În vara din ultimul an pre-pandemic, mă aflam în concediu pe un traseu între Vernazza și Corniglia. Un val de căldură cuprinsese atunci toată Europa de cîteva săptămîni iar eu mă aflam de-abia în a doua zi de cînd sosisem cu avionul. Cu o zi înainte mă aflam la servici și acum iată-mă aici, total neantrenat pentru trekking. Am plecat pe jos din Monterosso spre Vernazza, și, ajuns acolo am mîncat o focaccia, am băut o limonadă, am vizitat puțin străduțele pitorești, am urcat la turn și mi-am uscat tricoul pe pietrele fierbinți, m-am mai odihnit puțin, și am decis să plec mai departe spre Corniglia, deși deja trecuse de amiază. Trecusem prin multe în acea zi, de dimineață mi-am luat bilet integral de la centrul turistic, pentru accesul la traseul de coastă și pt. trenul întoarcere, apoi apă, cum am fost sfătuit de o tanti de acolo, apoi la primul urcuș m-a prins și un cîrcel care m-a oprit vreun sfert de oră, dacă nu chiar puțin mai mult, am stat la o parte uitîndu-mă cum oamenii coboară și urcă, dar mai mult a fost nu panica, ci dezamăgirea care credeam că se prefigurează, pentru îmi ziceam uite cîte planuri mi-am făcut și acum să renunț la ele, dar în sfîrșit, mi-am masat piciorul, am făcut niște excerciții fizice de încălzire a mușchilor, cum fac atleții înainte de cursă, așa că că am putut continua fără probleme. În grabă, la hotel, căutînd să prind cît mai mult din răcoarea dimineții, nu mi-am mai dat cu loțiune anti solară de la genunchi în jos, am zis că acolo nu-i grav, așa că acum, după prînz, am observat că gambele mi se înroșiseră, deveniseră permeabile la praf și urmau să se transforme în ceva urît pt. care nu aveam cremă specială acolo. Nu m-am așteptat la asta, așa cum atunci cînd pleci undeva, oricît de mult te documentezi și te pregătești, apare mereu ceva neprevăzut, ca o grevă de tren de exemplu, cum a și fost cazul apoi într-una din zile. Treceam printr-o zonă aflată în majoritate ei în bătaia soarelui, la o altitudine de peste o sută de metri, cu marea în dreapta, cu foarte puține zone cu copaci și mă opream din cînd în cînd cîte puțin să-mi trag răsuflarea, deși asta-mi cam tăia din ritm. În timp ce stăteam la umbra unor pîlc de copaci, în afara cărării, m-a ajuns un grup de trei excursioniști ruși, două femei și un bărbați, toți cam de vîrstă mijlocie, bărbatul asuda încontinuu, ca și mine, dar femeile erau mai rezistente, cum se întîmplă în societățile matriarhale, cum e cea rusă. Una dintre femei s-a apropiat de mine, mi-a făcut semn cu mîna spre gambe, o-ou, abia acum observasem și eu că erau roșii, și mi-a întins un tub de loțiune solară. Am zîmbit, am zis ceva, "thank you, it's ok" și am făcut semn că nu-i nimic, dar ea a insistat și apoi s-a aplecat și m-a uns ea puțin, apoi mi-a dat tubul, i-am mulțumit încă o dată, ce era să fac, apoi m-am dat și eu cu cremă. Lucrul acesta m-a impresionat peste măsură și cred c-o să-l țin minte toată viața. Și atunci, acolo, în peisajul acela mediteranean, sub cerul senin, între cărarea prăfuită și marea sclipitoare, mi-am zis "deci și așa pot fi rușii" și apoi toate judecățile și prejudecățile formate de-a lungul timpului, din școală, din istorie, din mass-media, mi-au dispărut atunci.
Cîteva zile mai tîrziu, eram în trenul regio de la Genova la Bordighera. Un tren fără aer condiționat, pe care l-am preferat săgeții albe, care pleca puțin mai tîrziu, pentru că preferam să călătoresc decît să stau să aștept în gară și oricum ajungea cu jumătate de oră mai devreme, deși n-a fost chiar așa, pentru că la un moment dat ne-am oprit într-o stație și-am stat, și-am tot stat mai bine de juma' de oră pînă pe o linie de lîngă noi a trecut un alt tren, tot în direcția noastră, și abia după aceea a pornit și trenul nostru, încet-încet. Cred că erau vreo 40 de grade în vagon, eu purtam ca țăranu' pantaloni lungi, fiindcă gambele îmi erau cam roșii (vezi paragrafu precedent), îmi dădusem cu cremă și mi-era teamă să nu se infecteze, și mă uitam pe geam la marea întinsă și îmi imaginam ce bine m-aș fi simțit dacă aș fi putut să plonjez în ea. Aviz pentru cei care doriți să mergeți pe acolo: luați mai bine un tren mai rapid. Lîngă mine se aflau două fete, rusoaice, după cum am tras cu ochiul eticheta de pe geamantan pe care era codul aeroportului. Înalte, blonde, și cu pomeții înalți. Vorbeau puțin, stăteau mai mult cu ochii în smartphone, ascultau la căști și din cînd în cînd dansau, la un moment dat s-au ridicat și au dansat sincron, clar pe aceeași melodie pe care o auzeau numai ele. Foarte răcoritor, nu? :) Din păcate au coborît mai devreme, parcă la San Bartolomeo, o stațiune la fel de faină și simplă ca toate celălate de pe Riviera Italiană, fără pretenții, dar de bun gust, așa cum îmi place mie de altfel, care sînt un italofil. În zona în care-am ajuns se aflau un număr destul de mare de ruși, meniurile la restaurante și instrucțiunile de la hotel aveau la început limba rusă, apoi franceză, germană și la abia final engleză. Am văzut destui ruși de toate vîrstele, politicoși, calmi. Am avut răgazul să studiez fizionomiile tipice la o săptămînă după, în aeroport, de unde plecau simultan trei avioane spre Moscova. Îmi părea că unii seamănă cu niște astronauți sau cu scriitori ori savanți sovietici, ca-n niște poze pe care le-am văzut undeva, mai demult, deși nu mai știam unde. Cum să spun? Știam că sînt ruși și nu de alte naționalități. Nimic din încrîncenarea, ferocitatea la care poate m-aș fi așteptat, din contră, mai mult distracție.
De ce am scris asta acum. Cred că schimbarea macazului Rusiei în acest război poate veni doar din interiorul țării. La ora la care scriu, Kiev-ul e încercuit, iar în Harkov se pare că au intrat deja cîteva din trupele animalului ăla de adolf putin. Cel mai grav însă, în după amiaza asta a picat știrea, e că a ordonat intrarea în alertă maximă a arsenalului nuclear. Ucrainienii sînt aprovizionați cu munție, arme, rachete și sisteme de apărare atît de europeni cît și de americani, se pare că acordurile internaționale permit asta (nu știu sigur). Luptă bine, neașteptat de bine, și-au înarmat civilii și, mai presus de toate, luptă cu inima. Porcii abjecți de conducători ruși se așteptau la un blitzkrieg, dar uite că n-au avut parte de așa ceva. Au întîlnit o rezistență feroce și neașteptată. Experții spun că Rusia nu are suficiente resurse pentru a rezista unui război îndelungat, așa cum se anunță. Economia lor e ca o benzinărie și cam atît, cum spunea fostul senator John McCain. Plus că totuși nu e așa ușor să ocupi o țară atît de întinsă. Dar să revin. Rusia, cel puțin partea europeană, e o țară mai civilizată decît țara noastră. Nu am fost acolo, deși am cunoștințe de încredere care mi-au povestit cîte ceva, de la cum se îmbracă oamenii la cum se comportă pe stradă. Dar, mai presus de toate, există cîțiva indicatori ai nivelului de civilizație al unei țări, așa cum există indicatori ai nivelului economic. Cel mai mare e, după mine, numărul de cărți apărute apărute și numărul de cărți citite pe cap de locuitor, capitol la care ne depășesc mult și bine. De fapt nici nu e greu de depășit la capitolul ăsta. Nu este vina lor că trăiesc într-un stat care în toată istoria lor nu a cunoscut deloc libertatea și care acum e ocupat de o mînă de scelerați din duma de stat susținuți și de patriarhul lor împuțit și din străinatete de lideri de stat tîmpiți cum sînt președintele indiei, al serbiei sau al chinei (nici nu scriu cu majuscule, că nu merită). Dar cîțiva dintre ei au început să iasă în stradă, nu doar în Moscova și Sankt Petersburg, și vor continua să iasă în continuare. Dacă vor ieși o sută de mii, un milion, zece milioane, și toată țara ar intra în grevă generală de exemplu, ce ar mai putea face atunci? Ar începe o revoluție care n-ar putea fi învinsă. Oricum, sînt super-stresat de toată situația actuală.
