Salzburg

Luna trecută am fost într-o călătorie scurtă la Salzburg, plus împrejurimile sale, și prin München, trei zile jumate în total. Nu sînt un fan al city break-urilor, fiind obișnuit mai mult cu Italia, cu Cittaslow, unde viața se savurează încet, nu pe avans-rapid, dar nici n-am mai fost prin Austria nici în Germania, despre care am intuit că ar fi totuși mai diferite. Așa că am luat cu mine doar un bagaj de mînă și m-am suit în avionul de la 6:10 dimineața.

Nu eram foarte freș și călătoria cu avionul nu m-a înviorat. Anul ăsta nu-mi luasem nici o vacanță, asta ca să economisesc zile pentru călătorii și pentru la vară, lucru care nu știu dacă a fost bun sau nu, vom vedea, și în plus serviciul a devenit foarte, foarte exigent. De la aeroportul din München la Hauptbahnhof am luat un S-Bahn și călătoria m-a fascinat pentru că am avut ocazia să văd tipologii de nemți atît privind pe geam, în gările prin care-am trecut, cît și în vagon: oameni civilizați, mergînd la servici sau la școală, îmbrăcați curat, citind cărți, oameni de absolut toate vîrstele, pensionari ferchezuiți, ca figurile fericite din cataloagele germane la care mă uitam cu jind în anii optzeci. De la stația de metrou n-am găsit un drum subteran spre gară, deși am urmai semnul cu trenul, așa c-am urcat la suprafață și-am mers pe jos cam 200 de metri pînă la gară. Mi-am luat bilet de la un automat DB. Bine că m-am informat în prealabil de acasă că trenurile spre Salzburg, operate de Meridian, pleacă din oră-n oră de la liniile din stînga, peroanele 1-5, spre care trebuie să mai mergi cîteva minute bune. Gara nu prea are semne în engleză, cum eram obișnuit în Italia. Pe peron nu era nimeni, doar un tren care părea pustiu și un panou electronic pe care scria Salzburg. M-am tot uitat la o schemă, am înțeles c-ar fi două trenuri legate, și trebuia să merg în cel mai din față, dar nu eram sigur. Un asiatic între două vîrste m-a întrebat dacă acesta e trenul spre Salzburg și am zis că nu sînt sigur, la care el a mormăit ceva, dezamăgit. Cînd mă îndreptam spre partea din față, ușa de la locomotivă s-a deschis și am văzut o tînără tatuată, dar n-am întrebat-o, fiindcă în final m-am prins care-i schema. Am întrebat totuși pe cineva cînd am urcat în vagon, care mi-a confirmat și că biletul nu mai trebuie validat fiindcă avea data și ora trecute pe el, lucru pe care de fapt îl știam de pe internet, dar voiam să fiu sigur. Erau puțini oameni, dar la Ostbahnhof a început să urce lume mai multă, se pare că munchenezii preferă altă gară, nu pe cea centrală, și apoi și pe parcurs din ce în ce mai mulți, dar lîngă mine locul a fost gol pînă la Salzburg. Mi-era oarecum somn și eram și surescitat în același timp că iată, merg în țări în care n-am mai fost, și-n plus mi-e greu în general să dorm în ziua precedentă zborului, dar nici nu voiam să dorm acum, prefer să mă uit pe geam, să sorb cu ochii fiecare priveliște. Intram în modul setat pe călătorie. Trenul nu mergea foarte repede, și am oprit în destule stații. Vremea era închisă, nu ploua, dar părea inevitabil. Multă verdeață, case îngrijite, pășuni pe care pășteau vaci, păduri, oameni care vorbeau cu Ja-Ja! împrejur, apoi am întrezărit munții cu piscuri înzăpezite, mi-a zis automat sper să nu fie frig și să nu răcesc. Îmi place să merg cu trenul. A fost de cînd mă știu și rămîne mijlocul meu preferat de transport.

De la Centrul Turistic din gară mi-am luat un Salzburg Card pt. 24h, apoi m-am îndreptat spre partea opusă Südtiroler Platze și am luat-o spre hotel. M-am rătăcit de cîteva ori, uitasem drumul și oricum pe hartă arată întotdeauna diferit față de teren. Erau și niște drumuri închise pentru ceva construcții, așa c-am ocolit și pînă la urmă am scos celularul, am activat gps-ul (consumă baterie) și am mers cu el în mînă. M-am cazat (plătisem în plus ca să fac check-in-ul devreme, altfel ar fi trebuit să aștept pînă la pe la 3), am sunat acasă și am ieșit imediat. N-am stat chiar în centru, dar nici departe și totuși m-am rătăcit și aici, nu știu cum fac. Normal mi-ar fi luat un sfert de oră maxim ca să ajung pe jos la rîu, dar mie mi-a luat mai mult. Ce m-a frapat a fost Kapuzinerberg, care este o stîncă, nu un parc, așa cum am văzut pe hărți cu verde, și arată destul de amenințător. În fine, am ajuns la Mirabellgarten, plină de turiști, un loc cu fîntîni și peluză și flori, acestea din urmă tocmai erau aduse cu camionul și plantate. Ar fi arătat mai frumos într-o zi însorită, dar prinsesem zile ploioase, care țineau de vreo lună de zile în toată Europa. Unele locuri arată frumos și pe ploaie, dar acesta cred că pierdea mult din frumusețe. Troleibuzele sînt de-a dreptul urîte. Asta e. Însă asta cumva m-a făcut să mă obișnuiesc mai repede cu locurile.

Am intrat în orașul vechi puțin înainte de ora 12. Orașul mi s-a părut că miroase pe alocuri a bălegar și nu cred că doar de la cîteva trăsuri turistice, fiindcă la fel era și sus la Fortăreață. În rest: aceleași mirosuri ca-n toate orașele turistice: mirosul specific ce iese de la magazinele de pielărie, cel de parfum fin amestecat cu fum de țigară, pui prăjit. M-am îndreptat spre liftul de la muzeul modern. Era un lift obișnuit, dar cînd mă gîndeam că e în stîncă, mi-am zis: sper s-ajung cît repede. Priveliștea de acolo e de carte poștală. Acoperișurile par atît de aproapeși străzile atît de îndepărtate! Cel mai mult mi-a plăcut că de acolo începea un traseu prin pădure, Mönchsberg. Am văzut oameni echipați pentru mers, bocanci, rucsac, și mi-am zis uite că mai sînt și alții ca mine, doar că eu aveam pantofi de mers obinșnuit, nu de munte. Și ce? Hai o vreme prin pădure. Aer curat, miros de foioase, pe lîngă marginea stîncii se văd străzile orașului, piețele, omuleții, dar și turnul Domului cu clopotele negre. M-am îndepărtat puțin, mi-era să nu vină ploaia. Am trecut pe lîngă zidul unei cetăți. Pînă la urmă n-am făcut tot traseul, ci am venit spre oraș, am coborît treptele (de cînd or fi fost trepetele în stîncă acolo? sute de ani?) și am ajuns din nou în oraș. Am vizitat Domul, dar am văzut atîtea în Italia, că nu m-a mai impresionat, însă tot timpul intru într-o biserică atunci cînd am ocazia. Casa lui Mozart - mi s-a părut interesant să intru în camera în care s-a născut. Muzeul Panorama - unde un om în vîrstă destul de fioros m-a întrebat de unde sînt, pentru statistică - era format în principal dintr-un tablou de 360 de grade cu orașul în secolul XIX. Bisericuța St. Peter, cu cimitirul și grota de lîngă el, la care-am urcat de asemenea. Am trecut pe lîngă Universitate, care era un loc obișnuit și pustiu, mă întreb dacă se fac cursuri acolo, sau e doar clădirea administrativă. Fîntîna de la Kapitelplatz care nu are nici un farmec atunci cînd plouă, iar cea de la Rezidenzplatz era împrejmuită cu un gard total inestetic. Mi-am luat ceva de barbierit, deodorant și pastă de dinți de la un magazin Billa, așa e cînd călătorești light. Am remarcat cîți tineri americani vin la supermarket să-și ia alcool, fiindcă vîrsta legală aici e mai mică. Și-i vezi cu plasele cu vodă și baxuri de bere. Am urcat și la Fortăreață, cu funicularul, ca să economisesc timp, cel mai rapid funicular cu care-am fost, dar chiar nu prea ai ce face acolo, în afară de o biserică, un muzeu rarefiat, și în afară de privit orașul de la înălțime, desigur. Și acolo aveau loc reparații, zgomot de polizoare și altele.

Mi-am luat o înghețată mare, fiindcă, în ciuda vremii, aveam poftă, servită de chelnerițe foarte afabile. Acolo restaurantele nu prea au terase la frontul stradal, cam ca la la noi pe Alba Iulia - vezi un semn, o săgeată în sus pe care scrie restaurant. Sau intri în niște ganguri și ieși la o curte interioară cu terase - care erau pustii din cauza ploii, cred, care a început pe la patru și nu s-a mai oprit. Celebra stradă Getreidegasse, pe care ghidurile te avertizează că e mereu aglomerată, nu acum era defel așa, tot din aceeași cauză. Mulți turiști asiatici, veniți în grupuri. De altfel din cauza ploii care părea că vine din ce-n ce mai tare n-am prea stat mult și n-am fost la celebra mănăstire de maici Stift Nonnberg, deși era aproape, dar am intrat puțin la Mănăstirea Franciscană, la intrarea căreia era pus un anunț în engleză și în română privitor la comportamentul civilizat. În fine. Am sperat totuși că ploaia se va mai potoli și m-am plimbat încolo și încoace pe niște străduțe medievale drăguțe, cum umbrela în mînă. Îmi închipui c-ar fi fost fain să merg la sala de concerte, să urmăresc o operă, - asta da, mai autentic decît orice altceva, dar nu aveam timp, mi-am notat mental s-o fac cît mai curînd în Timișoara. Începeam să obosesc, așa c-am deci să mă întorc la hotel, am luat-o la pas pe străzile din nordul orașului, pe Linzer Gasse și împrejurimi, și am fost suprins, mi s-a părut la fel de interesante, chiar dacă nu atît de încărcate de istorie, ca și cele din Sud: aceleași clădiri cu fațada perfectă, fără să se vadă nici o stîncă amenințătoare, multe buticuri de bun gust și, cel mai important, mult mai mulți oameni pe stradă. La hotel mă simțeam frînt. Trebuia să fac un duș fierbinte, să mă gîndesc unde merg a doua zi, depindea cît va ploua, La Wolfgangsee cu autobuzul, la Hallstatt cu trenul și autobuzul, sau niciunde, doar să fac partea a doua în oraș, dar am adormit. E ok și un sejur scurt, dar este mai greu în prima zi atunci cînd călătorești și cu avionul și cu trenul și ai mers și mult pe jos.