Demoni și hibernare

Mă simt mai mult ca la un capăt de drum decît la începutul unuia nou. Ca-ntr-o fotografie pe care-am văzut-o de curînd într-o revistă științifică – Delta la vărsare, văzută dintr-un elicopter. Fără o formă clară, printre vegetație, colonii de pelicani, bancuri de nisip și pămînt care-și schimbă forma. Știu că vine o vreme cînd omul se mai oprește din drumul său și se mai uită puțin și-n urmă. E nevoie să te uiți și înapoi uneori, să te gîndești, ca să poți dup-aia să mergi înainte. Dar eu nu văd nimic în spate. Pentru că nu am realizat mai nimic pîn-acum. Pot spune că mi-am cam irosit viața. După ani și ani de studii, de speranțe și vise, de muncă, mă aflu prins tot în același loc. Trenul a oprit și pentru mine în gară, dar eu nu l-am luat, l-am lăsat să plece. N-am avut suficientă... nu știu, fortitudine. Și viața a trecut pe lîngă mine, lăsîndu-mă aici, singur, în praf. Așa mă văd. Am și eu demonii mei, cu care mă bat mereu, aici, fiindcă nu pot fugi de ei în lumea largă. Și n-am ieșit în afară, să întîlnesc viața, s-o iau de coarne. Și atunci m-a luat ea pe mine. Și timpul ăsta care trece prea repede, mult prea repede. Cei mai frumoși ani mi se scurg printre degete. Viața-i prea scurtă. Ar trebui să avem mai mult timp, al nostru, pentru că există atîtea lucruri frumoase de făcut pe lumea asta, pentru ca să ne împlinim cu adevărat. Și ar mai trebui să trăim, noi, oamenii, mai mult, mult mai mult, ca-n timpurile Edenului, sute de ani. Unele legende spun că există astfel de oameni care trăiesc atît, dar cine știe? Și nu cred că sîntem făcuți doar pentru o existență atît de scurtă. Și mă simt epuizat, stors, uzat după atîția ani de servici, ca un sclav. Și bătrîn ca Yoda. Nu, n-am reușit nici în acest concediu de Sărbători să scap mai ca lumea de oboseală. De fapt nici nu prea știu cum. Dac-aș avea droguri la-ndemînă, le-aș încerca, dar nu am. Mă gîndesc că iarna poate mi-ar fi bine să dorm, ca animalele pădurii, să hibernez, odată cu natura, într-un loc întunecat dar confortabil, și să mă trezesc abia la primăvară, într-o lume nouă. Dar merită oare viața a fi trăită? Este ea ca o piersică? Are ea un sens? Dacă are, nu-l știu. Poate că doar mă aflu într-o vale a bioritmului meu, o vale mai adîncă, plină de zgomot și de furie, de mesaje comerciale non-necesare. Am nevoie de ceva care să mă facă să să sar din pat dimineața și să salut zorii cu un mare, cosmic... „Howdy!”

Un vis

Cineva mi-a spus odată: fii cu ochii pe drum și cu siguranță el te va duce acolo unde vrei să mergi. Mă gîndesc că sînt cu ochii pe acest drum de mult, mult timp. Toată viața am mers pe același drum și nu m-a dus nicăieri. Și nici nu se întrevede nimic deosbit în continuare. Sînt cu mașina, conduc prin niște munți împăduriți. Conduc atent fiindcă e iarnă, e ceață, și începe să se întunece. Mă simt obosit și am nevoie de-o pauză. Mă gîndesc: e atîta splendoare, atîta frumusețe sălbatică împrejur iar eu trec cu mașina pe lîngă toate acestea. Conduc încet. La un moment dat văd o ieșire, un drum îngust, neasflatat, care se desprinde de șosea. Încetinesc și parcă o forță mă atrage s-o cotesc într-acolo. Bag într-a-ntîia și intru. Mă simt liber. Pădurea e mai aproape iar copacii sînt prietenii mei. Merg așa o bună bucată de timp pe întuneric, auzind doar zgomotul cauciucurilor pe pămîntul tare, printre pietricele și crenguțe și simt că o parte din grijile, din problemele din lumea reală se estompează, devin fără sens, irelevante, iluzorii. După o curbă, la oarecare depărtare, se zărește o cabană. Cum nu pot ajunge la ea cu mașina, opresc, cobor, și mă îndrept într-acolo. Pădurea are un aer umed și miroase a lemn și a frunze uscate. Nu e nimeni împrejur și nici înăuntru. E închisă. Caut după o cheie sub ușă, dar nu găsesc. Întind mîna, îmi plimb degetele de-a lungul pragului de sus și, într-o adîncitură, dau de un metal rece. Este cheia. Deschid ușa – merge ușor. Pășesc atent înăuntru. Miroase a nou. Văd un felinar, îl aprind și mă uit împrejur. E o cabană solidă, nu prea mare, din bîrne groase. E mobilată bine, bine echipată. Văd o bucătărie într-un colț, bine utilată, apoi un șemineu. Pe pereți un raft cu cărți groase învelite-n piele. Draperii, un birou, fotolii, iar pe jos piei de animale. Văd un pat pe care simt nevoia să m-așez. Mă întind pe pat, mă uit în tavanul bine închegat. Respir greu și îmi aud propria respirație grea, apăsată, de parcă nu sînt eu. Treptat, închid ochii. Simt că oboseala mi se ridică de pe suflet ca ceața dintr-o pădure. Ce caut eu în acest loc? Odihnă probabil – pentru asta am venit. Și e atîta liniște împrejur! Aș vrea să stau cît mai mult aici. Ar trebui să dorm, dar să dorm mult, pînă la primăvară. Nici nu mai știu de cînd sînt pe drum, de prea mult timp, oricum, am uitat și unde vreau să ajung. De fapt nici nu mai are importanță. Mă simt amețit. Mii de viziuni mi se formează și mi se amestecă în cap. Încerc să mă gîndesc: ce s-a ales de viața mea? Încotro să merg de aici, cum să continui? Cine sînt eu? Timpul s-a oprit. Nu există nici un răspuns. Stînd pe pat, cu toate gîndurile învălmășite, întrezăresc ceva ce începe să semene din ce-n ce mai mult cu un chip, apoi o siluetă întreagă. Mă uit la față. E un chip de fată, cu părul tuns scurt, care-i subliniază trăsăturile feminine, sprîncenele lungi, tenul neted și măsliniu, nasul fin, buzele senzuale, și, mai ales, ochii. Are niște ochi atît de mari și maturi. E îmbrăcată ca de munte, dar cu gust. Se apropie de mine. Privesc în ochii ei și văd bucurie, aud o muzică plăcută, văd un luminiș, sub un cer senin, în care se joacă copii, și în care fete cu flori prinse-n păr dansează, desculțe, în iarba crudă, mînă-n mînă. Cu elfi, spiriduși, animale îmblînzite și promisiunea unei vieți pline. Cumva intru și eu în acea lume, simt că fac parte din ea. Aceeași ea, de data asta și ea acolo, se apropie de mine, mă îmbrățișează, și îmi pune mîna după umări și ne sărutăm. Și atunci am uitat de tot, de tot ce-am avut, ce-am pierdut și încep să înțeleg pentru prima oară, cu adevărat, ceea ce am trăit pînă acum.