Dakar 2009

  Anul acesta Raliul Dakar s-a desfășurat în Argentina și Chile, pe parcursul a mai bine de două săptămîni. Decizia s-a luat încă de anul trecut din aprilie, după ce Africa a fost considerată nesigură din cauza terorismului. Startul s-a dat la Buenos Aires, de pe un bulevard considerat ca fiind cel mai lat din lume. Întotdeauna m-a fascinat acest rally-raid, de la peisajele care-ți iau respirația la determinarea oamenilor solitari, care înfruntă cu curaj deșertul. De la atmosfera concentrată a piloților (și piloteselor), cu căștile puse, dis de dimineață de dinaintea startului în fiecare etapă, la pilotajul de anduranță și rezolvarea problemelor de pe parcursul zilei și nopții, la epuizarea celor care au ajuns cu întîrziere (sau nu) în bivuac. O bună parte a începutului s-a ținut în pampas, într-un mix de praf cu vegetație joasă. Pe parcurs am văzut și clasicele dune de nisip, peisaje aride (cactuși, iarba cămilelor) și albii secate de rîuri, și trecători la înălțime mare, peste 4500 de metri, munți, prin pustietate, peisaje selenare, drumuri prăfuite cu pietre, și vederea oceanului lîngă deșert. Ce diferență e între o echipă de uzină (VW a venit de exemplu cu peste 80 de oameni, piloți, mecanici, directori etc) și particulari, veniți din pasiune, care-au dat și bani doar ca să participe! Iar prețurile sînt foarte mari. Ce condiții au primii, o armată de oameni care noaptea curăță și repară mașinile. Unii au și terapeuți, maseuri! Și ceilalți care, după ce ajung tîrziu, abia mai au timp să doarmă! Nu e obligat nimeni să te-ajute. Mă gîndesc la ce sărbători de iarnă au petrecut acești oameni, cu gîndul mereu la raliul ce urma peste cîteva zile! Asta pe lîngă antrenamentele ținute luni, ani de zile. Dar situația de pe field nu poate fi prevăzută. De exemplu lui Carlos Sainz i s-a stricat servodirecția într-o etapă și a fost nevoit să conducă apoi pe sistem manual 200 de km – a zis că i s-au umflat mîinile și că nu le mai simte. Alții au pățit accidente mai grave - unuia i-a luat foc mașina, care era și neasigurată, și pilotul, particular, a zis că e ruinat. Sau dislocări de claviculă, coaste fisurate, lucruri uzuale. Îmi amintesc de șocul unor piloți care-au căzut cu mașina într-o rîpă, la un pas de moarte – au zis că le-a dispărut drumul. A existat și o victimă, un motociclist, din cauza unui edem pulmonar. Am văzut oameni în toată firea plîngînd, cu lacrimi amestecate cu sudoare și praf, văzîndu-și munca de-un an dusă rapid, din primele etape. Dar aici vii ca să-ți asumi riscuri, nu e o joacă. Vii să-ți depășești limitele. Am văzut împotmoliri în nisip, o mașină intrînd în viteză într-un teren moale, de mlaștină, rămînînd blocată, ajutată apoi de camioanele de asistență ale echipelor de uzină sau tractată de alții. Am văzut motociclete ridicate cu elicopterul. Unii au abandonat din cauză că le-a leșinat copilotul de epuizare. A existat și-o zi de odihnă, de repaus total. Și a mai fost o etapă anulată din cauza ceței, plus cîteva etape scurtate, cred că organizatorii au fost prea prudenți. Cică s-au anulat în total aproape 1000km de probă specială! Au fost și  greșeli de navigație, ca de-obicei – unii s-au rătăcit, au făcut o buclă de 20 de km, ca să revină pe drumul cel bun. De fapt aici nu există drum propriu-zis, ci îți faci tu ruta optimă, cu copilotul. La motocicliști e mai greu, trebuie să fii și cu ochii pe roadbook - un sul de hîrtie de fapt pe care e trecut, codat, traseul. Și la quad-uri. Camionagiii merg cîte trei. Un pilot coborît de pe motocicletă uitîndu-se-n jur, descumpănit. "N" mașini blocate pe o rază de 25 de metri, toate cu probleme. E ceva să ridici de "n" ori o motocicletă de jos, din nisip, sau să faci reparații în deșert, să înșurubezi, să schimbi o roată. Pe parcursul zilei, piloții fac și opriri, regulat, pentru curățarea radiatoarelor de exemplu, sau umflarea roților. Unii au ajuns în bivuac tîrziu în noapte, cu farurile aprinse, alții deloc, au dormit în pustietate, încălzindu-se de la țevile de eșapament. Noaptea e rece, scurtă, nu poți să dormi, ziua e fierbinte, înghiți praf. Trebuie să fii prudent, pe drum sînt și bolovani, roci, gropi nesemnalizate, șanțuri, îți poți avaria o aripă sau strica mecanismul de direcție, trebuie să-ți completezi cu o rezervă de lichid. Am văzut mașini și camioane care s-au răsturnat dar au rezistat. Mașini cărora li s-a stricat unitatea electronică de comandă, care-a trebuit comutată la un regim special de turație redusă datorită supraîncălzirii motorului, dar le-a fost reparată. În edițiile precedente din Africa, unii piloți aveau arme la ei, ca să evite unele suprize.

  Ce fain e sunetul motorului în deșert, în spații deschise, fără reverberații! Îmi plac mașinile murdare, gri, de la praf, abia se mai văd reclamele de pe ele, făcînd derapaje controlate, sau cățărîndu-se pe dunele texturate! Sau mergînd cu 180 la oră ridicînd o trenă de praf în spate și-n sus! Roți dînd rateuri. Volanul mînuit des, stînga-dreapta, mereu, nu ca-n oraș! În trecătorile din munți nu vezi virajele, nu vezi drumul. Motocicliștii se ajută și de picior ca să urce o pantă! Și asta de "n" și "n" ori, într-o mare de dune! Sînt mai multe tipuri de nisip – cel ca-n Africa, auriu sau alb, afînat, sau gri, fin, vulcanic. Și vîntul care șuieră! Și atmosfera din bivuac – dar despre asta am să scriu altădată. 

  Au fost foarte mulți spectatori, entuziaști, unii au ocupat locurile de lîngă caravană cu cîteva zile înainte, dormind în corturi în apropiere. Mă uit cîte poze s-au făcut! Sper să le fi postat pe Net! Spiritul argentinian, gata oricînd să ajute, să scoată o mașină dintre dune, să împingă, să încurajeze. Aici sînt trăiri intense, cum zicea cineva, totul e concentrat, ca-ntr-un glob de cristal. Trăiești la maxim un timp și apoi încerci să explici over and over again ce s-a-ntîmplat. La mașini a cîștigat Volkswagen, prin Giniel de Villiers urmat de Mark Miller.

Senior citizens

   Oamenii care aveau prin anii '70 aceeași vîrstă pe care-o am eu acum, sînt în prezent la pensie iar unii dintre ei au îmbătrînit, pot zice, elegant, frumos chiar. Îmi plac acei oameni care își arată vîrsta, care își poartă ridurile cu demnitate, cu o oarecare grație. Dintre aceștia există o categorie (și aici în România, dar foarte pregnant prin Occident și la aceștia mă refer mai ales) care și-au păstrat cu timpul un spirit tineresc, dinamic. Cei care erau tineri în acei ani, în mare parte în mediul urban, care ascultau muzică pop, rock, disco, generația ABBA, hippie, etc, care umblau în blugi (unii încă mai poartă), se uitau la televizor, citeau presa, socializau, schimbau ideile vremii, mergeau la cinematografe, plecau în concedii, și în general s-au bucurat de-o oarecare bunăstare economică, nu sînt foarte diferiți în felul de a fi acum, cred, de cum erau atunci. Mulți dintre ei fac cam aceleași lucruri, și în plus se dau pe net, se uită la filme noi, etc., lucruri normale. Nu cred că se mai poate vorbi de babe sau de moși relativ la astfel de oameni, cred totul ține de-o stare de spirit, adică bătrînețea se poate observa la o persoană chiar de la vîrsta adolescenței, încă de atunci îți poți da seama dacă un om e cu mintea la pensie sau nu. Am un coleg, @, pe care-l consider și l-am considerat de cînd îl știu, de 9 ani, mult mai reticent la nou, mai static, mai lent, adică mult mai bătrîn decît, să zicem, bunicul meu, care are 80 și ceva de ani. Deunăzi am fost, împreună cu ai mei, la nunta de diamant a bunicilor, șaizeci de ani de mariaj, că de la asta a pornit ideea de aici, și senzația a fost că toți se simt cam triști, și nu le vine să creadă cum a trecut timpul. Îmi pare rău că se simt așa, cu gînduri de „capăt de linie”, n-ar trebui. Zău că nu! E mai degrabă un început de capitol. Și prin ce vremuri au trecut! Păcat că trăim intr-o societate care, prin media, promovează exacerbat de mult, obsedant, imaginea tineretului, lucru demonstrat, din cauză că tinerii cheltuie mai mult, consumă mai mult, și de aici reclamele ce le sînt adresate cu precădere. Dar observ, mai cu seamă atunci cînd merg prin Vest, că oamenii în etate își merită numele de „senior citizens”. Și nu mă refer doar la grupurile de turiști pe care le-ntîlnești des, ci, de exemplu, la oamenii încă activi, de la prezentatori de televiziune (știrile au parcă o credibilitate mai mare decît dacă îți sînt prezentate de-o fătucă), la polițiști, personal administrativ, artiști care încă mai performează (BB King a scos un nou album acum cîteva luni, Leonard Cohen a avut un turneu mondial și mulți, mulți alții, care atrag un public de toate vîrstele). În Olanda de exemplu am avut un șofer de taxi, foarte simpatic, ne-a zis că avea 67 de ani, ne-a arătat legitimația de la bord, avea o mustață ca Moș Crăciun și era îmbrăcat impecabil, într-un costum negru, cu cravată șic, conducînd un Mercedes nou, cu GPS, etc., foarte volubil, deschis, vorbăreț, vioi, și părea chiar mai fresh ca noi. Luna trecută am aflat că un coleg din Franța a ieșit la pensie – nu știam că avea o vîrstă așa înaintată. Mi se pare grozav ca-n acest domeniu sa fii coleg de firmă cu oameni de toate vîrstele, mie mi-e, pfff!, greu de crezut c-o să ajung acolo. Bine, domeniul IT&T este f. nou, apărut cam prin anii '70, iar la noi mult după '90, după valul de emigrație în Canada de ex., și de asta nu prea întîlnești aici, și nu doar în IT, așa des oameni de vîrstă mijlocie. Foștii colegi care s-au dus la Microsoft mi-au spus că acolo media de vîrstă e de-aproape 40 de ani, iar asta le-a dat un sentiment de siguranță și de seriozitate. Mă gîndesc că majoritatea dintre noi, un procentaj mai mare ca cel de acum, dacă vom ajunge "seniori", nu ne vom schimba așa de mult în felul de a fi, vom fi mai șubrezi fizic, dar aceeași, cred, în adîncul sufletului. Dar înainte de toate sper că vom ajunge să facem multe pînă atunci, asta e problema. 

   Eram într-un autobuz, pe la prînz, și am văzut în fața mea, așezat pe un scaun, un senior citizen, îmbrăcat sărac, ținînd în mînă o plasă și uitîndu-se pe geam, calm. Soarele și umbrele îi jucau pe fața brăzdată de riduri, dar ochii îi erau foarte vii, mari, senini și lucizi în timp ce imaginile peisajului urban i se succedau pe fundal, ca privind filmul unei vieți. M-am gîndit atunci că poate nimic nu se schimbă cu adevărat, doar exteriorul, fațada, vremurile, iar cu ceea ce rămîi, și deci tot ceea ce contează, este spiritul viu din om.

Programare

Întotdeauna, instinctual, fug de lucrurile care pot fi automatizate sau planificate. Cu toate acestea, mi-am făcut și eu o listă cu niște planuri de făcut pentru anul acesta. Mi le-am salvat ca draft al unui mail, ca să le pot revedea și reîmprospăta în memorie și de la servici sau de oriunde aș mai fi. Cele 16 puncte ale listei reprezintă însă, sau cel puțin se vor a fi, o accentuare a integrării în ceea ce este natural, o încredere în propriile simțuri și sentimente, pe care mi le simt uneori amorțite, și nu un algoritm rece de urmat doar pentru a fi eficient, ca-n cărțile de self-improvement. Am un coleg de servici care spune că el își are exact planificat viața pentru următorii 10 ani, și că știe precis și unde va fi peste 10 ani. Hm, mie asta mi se pare groaznic, adică: hei, de ce? Elimini astfel tot neprevăzutul și frumusețea vieții, poți ignora niște căi, oportunități care-ți pot apărea-n cale, pe care nu le poți anticipa și care se pot dovedi mult mai potrivite. E ca și cum ți-ai pune ochelari de cal. Adică Universul îți trimite semnale și tu le ignori dintr-un principiu analogic cu cel pe care l-ai auzit undeva, și pe care l-ai înțeles superficial, l-ai luat gata digerat, doar fiindcă-ți place cum sună. De fapt am mai observat și la alți oameni, deși mai ales la colegi, această dorință, aspirație de a fi ca mașinile, cu motorul bine uns, ca niște roboți programați. Un fost coleg, acum mare bossy-schmossy pe la alt departament, după atîtea cursuri corporate la care-a participat, team-building-uri, communication skills, etc. a ajuns să-și treacă-n CV la rubrica hobby "people management". Alături, evident, de un sport, pe care nu-l practică, dar din care trebuie să reiasă că e totuși o fire dinamică, fiindcă a fi dinamic e perceput ca practicînd neapărat un sport. (De exemplu să fugi pe coridoare.) Să-i văd eu pe ăștia uitîndu-se în milioane de log-uri și linii de cod și să-i întreb dup-aia unde fug! Sau, alt exemplu, la o ședință de echipă, așteptînd să vină toți, am văzut în sală, pe masă, o foaie de hîrtie pe care era desenată o casă, care avea în spate, lipit, un fel de garaj, sau depozit, puțin mai înalt. Genul de desen pe care mulți îl facem cînd, în jur, sau la telefon, se discută ceva neinteresant, sau cînd ședința o ia pe arătură. Evident că ne-am dat toți cu părerea despre desen; pentru mine era clar, desen tipic de vilocar din firmă, care vrea în plus și o siguranță maximă (depozitul), probabil denotînd o teamă, o angoasă excesivă cu privire la viitor. Am observat că BBZ zîmbea, și, după un timp, sau după ședință, mi-a spus că ea a făcut desenul. Am nimerit-o-n plin, pentru că și la ea am văzut undeva trecut la hobby-uri că-i plac (cică) lucrurile care pot fi programate, poate și defect profesional. Mulți oameni vor să fie percepuți ca fiind impenetrabili, super calificați, de succes, ca icon-ul James Bond, ori asta ascunde-n spate mari slăbiciuni, maschează nesiguranța, tînjirea după recunoaștere socială, etc. Dar cel mai oribil mi se pare cînd văd oameni care-și ghidează viața, voit, după principii de inginerie socială și psihologică, care-și împuie capul cu NLP, și care consideră creierul doar un calculator, și își anchilozează instinctele, în loc să se conecteze la propriul suflet și la umanitate. De aici și succesul unor cărți de genul "nutshell", care-ncearcă să explice (prea) logic totul; adică fără miez, fără suflet. Are PKD o povestire, în care un android își descoperă condiția, aceea că e doar un robot programat și își detectează caseta cu filmul vieții sale, pe care apoi încearcă s-o modifice. De exemplu după ce și-a împuns banda într-un loc cu un ac, i-a apărut în casă un stol de cocori, etc. În fine. Și poate că și de aici, din teama de viitor, care generează depărtarea de tot ce e uman, rezultă și bolile unor clase sociale, nu doar cei care dialoghează mult cu calculatorul: reprimarea emoțiilor, cenzurarea sentimentelor, imaturitatea afectivă, conformismul, plafonarea și nivelarea valorilor.