Pentru prima oară am aflat de Hertha Müller luna asta, a doua zi după ce-a luat Nobel-ul pentru literatură. Interesant că traducerile ei apărute în românește au fost vîndute în doar cîteva sute de exemplare pînă la aflarea veștii. Acum nu se mai găsesc în librării. Urmeză să fie retipărite, evident. Imediat s-au găsit cîțiva pseudo intelectuali de Dîmbovița care i-au negat meritul, că cică o scris în germană, c-ar fi fost alții care ar fi meritat. Ei bine, poate că a contat și politicul, anul ăsta sărbătorindu-se douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar, hei!, ce importanță are? Și repet. Ce importanță are? Chiar scriam luna trecută despre pusta, despre Mitteleuropa, ca un spațiu care nu poate da artiști adevărați. Și imediat, dar imediat!, faptele m-au contrazis. În fine. Ceeea ce mă interesează și mă face mîndru în același timp este că ea provine de aici, că este din Timișoara, că am fost un timp concetățeni, ea părăsind țara la 34 de ani, cu doi ani doar înainte de Revoluție. Și, mai ales, că am urmat aceeași Universitate. Normal, facultăți diferite, eu cu puțin peste douăzeci de ani după. Dar faptul acesta, că ne-am tocit coatele pe aceleași bănci, poate în aceleași amfiteatre, în aceleași săli de seminar, la aceeași bibliotecă, mergînd pe aceleași coridoare, înconjurați de profesori obtuzi, dobitoci, totalitari, asta îmi dă o energie și o încredere care mă face să transced acest mediu provincial, acest cerc strîmt în care am uneori impresia că trăiesc. Și asta mă face să mă simt grozav! Am ieșit a doua zi din casă, și tot continuam să mă gîndesc la asta în drum spre servici, trăgînd în piept aerul neobișnuit de rece al acestui mijloc de octombrie. Mi-o imaginez pe scriitoare în anii '70 plimbîndu-se pe o vreme poate ca asta, pe cărările acoperite cu un covor de frunze, pe malul Begăi, discutînd probleme intelectuale cu colegii ei, mergînd prin puținele braserii, bistrouri de pe vremea aceea, pe străzile ce aveau mult mai puține mașini ca acum, observînd viața, cangrena societății, scriind cu talent, cu franchețe, adunînd material pentru cărțile ei de mai tîrziu, autentice, se spune. Vorba lu' Pleșu: "Vasăzică se poate!"
În alt context, am aflat dintr-un mail corporate de la CEO-ul companiei mamă, că doi foști angajați de la firma unde lucrez, au luat, tot acum, premiul Nobel pentru fizică. Mă rog, de fapt la firma care s-a unit cu noi acu' doi ani, cînd începuse picajul la burse, care ne-a tras și pe noi în jos. Mai exact de la Laboratoarele Bell, în fine, trebuie precizat că este vorba de doi foști angajați, probabil foarte bucuroși c-au scăpat de acolo la vremea respectivă. De fapt nici nu știu exact cui aparțin de fapt Laboratoarele Bell, sau ce statut au, parcă americanii nu voiau să le dea în urma "merging"-ului. Dar, orișicîtuși, thanks Benny for sharing with us this news. N-o să mai producem noi un Nobel nici în următorul secol nici în veci. Nici dacă trece criza și firma ajunge, hai să nu zicem pe locurile 1,2 ci pe locul 3 mondial și vor avea buget un R&D imens ca să angajeze materie cenușie care să facă numai cercetare, și nu să-și spioneze angajații, ca acum, asta fiind principala ocupațiune a lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu