La cantina "întreprinderii"

Ce aglomerație e la cantină ! Mîncarea e la fel ca pe vremuri, uneori proastă, alteori acceptabilă. E însă plin de oameni noi, tineri și foarte tineri, de la departamentul financiar,dar și inginerași, cu multe fete drăguțele, aranjate, șpițate. Gălăgie. Agitație. Peste zgomotul de fond se suprapun boxele care împrăștie melodii de la radio-urile FM și reclame. Coada poate ajunge pînă la ușa de la intrare. Cînd mă așez la coadă și văd atîta lume împrejur, mă neliniștește gîndul că poate nu voi mai găsi niciun loc liber la vreo masă. E ca o un coșmar. Mă imaginez cu tava într-o mînă, încercînd cu cealaltă să mănînc, într-un colț. Sigur, nu mi s-a-ntîmplat, și nici n-am văzut pe cineva care să pățească asta, pentru că mereu unii se ridică, tăvile se strîng, vin imediat alții în loc. Dar pe măsură ce avansez la coadă, care mai e și situată central in sală, mă uit îngrijorat la cîte-un locșor virtual liber care să nu aibă pe spătarul scaunului vreo haină sau poșetă, sau chiar la cei care se pregătesc să plece sau au ajuns la desert. Eu nu-mi las lucrurile singure, deoarece coada șerpuiește și pierd pentru cîteva minute contactul vizual. Mai schimb/prind priviri cu domnișoarele care mănîncă... Discuţii puerile pe la mese. Shopping, mall, maşini, fotbal, imobiliare. Vedete TV. Faze. Cam atît. Încruntaţi sau veseli. Nici o stare intermediară. Eu nu folosesc niciodată cuvîntul "fază". Mi se pare superficial. Toată lumea poate să observe "faze", adică ceva deosebit de grozav pentru ei, chiar dacă nu o verbalizează (de asta se tot reiau la meciuri, nu?) Mie-mi place însă să vad fluxul, mișcarea lucrurilor, în ansamblul lor, nu punctual. Punctuale sînt amănuntele, pietrele peste care apa trece. Săptamîna asta cînd stăteam la o masă cu încă 3 colegi de echipă, am văzut, în aglomeraţia şi hărmălaia aia o tipă citind ziarul, netulburată. Parcă era o eroare in Matrix. Apoi, cînd ies de la cantină în aerul de afară, mă simt... nu știu cum, ușurat, parcă atunci începe pauza adevarată, simt că mi se deschid atîtea drumuri, Centru, librării, Unirii, 700, cafenele. Chiar să merg înapoi lucru să prind o oră de acalmie, în care să nu fiu întrerupt sau deranjat sau stresat.

Arhitectură 70

Cînd mă gîndesc la anii '70 îmi vin în minte mai multe lucruri. În primul rînd mă gîndesc la arhitectură. Acea arhitectură, născută de exemplu din art deco, de beton cu unghiuri ascuțite, sefeistice, care parcă plănuiau să înlocuiască toate construcțiile viitorului, birouri mari, locuri de mîncat generoase, spații de locuit largi, luminoase, care lasă loc însă și perspectivei, panoramei adică (lucru foarte important), cu pomi în fața clădirilor, etc. Mă imaginez și-acum că aș (ar?) trebui să trăiesc într-un astfel de spațiu.

În Timișoara există puține astfel de locuri; de exemplu Universitatea; cînd eram student aveam cursuri în astfel de săli și-mi plăcea să stau mai în spate în amfiteatru ca să mă uit din cînd în cînd și pe geam în depărtare, să-mi odihnesc privirea pe zona Universitară. Sau zona Casei Oamenilor de Știință, sau clădirea de birouri de pe strada Paris. Acum se construiesc încă trei astfel de clădiri în Piața 700. Și mă plimb deseori pe aici.

Am văzut însă multe astfel de clădiri în Paris, în zona Défense de exemplu, nu doar esplanada cu sky-scrapers, ci și împrejur, în Courbevoie și Nanterre. Cartiere de locuit, cu blocuri albe, nu f. înalte, 4-6 etaje, cu geamuri pînă jos, cu părculețe între ele, cu mici alei, băncuțe, cu verdeață deloc neglijabilă, chiar cu flori pe alocuri. Anul trecut cînd am fost la Paris am avut ocazia să mă plimb diminețile pe acolo; era vară și era cam pustiu, doar mame care-și plimbau copiii cu căruciorul, sau oameni mai în vîrstă, cîte-un autobuz trecînd. Și era liniște și pace. Iar zona era gîndită foarte bine, cu utilități, magazine, brutării, mini-market-uri, cafenele, firme de mici întreprinzători, grădiniță, cabinet medical, cabinet de conducere auto și tot felul de birouri și birouașe, cu deschidere spre stradă, cu nelipsitul McDonalds, chiar și un restaurant japonez in zona Pieții Charras, unde am stat. Plus suburbiile "bune", Meudon, Vélizy, pline de firme de tehnologie, unde vezi numai oameni serioși. Dar m-am îndepărtat. Apoi, chiar în interiorul Parisului, la Maison Radio sau Clădirea Ministerului de Finanțe de la Bercy sau blocurile care se văd din Turnul Eiffel înspre sud-vest, care mi se par încadrate foarte bine în arhitectura clasică locală. Simt cumva că astfel de clădiri degajă o energie specială, care catalizează munca și creativitatea și viața.

Umanitate radioactivă

Mă gîndesc la o atmosferă infestată cu aer radioactiv, Pămîntul de pe care oamenii pleacă şi sînt încurajaţi să emigreze, ca-n "Do Androids Dream of Electric Sheep", suburbii pustii, blocuri părăsite, în care doar unii, rămaşi datorită job-ului, reuşesc să păstreze un aer de umanitate, să continue, în tradiţia civilizaţiei, să trăiască normal. Şi liniştea. Nu cred că m-ar deprima liniştea. Trebuie să-mi iau o pereche de căşti cu noise cancelling. Apoi, mă gîndesc la Wall-E. O poveste care poate continuă romanul lui PKD. Aici "se vede" atmosfera, un aer gălbui, se aude parcă şuieratul vîntului printre zgîrie-norii părăsiţi şi roboţelul care-şi face treaba pentru care a fost programat - colectarea şi compactarea gunoiului - şi care ascultă muzică şi se uită la filme romanţate. Şi cumva aflăm la final că există frumos şi aici şi că ne putem găsi pe noi înşine chiar aici, în aceste condiţii.