Demoni și hibernare

Mă simt mai mult ca la un capăt de drum decît la începutul unuia nou. Ca-ntr-o fotografie pe care-am văzut-o de curînd într-o revistă științifică – Delta la vărsare, văzută dintr-un elicopter. Fără o formă clară, printre vegetație, colonii de pelicani, bancuri de nisip și pămînt care-și schimbă forma. Știu că vine o vreme cînd omul se mai oprește din drumul său și se mai uită puțin și-n urmă. E nevoie să te uiți și înapoi uneori, să te gîndești, ca să poți dup-aia să mergi înainte. Dar eu nu văd nimic în spate. Pentru că nu am realizat mai nimic pîn-acum. Pot spune că mi-am cam irosit viața. După ani și ani de studii, de speranțe și vise, de muncă, mă aflu prins tot în același loc. Trenul a oprit și pentru mine în gară, dar eu nu l-am luat, l-am lăsat să plece. N-am avut suficientă... nu știu, fortitudine. Și viața a trecut pe lîngă mine, lăsîndu-mă aici, singur, în praf. Așa mă văd. Am și eu demonii mei, cu care mă bat mereu, aici, fiindcă nu pot fugi de ei în lumea largă. Și n-am ieșit în afară, să întîlnesc viața, s-o iau de coarne. Și atunci m-a luat ea pe mine. Și timpul ăsta care trece prea repede, mult prea repede. Cei mai frumoși ani mi se scurg printre degete. Viața-i prea scurtă. Ar trebui să avem mai mult timp, al nostru, pentru că există atîtea lucruri frumoase de făcut pe lumea asta, pentru ca să ne împlinim cu adevărat. Și ar mai trebui să trăim, noi, oamenii, mai mult, mult mai mult, ca-n timpurile Edenului, sute de ani. Unele legende spun că există astfel de oameni care trăiesc atît, dar cine știe? Și nu cred că sîntem făcuți doar pentru o existență atît de scurtă. Și mă simt epuizat, stors, uzat după atîția ani de servici, ca un sclav. Și bătrîn ca Yoda. Nu, n-am reușit nici în acest concediu de Sărbători să scap mai ca lumea de oboseală. De fapt nici nu prea știu cum. Dac-aș avea droguri la-ndemînă, le-aș încerca, dar nu am. Mă gîndesc că iarna poate mi-ar fi bine să dorm, ca animalele pădurii, să hibernez, odată cu natura, într-un loc întunecat dar confortabil, și să mă trezesc abia la primăvară, într-o lume nouă. Dar merită oare viața a fi trăită? Este ea ca o piersică? Are ea un sens? Dacă are, nu-l știu. Poate că doar mă aflu într-o vale a bioritmului meu, o vale mai adîncă, plină de zgomot și de furie, de mesaje comerciale non-necesare. Am nevoie de ceva care să mă facă să să sar din pat dimineața și să salut zorii cu un mare, cosmic... „Howdy!”