În librării, în Italia

De fiecare dată cînd mă aflu într-o librărie în străinătate, unul din lucrurile care îmi mai alină din nefericirea, angoasa că va veni inevitabil și momentul reîntoarcerii în țară este gîndul la noile cărți pe care le voi avea de citit. Și în același timp îmi dă și un sentiment de nerăbdare al anticipării sosirii acasă. Și, într-o măsură puțin mai mică, de regret că n-am timp pe moment să mă cufund în lectură și că trebuie să profit de acel timp în care-am investit atît de mult, ca să călătoresc, să văd cît mai multe. Deși, oh, îmi dau seama că asta e o încălcare a regulilor slow-traveling-ului. Mă văd înconjurat de atîtea cărți faine pe care mi le notez mental să le comand online, fiindcă n-am cum să le car pe toate de acolo cu mine și oricum întotdeauna mă tem că ambele bagaje vor depăși greutatea maximă admisă, asta dacă am norocul să se închidă. Acuma, da, știu, să comanzi online, în special cărți, e văzut în general ca un lucru cam de prost gust, oarecum, (sau așa e în Franța, cel puțin) mai ales cînd locuiești într-un oraș universitar și se presupune că ai de unde să-ți procuri. Total diferite sînt senzațiile pe care le ai cînd intri într-o librărie (de exemplu, pentru cine nu știe: o gamă complexă fluctuînd între stimulare intelectuală, extaz, plăcere hedonistă, escapism, energizare și altele), dar cum la noi librăriile sînt atît de puține, de mici și aparițiile de cărți atît de insuficiente, existența unor site-uri ca Amazon (n-am cum să ocolesc acest nume) sau BookDepository.com e văzută ca o ploaie în deșert, ca o binecuvîntare. În ultimii ani, de cînd merg prin Italia, cînd mă aflam într-o librărie, de fiecare dată mă încerca un regret că nu știam limba italiană! Noroc că-n zonele turistice există o mulțime de standuri și chiar și librării cu cărți în engleză. Oricum, îmi place să iau în mîini cîte-o carte a unui autor necunoscut, să o răsfoiesc, să citesc cîteva fraze chiar dacă nu înțeleg decît cîteva cuvinte ici-colo, apoi, cînd ajung acasă, să caut pe Net autorul, apoi cartea, apoi ediția în engleză sau chiar în română, deși șansele-s mai mici, mult mai mici. Și astfel, de fiecare dată cînd mă-ntorc din străinătate vin atît cu un teanc cît și cu o listă de cărți pe care ard de nerăbdare să le citesc (sau să le procur întîi și apoi să le citesc). În Italia am văzut, pe lîngă tratate de istorie, care-ți sar efectiv în ochi, fiind așezate mai în față, multe cărți de fantasy de exemplu, în mod cert mai multe ca-n Franța, (m-am ambiționat să-mi procur ediția cartonată (setul) și să citesc tot de J.K. Rowling și să urmăresc fantasyliterature.com), comics-uri - am descoperit cele locale, fumetti, (La distanza), cît și americane ca Terry Moore, cu Echo sau Strangers in Paradise sau franceze, Jim cu Une nuit à Rome, am aflat lista de bestseller-uri internaționale (Paula Hawkins, Gillian Flynn), am descoperit scriitori locali în vogă de care nici n-auzisem (Elena Ferrante), am devorat delicioasa carte a Dianei Hales, La Bella Lingua, și cea a lui Beppe Severgnini, chiar dacă ultima e inegală și are un caracter de colaj. Pe lîngă pofta de-a citi încă un Umberto Eco, Insula din ziua de ieri parcă pulsează pe raft, sau chiar de-a mă apuca de exemplu de Commedia dell'Arte ori de a-l reciti pe Shakespeare în alt context sau să mă uit pe Viasat History la documentarele despre Evul Mediu și Renaștere, o pasiune mai nouă a mea.

Ceața în oraș

De pe la începutul lui decembrie avem parte aproape zilnic de ceață. Nu știu cum de s-a înstăpînit aici, în zona asta, și parcă nu are unde să se ducă, ca blestemul ăla din Nouă prinți din Amber. Sau poate că este și smog, nu m-ar mira, poate de la fabrica de anvelope Continental, unde am aflat recent că se introduce ceva în atmosferă ca să atenueze mirosul de cauziuc ars de care lumea se plînge. Însă adevărul e că mie îmi cam place ceața. Cînd ies de la servici, în noapte, văd în atmosfera de afară o prelungire a ceței, a confuziei din capul meu, în care m-a vîrît proiectul ăsta vag de cercetare la care lucrez de cîteva luni și pe care sper (nu doar de dragul salariului) că șefii vor avea destulă înțelegere să nu-l oprească și să mă pună pe liber. Chiar am emoții cu evaluările anuale care vor avea loc în săptămînile următoare. Pentru că, pff!, chiar n-aș avea chef să m-apuc să-mi caut acuma de lucru în altă parte, am nevoie de stabilitate, de un anume ritm al vieții la care chiar țin, și la care am muncit din greu să ajung. Și de fapt nici nu ar fi ușor, cu prejudecățile sociale de aici, că cei trecuți vîrsta mea n-ar mai fi chipurile buni de așa ceva. Dar să revin. Astfel, fără ceață, contrastul dintre impresiile confuze din mintea mea și claritatea iluminării clădirilor de oțel și sticlă din zona unde lucrez m-ar șoca, m-ar răni. Ceața face ca tranziția asta de la servici spre casă să fie mai lină. Nu-mi plac șocurile, senzațiile tari, am parte de destule montagne russe-uri la nivel intelectual, la proiect sau prin filme, cărți. Iar diminețile, ... ah!, atmosfera de afară parcă îmi învăluie visele aproape uitate din capul meu, ca și cum nu s-ar fi terminat cu totul și încă sînt posibile lucruri supranaturale, minuni, magie, zîne. În caz contrar, la fel ca noaptea, contrastul dintre oniric și realitatea dură mi-ar leza mintea și mi-ar închide cred brusc ușa către subconștient, către uman, comutînd brusc în modul insensibil în care ne complacem toți, vrînd-nevrînd, în societatea dintr-un mare oraș.

Angoase de început de an

Vacanța de sărbători a trecut ultra-rapid. Pe tot parcursul anului mă gîndeam ce multe-aș putea face în perioada asta. De exemplu să am lîngă mine un teanc de cărți preferate din care să citesc sau să recitesc, cîte-un pic din fiecare, tolănit în pat, la căldură, dar a venit Crăciunul și uite că n-am avut chef să citesc nici măcar albumele de benzi desenate pe care mi le-am luat anul ăsta. Poate și din cauza oboselii acumulate. Nopțile dormeam bine și visam mult. Au fost aproape două săptămîni de trîndăvie, obicei în care cred că mi-ar plăcea să mă specializez. Nu că n-am făcut chiar nimic. Am stat la ai mei, am fost cu Mama de două ori la Auchan și la magazinele din cartier. Draga de ea a fost operată de fiere acum vreo trei-patru săptămîni și a trebuit s-o ajut, să-i fiu prin preajmă. Am făcut curățenie de cîteva ori, am terminat de citit două cărți pe care le-am început mai demult (Jonathan Strange & Mr Norrell și ultimul volum, al cincilea, din Complete Short Stories a lui PKD) și alte două mai subțiri (The Lathe of Heaven și Stardust), am văzut cîteva filme (am fost la film la SW, care m-a cam deprimat, în rest am văzut cîteva comedii: Admission cu Tina Fey, sau Wanderlust sau unele mai vechi ca cel cu Alberto Sordi și Claudia Cardinale, la Cinemax, O fată în Australia sau cult-ul Nuit d'ivresse cu Thierry Lhermitte și Josiane Balasko). În rest, la televizor chiar n-a fost nimic, degeaba tot butonam, în afară poate de cîteva sitcom-uri tîrziu în noapte, Friends și Sex and the City și La birou cu Steve Carell. Hm, m-am gîndit să scriu mai pe larg despre astea.

Și de mîine din nou la muncă, în stup. Cum să fii voios cînd te gîndești la asta? Nici cînd eram copil nu-mi plăcea cînd trebuia să mă-ntorc la școală și nu-i înțelegeam pe cei sociabili, care abia așteptau să vină, să vorbească, etc. Așa cum nu-i înțeleg nici acum pe maniacii muncii de la servici, care se plîng că n-au ce face în zilele de concediu și preferă să vină la servici chiar și de sărbători. Unii dintre ei mai au restanță peste douăzeci de zile de concediu de anul trecut și cînd își iau cîteva zile libere, o fac pentru a lucra (tot pentru servici) de acasă. Poate-ar trebui să-i compătimesc pentru lipsa lor de imaginație, dar poate că sînt prea ocupat cu auto-compătimitul sau să-i invidiez pentru energia lor, dar cred că e mai mult dovadă de lipsă de imaginație din partea lor.

Adevărul e că mă tem de viitor. Urmează un nou an, care poate va fi la fel de gol ca și precedentele și în care mă tem că din nou nu voi realiza nimic și că oboseala și decrepitudinea mi se vor accentua. Îmi displace să uit în oglindă la riduri, cearcăne și la ce întrezăresc dincolo de ele, viața mea de ratat. Poate asta e doar una din manifestările crizei vîrstei mijlocii, deși starea astea durează de mai mulți ani, nici nu mai știu de cîți. Lipsa de încredere în mine, hipersensibilitatea la mediu și oameni. Nu știu cum să ies de aici. Sînt ca o corabie într-un golf înghețat (hei!, cum mi-o fi venit în cap imaginea asta, poate din cauza gerului de afară?) Oricum, nu mai vreau să enumăr aici cauzele ipotetice, care-s de fapt un fel de scuze – am făcut-o pe parcursul ultimilor ani și asta nu m-a ajutat cu nimic să scap. Poate va fi un fel de 2015 reloaded, care a fost un fel de 2014 reloaded ș.a.m.d. deși rezoluțiile rămîn aceleași și părțile importante în aceeași stare – neîndeplinite. Nu cred c-aș mai avea energia de a pleca undeva în străinătate, ca anul trecut, poate doar ca să mă relaxez, deși cred că de fapt nici nu știu cum să fac asta. Plus că m-am cam săturat să călătoresc de unul singur, poate fi stresant, știi? Energia mă lasă, nu am voință să scriu, așa că poate ar trebui să renunț la încercările astea absolut inutile. Nu duc nicăieri. E o chestie de maturizare cred. Cititul de cărți la scară industrială pe care-l practic de vreo duzină de ani încoace începe să mă cam obosească și el și îmi pierd uneori concentrarea tocmai cînd sînt într-o narațiune defel plictisitoare. Sau poate sînt prea agitat și nerăbdător, dar nu știu nici de ce.