Locuri

Fiecare om caută locul ideal în care să-și petreacă tot resul vieții. Chiar și cei care trăiesc mereu pe picior de plecare, cu bagajul făcut, chinuiți de demonii care-l fac să fugă dintr-un loc în altul, caută de fapt în subconștient acest loc ideal. E o caracteristică umană care ni s-a întipărit în gene de cînd Adam și Eva au fost izgoniți din Paradis. A ajuns un scop al vieții, nu zic acuma că știu eu care e scopul sau sensul vieții. Dar e clar că, în esență, mi se pare că de fapt ne petrecem viața căutînd ceva. Jumătatea noastră și locul ideal în care să trăim.

Paul Theroux spunea că la începutul călătoriilor sale prin lume, în fiecare loc unde ajungea se întreba cum ar fi dacă ar locui acolo, iar de cînd a găsit un astfel de loc, și desigur și o femeie, în Hawaii, nu mai gîndește astfel. Mă gîndesc că exact combinația celor două motive l-a făcut să se stabilească acolo. Dar mă întreb, eu ce fac? Nu mă simt nici rău dar nici bine aici unde sînt. Uneori mă gîndesc că mă aflu într-un loc temporar, unde lucrez, dar în același și un loc în care încerc să mă luminez, să mă cultiv, să citesc, să ascult muzică și poate-poate ceva extraordinar va interveni. Alteori mă gîndesc că locul ideal nu există decît în interiorul și prin atitudinea omului, cum spun atît creștinismul cît și budismul. De cîțiva ani călătoresc prin Europa, în vacanțe. Nu știu de ce, unii mă întreabă, dar nu știu ce să le răspund. Ei bine, poate de asta.

Am avut în viață multe idei de locații unde mi s-ar fi părut că ar fi fost potrivit. Dar unele s-a dovedit în timp contradictorii fie cu personalitatea mea, fie din cauză că cultura mea, ca european, e una dinamică, nu mă leg de idei fixe, caut mișcarea, curiozitatea intelectuală mă face să trec de la un proiect la altul, fără a mă rupe cu tot ce înseamnă tradiție.

Mai concret. La început a fost America. Hrănit de cultura pop de la televizor și de filme comerciale, înghițite în timpul facultății, visam la o Americă ideală, fără probleme. Visam de exemplu la NY, la efervescența culturală din Village, cu muzicieni, pictori, artiști dar și burghezi care ies în oraș la un spectacol pe Broadway sau merg la un restaurant și discută despre cărți și filozofie și ascultă jazz, îmbrăcați cu sacouri de tweed și se întorc la casele lor drăguțe, cu pomi pe marginea trotuarului. Sau la techno-utopia pe care-o visam la finele anilor nouăzeci, din Sillicon Valley, înainte de dot com bubble. Locuitul într-o casă, cu oceanul aproape, mașina cu garaj dublu, peluza manichiurată, punga de hîrtie maro cu groceries pe care-o ții în mînă după ce cobori din mașină, colecția de CD-uri și biblioteca personală, soția îmbrăcată hippie. Apoi, nu știu, am început să lucrez, după scurt timp nu mi-a mai plăcut meseria mea, a venit criza, am ajuns în Franța. Deci abia în al doilea rînd a fost Parisul. Lucrînd la periferie și ieșind doar serile în week-end-uri, era ușor să-l idealizezi: parcuri cu oameni care stau pe bănci sau pe iarbă sau care fac jogging, boema, multele librării, anticariate, cafenele, restaurante pline ochi cu oameni relaxați, muzee, expoziții, cinematografe independente. Mai pe urmă am văzut și dezavantajele, zgomotul, problemele cu emigranții, xenofobia, agitația și nervozitatea locuitorilor, să nu le spun parizieni, fiindcă mulți cred că erau doar în trecere cu serviciul, boulot-metro-dodo. Totuși aș putea trăi acolo de fapt și acum, spiritul Parisului trăiește, chiar dacă e ascuns privirilor superficiale, dar nu-mi doresc chiar atît de mult și nici nu cred că am vrut cu adevărat. De fapt gîndurile mi s-au îndepărtat în ultimul timp de la a căuta să muncesc, să mă angajez la o firmă, ci să scriu de exemplu, sau pur și simplu să stau și să simt energia vibrantă, fluxul cultural ca să zic așa, trecînd prin mine.

Tot muncind, anii au trecut, unul cîte unul, foile din calendar s-au au zburat și serviciul a lăsat urme, pot spune că asta mi-a schimbat cumva percepția. Dacă înainte deschidem geamul apartamentului și vedeam oameni, mașini și mă făcea să mă simt parte integrantă din... nu știu, ceva măreț, umanitate, acum ideea asta s-a erodat, văd doar stres și agitație. Idealul s-a îndepărtat de locurile aglomerate, am început în schimb să caut zone mai puțin populate. O vreme a fost Sudul Franței, dar acolo nu prea scapi de aglomerație și de alte probleme. Bretania și Normandia, aproape de ocean, ar fi mai bine. De fapt am explorat cam fiecare regiune a Franței, făcînd multe călătorii mai mult imaginare, fiindcă fizic am mers prea puțin. Apoi am început să merg anual în Italia, vizitînd orașele ei liniștitie, apoi și spre satele ei cu aer medieval. Mă uitam la oameni, cu ocupațiile lor obișnuite, cititul ziarelor (pe hîrtie), mersul la biserică, viața simplă, mîncarea tradițională și sănătoasă, făcută în casă. M-am gîndit puțin la locuri ca Bavaria sau Olanda, pe unde-am și fost puțin, locuri pe care unele le-am văzut, chiar dacă nu suficient, dar le-am umplut cu imaginația, cu peisaje preluate din descrieri, din literatură și istorie, cartiere liniștite de case mari, oameni civilizați, bine îmbrăcați, nu țărani ca la noi, de toate vîrstele. Aș putea locui acolo? Ah, partea asta realistă din mine nu-mi dă pace, se gîndește la aspectul pragmatic, din ce m-aș întreține și n-am răspuns clar la asta.

Mă privesc în uneori în oglindă și mă văd îmbătrînind, riduri, păr căzut, consecința stresului de la servici, a orelor suplimentare, a lucrului în week-end-uri și mă întreb dacă merită. Ah, dacă m-aș putea retrage! Aș locui... unde? Revin la ideea de la care-am plecat. În suburbiile-dormitor de la noi cu multinaționalii lobotomizați cu mentalitate de țărani proletarizați? Aș putea găsi liniștea, echilibrul regenerator? Nu cred. În Occident oamenii migrează spre orașe, în State viața la case, la o distanță apreciabilă de oraș, făcînd naveta, e o idee aproape perimată. În Canada am văzut cartiere de case interesante, dar depinzi mult de mașină, un pic cam mult. De fapt ideea asta cu mutatul românilor în satele limitrofe o văd ca o urmare a mentalității de țărani proletarizați, inadaptați într-un mediu citadin, transmisă copiilor lor idioți, care nu au citit cărți și desigur nu citesc cărți, dacă înainte n-au avut iar acum sînt prea orbiți de mall-uri și de rețelele de socializare. Dar să revin. De fapt, nu știu, poate am devenit un pic mizantrop. Nu sînt imun la mediu, și dacă mediul e bolnav, trebuie să mă apăr cumva. M-aș duce poate într-un sat din Transilvania, cu oameni cumsecade. Mereu am spus că frumusețea unui loc e dată de frumusețea interioară a oamenilor care trăiesc acolo. Sau, dacă aș găsi o modalitate, m-aș duce cred să trăiesc în Italia, sau Franța, sînt atîtea locuri faine acolo, chiar și într-un sat, sau mic oraș provincial, sau altundeva. În Anglia n-am fost, nu cred că este ca-n fotografiile idilice, cu siguranță photoshop-ate și nici ca-n Anglia edwardiană. Și acolo oamenii am impresia că sînt mai răi. Sau în America de Nord, într-o casă aproape de ocean. Departe de lumea dezlănțuită. Dar nu singur. Nu știu dac-o să sfîrșesc singur sau voi avea o fată. Dar asta-i altă poveste.

Neschimbare

Timpul. Amintirile îmi par atît de apropiate încît mă aștept, în fiecare dimineață cînd mă trezesc, să fiu de fapt în trecut, în copilărie sau adolescență sau la facultate sau chiar în primii ani de după și să-mi spun: mai am destul timp, sînt încă la început, încă nu știu nimic dar le voi afla eu pe parcurs, numai să mă mai dumiresc puțin ce e cu viața asta. Și acum îmi zic cam la fel deși situația s-a schimbat în unele părți și n-aș spune c-am învățat prea multe. De ce ne e dor de trecut? De ce sîntem nostalgici după un trecut pe care la vremea respectivă l-am considerat departe de fericire? Nu e normal ca timpul să treacă și nici ca oamenii să îmbătrînească. De asta nici nu cred în progresele umanității nici în cele al sufletului uman, și poate de asta citim filozofie clasică de exemplu, la fel de actuală după atîta timp.

Au existat mereu momente cînd timpul parcă trece prea încet, cum era la școală cînd era un curs plictisitor sau acum cînd ești la servici și abia aștepți să se facă ora plecării ca să te întîlnești cu prietena ta de exemplu. Nu e bine să-și dorești ca timpul să treacă mai repede, fiindcă în felul ăsta accelerzi percepția timpului, îi imprimi o inerție și pe urmă vor veni și unele situații cînd ți se pare că fuge cînd de fapt tot ce vrei mai mult e să rămînă acolo, ancorat lîngă tine, neschimbat.

De altfel eu nu cred că m-am schimbat față de cum eram în ultimul an de liceu. Am aceleași gusturi, ascult aceeași muzică, chiar dacă am mai descoperit formații diferite, sînt în același filon, și la fel și în privința filmelor și cărților. Ce-am învățat eu efectiv de la viață? Să fiu mai defensiv pentru că oamenii sînt răi și vor să te doboare. Asta pot spune că mi-a fost marea experiență a vieții. Pentru că m-am lovit de asta la tot pasul. Nu spun că ăsta e un lucru bun, mai degrabă din contră. Mă uzează, îmi taie avîntul uneori. Însă e suficient să întîlnești odată un om virtuos, și am întîlnit cîțiva, cu unii, foarte puțini, chiar sînt coleg de servici, ca toată teoria ce-am învățat-o să cadă. Și mai cred că îi poți găsi oriunde în lumea asta, nu cred în teoriile geografice că în anumite zone ale unei țări/continent oamenii sînt mai buni iar în altele nu. Sînt doar mai informați și mai puțin informați, sau în fine, dezinformați, dar sufletul rămîne constant. Ideea (și partea cea mai grea) de altfel este cum anume să-ți păstrezi umanitatea și optimismul în privința altora și să nu lași negativismul să primeze și să-ți urmezi  idealurile, lucru care, trebuie să recunosc aici, în cazul meu nu s-a întîmplat de altfel.