Nu prea mai citesc presa din Ro. Mai exact o mai răsfoiesc doar așa, din cînd în cînd, deși mai mult doar mă uit peste titluri. Și mă refer aici la cotidiene și la cîteva reviste care au o apariție cel puțin săptămînală. Sînt mai multe motive. În primul rînd, calitatea articolelor. În loc ca ziariștii să se inspire din presa din Vest, disponibile de bună vreme online și gratuit, se promovează atacurile la persoană – cam 99 la sută din editorialele apărute-n presă reprezintă diverse atacuri la persoană. Iar polarizarea dreapta-stînga, gîndirea binară, simplistă mă disperă. Se scriu articole la comandă, și asta se simte imediat.
Revistele așa zis intelectuale, „Dilema veche” și „22”-ul prea se află numai în căutarea specificului, a identității naționale a românilor, sau, poate, a identității propriilor jurnaliști, și astfel, mi se pare că (se) izolează. Izolează și propunînd modele externe, forme fără fond pe care ei nu le înțeleg profund și care în mod clar nu se potrivesc cu starea de fapt și astfel generează nevorze false. Probabil se vor a fi un fel de „The New Yorker” dar fără simțul umorului.
De fapt acestă încrîncenare, acest stress continuu este endemic în societatea românească de azi, încît mă întreb dacă nu cumva presa are o bună parte din vină. Deși, pe de altă parte, dacă mă gîndesc mai bine, uite, și în Franța presa este destul de panicardă, dar totuși francezii sînt mai relaxați. Sau acolo s-a înrădăcinat într-atît civilizația, joie de vivre-ul încît rezistă oricăror atacuri asupra bunului simț? Oricum, cînd te întorci din Occident, nu mai pui botu' la nimic.
Toate ziarele din Vest care se respectă au cîte o rubrică culturală: se fac recenzii la cărți, filme, albume. În Ro, pe lîngă fapul că nu există nici literatură și nici film, promovarea culturii în presă înseamnă prezentarea unor simpoziane leșinate în care sînt invitați profesori universitari snobi, pe cînd, se știe, un artist nu poate fi profesor universitar și nici reciproc. Un important jurnalist român, întrebat fiind la o emisiune culturală locală, ”A cincea roată”, de ce nu publică în ziarul său poezie sau fragmente de text literar, spunea, citez: „noi nu sîntem mănăstire!”. Apoi, nu există nici o revistă de cinema – nici una! – doar niște bloguri sforăitoare, iar revista „România literară” nu prea are deloc de-a face cu literatura contemporană și, dacă mă gîndesc bine, nici cu literatura în general. Nu spun că nu avem și cîțiva critici buni.
Nimic nu e mai derutant și schimbător ca presa sportivă. Zvonuri despre jucători care sînt transferați pe hîrtie de două ori pe zi de la o echipă la alta, și asta încontinuu, de ani buni, pînă jucătorul se retrage, sau cazul recent privind răsturnările de situație în deciziile juridice privind retrogradarea unei echipe. Bădărănia conducătorilor Ligii profesioniste (care este condusă de un antisemit), prostituarea antrenorilor care aleg să plece la cluburi arabe, pe bani mulți, de unde se întorc și mai nesimțiți. Dar cel mai scîrbos mi se pare viața personală a patronilor de club, prezentată atît de amănunțit și care umple toată presa și emisiunile tv, încît copiii nu-și mai aleg ca modele în viață dintre sportivi, ci dintre manageri sau patroni de club. Fotbalul ocupă mult prea mult. Automobilismul, în afară de statica Formula 1, e slab reprezentat, iar competiții ca IRC sau Le Mans ocupă doar știri de cîte un paragraf.
Văd că în România au un succes deosebit agregatoarele online de știri. Și nu înțeleg de ce în Occident nu. Poate-i o treabă de legislație, poate din cauză că aici i se permite oricărui prost postarea de comentarii idioate, poate din cauză că mulți freacă menta la servici (productivitatea e scăzută, o spun statisticile) și urmăresc articole scurte, unul-două paragrafe, sau că nu există nici un ziar cu personalitate, de prestigiu. Toate articolele sînt în general scurte, și nu există nici un supliment de analiză serioasă, cum există atîtea în Franța. Am văzut săptămîna trecută, în părculețul pe lîngă care trec în fiecare dimineață în drum spre servici, un pensionar citind porcăria aia de „Click”, una din revistele de succes, din păcate. Mă întreb oare ce vede acolo? Se excită cînd vede milionari bătrînei căsătoriți și apoi divorțați de adolescente după unul, maxim doi ani?
Sînt multe ziare care-au dispărut de pe standurile de presă, din păcate. Unele mai apar doar în ediția online. Altele supraviețuiesc doar datorită „cadourilor” pe care le fac: cărți, DVD-uri cu filme, CD-uri. Cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare mi se pare că seamănă din ce în ce mai mult cu o librărie, ceea ce de fapt nu-i rău, chiar nu-i rău deloc!
