Fragmentarium

Am auzit pe cineva spunînd că s-a apucat sa recitească Dickens dar după cam patruzeci de pagini a pus cartea jos. Simțea nevoia de a "fragmenta" textul. Asta e. Vrem nu vrem, trăim într-o lume fragmentară. Deficitul de atenție este din ce în ce mai scăzut. Dar nu numai din cauza asta. Acesta e spiritul vremurilor noastre. Și ne place așa! Însă cumva, arta continuă să se reinventeze. Inevitabil se găsesc noi mijloace de exprimare. Omul însuși trebuie să fie într-o stare permanentă de reinvenție. De fapt așa a și apărut literatura postmodernistă – povești care curg pînă într-un punct, apoi, fără să simți, încep să se ramifice, story in story, dar care se și întrepătrund, fuzionează. Asta e principala caracteristică structurală a ei. Alături de metaficțiune, care reprezintă tot un fel de fragmentare (și după care mă eu dau chiar mă topesc de plăcere) și de ironie, și de altele. Foarte sugestiv în acest sens e începutul cărții lui Rushdie, "Copiii din Miez de Noapte". Este vorba despre un tînăr medic din India, care, conform religiei, nu avea voie sa atingă pacientele, dar în vizitele sale i se punea în față un cearșaf decupat prin care putea să vadă la un moment dat numai cîte o parte a pacientei. Pe tipă – azi o doare ceva, mîine altceva, si pînă la urmă întregul corp ajunge să-i fie văzut de medic prin acea gaură din cearșaf. Fata începe să se îndrăgostească de el iar nopțile tînărului medic sînt din ce în mai tulburate de vise erotice. Evident, pînă la urmă amîndoi se îndrăgostesc unul de altul, și chiar ajung să se căsătorească, încurajați fiind și de tatăl fetei. O metaforă a fragmentării.Dar totul trebuie făcut într-un mod fluid, nu ca în "Mizerabilii" lui Victor Hugo, care are obiceiul de a opri fluxul narativ, povestind de exemplu ba o bătălie a lui Napoleon, ba istoria unui cartier al Parisului, cam fără legătură cu acțiunea – un fel de documentar. A, și dîndu-și cu părerea despre orice, prea exagerat, dar, enfin, a lucrat cam 30 de ani la carte. Și mai e și francez, cam patetic. Dar, ca să revin la zilele noastre. Mario Vargas Llosa în cărțile sale scrise cam din anii șaptezeci încoace. "Mătușa Julia și condeierul" de exemplu, unde alternează fiecare capitol al fluxului narativ principal cu cîte o altă poveste, un scenariu radiofonic. Haha, ce interesant era cînd scenaristul, după o prea mare perioadă de muncă neîntreruptă, începe să amestece personajele, poveștile, într-un talmeș balmeș! Dar, uite, un excelent exemplu este Paul Auster – cea mai fluidă scriere bună pe care am citit-o, și, după părerea mea, cel mai mare scriitor contemporan, un continuator al lui Vonnegut și al lui Mark Twain. Deși, hm! Paul Auster care, ca atîția mari scriitori, a locuit cîțiva ani buni în Franța, remarca în "Trilogia New York-ului" că cerul Parisului este schimbător, amorf, în comparație cu clădirile orașului, ordonate. Se spune că postmodernismul există și în arhitectură, dar aici nu știu exemple. Nici în film nu am văzut ceva cît de cît ca lumea – poate mai încolo vor mai apărea, dar, deocamdată cel puțin, filmul este un gen închis în paradigmă, în structuri, forme fixe. Deși un film e format din secvențe, care sînt împărțite în scene, care le rîndul lor în beat-uri, toate trebuind să comunice, să funcționeze ca un sistem de roți dințate, fiecare scenă conducînd la următoarea, totul inter-legat, nu ca într-un roman de exemplu, unde e nevoie de (și) mai multă “vegetație”. Dar poate filmul va fi mereu astfel, poate că așa trebuie. Cea mai mare libertate o găsești într-o carte, între două coperți. Aceea e singura formă, structură. Acolo ești cel mai liber.

Prieteni

Tocmai mi-am șters cîteva nume din lista mea de messenger. Ce rost mai are să-i țin dacă oricum nu mai comunic cu ei de cîțiva ani buni?

Nu sînt un tip prietenos. Și nici nu am fost vreodată. Deși, conform zodiei mele, Săgetător, ar trebui să fiu un tip deschis, jovial chiar, un amator de călătorii. Din păcate nici una din aceste calități nu ies în exterior. Nu m-am simțit niciodată bine printre grupuri de oameni, de cînd mă știu. Ai mei îmi spuneau mereu că sînt un sălbatic și asta mi-a dat multă vreme un sentiment de inferioritate. De fapt și acum îmi mai reproșează asta, așa, din cînd în cînd, dar, după ce-am trecut de treizeci de ani, zău dacă-mi mai pasă. Mulți au avut un cel-mai-bun-prieten în copilărie. Și eu am avut unul, dar, hm, cum să spun? Era și nu era ok. Ne întîlneam doar în vacanțe, la bunici, și țin minte că uneori mă șantaja. Mă rog, copilării. În timpul anului școlar stăteam cu părinții, însă la bloc copiii erau mai mici decît mine, n-aveam ce vorbi cu ei. La școală nu mi-am făcut nici un prieten (am fost la o școală de cartier). Ce să mai zic de liceu și facultă?Sincer, mi se păreau, majoritatea, niște tîmpiți. Sau n-am fost eu pe la școli bune? Hm, mda, e posibil. Deși, facultatea cel puțin, era una la care se intra al naibii de greu. Nu, nu trebuia să fii inteligent ca să intri, doar să ai capul plin de formule și tehnici de calcul și antrenat super-bine în rezolvarea exercițiilor și problemelor. Să le știi din reflex. Mă gîndesc că poate nu s-au prea născut generații bune în jurul anilor șaptezeci. X-erii din România sînt oare o generație ratată? Baby boomer-ii din Ro s-au născut mai tîrziu, apoi au apărut decrețeii. Și mai e și orașul ăsta meschin, plin de emigranți, coloniști, în general la prima sau a doua generație, veniți exclusiv pentru muncă, absorbiți doar de industrie, influențați de regimuri, suferind de lipsa de informație, lipsiți de presă liberă, de reviste adevărate, de televiziune, cărți, filme, și apoi de mîncare și curent electric, și cu odraslele lăsate de izbeliște, prost crescute. Apoi, în anii 90, mulți au emigrat. Practic, cea mai mare parte intelectualilor, sau, mă rog, a pseudo-intelectualilor, cei care au acum vîrsta între 30 și 50 de ani nu se mai află-n țară. Au rămas skunkșii și fraierii și cei slabi sau porci. În fine. „I'm a loser baby so why don't you kill me?”. Dar m-am îndepărtat prea mult de subiect, fiindcă voiam să scriu la subiect.

Odată intrat la această firmă, acum vreo opt-nouă ani, am crezut că lucrurile or să se mai schimbe puțin. Alt mediu, multinațional. Am cunoscut și oameni OK. Mai maturi, într-un fel. Mă gîndesc că m-am mai maturizat și eu puțin. Tot într-un fel. La început îi consideram pe toți grozavi, mai ales după ce-am fost cîteva luni în străinătate mi-am zis – uite, în sfîrșit mi-am găsit prieteni, am ieșit din cușca mea în care-am trăit pînă acum. Dar nu a fost așa. M-am înșelat privitor la majoritatea colegilor mei. Nu la toți, dar hai să zicem în opt din zece cazuri. Apoi fiecare a devenit din ce în ce mai mult el însuși, fiecăruia i-a ieșit adevăratul caracter la iveală. Se pune că adevăratul caracter iese la suprafață cînd omul e supus în condiții extreme. Pe naiba! Asta-i o teorie greșită, îți spun io! Adevăratul caracter iese la iveală și prin rutină! Prin influențele mediului, care rod zi de zi, constant, învelișul omului. După ce treci de persona. Deodată începi să-i observi defectele. Ca atunci cînd stai o vreme cu cineva și vezi că se schimbă pînă ce devine o cu totul altă persoană și atunci te întrebi: ce naiba am văzut eu la ea? Mda, e ca un fel de mariaj. Stăm înghesuiți în firma aia cîte patru oameni într-un birou, unii chiar mai mulți, alții în niște hale. E greu. La firmele de succes din lume, stai singur în birou, dar noi nu sîntem o firmă de succes. Stai mai mult cu ei decît cu consoarta, fir-ar! În fine. Și ce am văzut? Am văzut ieșind multe lucruri la suprafață, de exemplu ambiția – oameni care refuză să iasă la bere fiindcă știu că vor fi șefi și vor să se distanțeze. Alții obsedați din ce în ce mai mult de bani, încît își scot orice altceva din cap, idealuri, șamd. Colegi care cînd le vorbești despre un film, te înterup imediat și-ți povestesc unul idiot, cu multe "faze". Genul ăsta. Apoi vezi că unii încep să plece din companie. De fapt, la noi e un du-te vino perpetuu. Sîntem ca într-un aeroport. Însă ce mă deranjează e ca majoritatea pleacă scuipînd. Cu cîteva luni înainte încep să mîrîie. Apoi încep să jignească împrejur. Te acuză că ești slab că stai aici, că nu mergi să vezi lumea (ie să muncești și mai mult). Eh, poate au dreptate. Mai poți rămîne prieten cu unii ca ei dup-aia? Hm. Prietenia adevărată nu trebuie să se oprească în cadrul firmei. Trebuie să transceadă colegialitatea. Cu unii am rămas. Cu foarte puțini, doi-trei, poate patru. Iar cei care rămîn... well, nu știu. Nu-mi plac în general. S-au transformat în niște roboței corporatiști. Bani, muncă, viloace, proprietăți, emisiuni teve cretinoide, filme proaste, bîrfe și stress, mult stress. Cam atît, cam atît. Acuma, sînt toți pe la vîrsta cînd fiecare își are familia sa. Își pun fotografiile pe Net, cu bebelușul, cu soțul sau soția, în concediu, toți fericiți, mulțumiți. Mă rog, poate că așa e și normal. În fine. Știu, dau prea mult vina pe mediu, pe factorii exteriori. Dar nici despre asta nu voiam neapărat să povestesc.

Eu nu sînt așa. Eu am o fire mai contemplativă. Tot citind pe Net una alta, ca un adevărat information junkie, mi-am dat seama că am toate simptomele unui hipersesibil. De parcă asta ar fi o boală! Nu, nu este! Am nevoie și de liniște, de solitudine, și de un moment al meu, de un loc numai al meu unde să stau și să citesc, să scriu, să văd un film bun. Dar doar uneori. Nu neapărat ca să mă izolez mereu. Prea multă singurătate strică, ajungi să vorbeși singur și s-o iei razna dup-aia. Cred că serviciul ăsta al meu m-a ajutat din acest punct de vedere, măcar mai vedeam oameni împrejur. Deși mai mult oameni cu care nu am absolut nimic în comun, în afară de job. Nu le împărtășec modul și stilurile de viață și de gîndire. Acolo efectiv nu prea am cu cine vorbi despre cărți, despre filme. Cu o singură excepție. În rest - majoritatea sînt ca-n romanul acela al lui PKD, în care unuia dintre personaje i se părea că toată clădirea e infestată cu androizi. Poate că așa par și eu, văzut din exterior, nu știu, e greu să-mi dau seama. Poate arăt ciudat, de fapt cred asta, aproape mereu singur la cantină, singur prin oraș în pauzele de masă, cutreierînd librăriile, străzile din Unirii. La început eram inhibat, dar acum cred că m-am vindecat de asta. Dar nici nu vreau să fac parte dintr-un grup. Țin la individualismul meu cu dinții și nu m-am lăsat influențat absolut deloc de tentativele alea de spălare a creierilor numite team building-uri. În fine. Ziceam mai sus despre site-uri sociale. Am doar doi prieteni pe facebook. Mă rog, mi-aș mai putea face vreo trei-patru, dacă-și fac cont. Blog-ul asta nu-l citește nimeni. E ca un mesaj aruncat la întîmplare într-un ocean de informații de tip junk. Din messenger mi-am șters multe foste cunoștințe. Mă gîndesc cum pot unii să aibă atîția prieteni, cu sutele? Ce firi trebuie să aibă! Dar eu nu am ambiție. Nu sînt un tip ambițios. Cînd sînt eu în fond? Nu am prea făcut mare lucru în viață și nu știu dacă voi face ceva. Îmi propuneam să scriu, dar n-am trăit destul viața ca să am din ce să mă inspir. A, fetele! Da, de asta n-am vorbit. Mi-au plăcut cîteva, dar nu de la servici, sau, mă rog, una, dar avea ceva care nu-mi plăcea. Nu, nu că era ciudată, doar că avea capul intoxicat de cîteva idei proaste, legate de bani în general, știi? De fapt, n-am avut niciodată o relație cu o ingineră – dar nici nu intenționez! De fapt există categorii și mai plictisitoare, contabilele de exemplu. În fine. Mie-mi plac fetele ciudate, știi? Nu cele sociabile, care merg numai în grupuri și bîrfesc – astea-s unele din cele mai proaste ființe din lume. Toate fetele aici au fie o atitudine defensivă fie una agresivă. Asta din cauză că bărbații români sînt în general porci și proști și de aici e și firesc... Mă gîndesc ce drăguțe erau franțuzoaicele, ce deschise și inteligente și cu cît bun gust! Ah, trebuie să plec de aici, din țara asta! Iar am revenit la vechea mea obsesie! Am scris ce-am scris și tot aici m-am întors, la punctul dureros. Ce naiba caut aici în shit-ul ăsta de țară? Poate că am într-adevăr mai mult timp liber dar nu am despre ce să scriu, doar citesc și mă uit la filme? Pînă cînd? Măcar de-aș avea o familie, cu unul doi,copii. De fapt, poate de asta vreau să scriu, ca să las ceva în urmă. Și atunci? Don't know, man, I really don't know. Momentan mă simt, cum scria Henry Miller în "Primăvară neagră", "...ca o crenguță în oceanul timpului."