În primul rînd mă bucur că s-a desfășurat aici, în Timișoara. A fost cel mai cool eveniment al anului. Chiar dacă am văzut destui plîngîndu-se pe Net că primăria n-a mai sponsorizat anul ăsta Festivalul de la Gărîna. Păi stai puțin, de ce să mă duc eu la Gărîna? N-am mașină, n-am timp liber, nici cu sănătatea nu stau prea grozav, nu e nici tren pînă acolo, și să mai cheltuim și bani. Nu-i mai bine să avem un festival de jazz aici, în oraș? Care-i problema? În fond cine vrea, poate merge și acolo, nu-i împiedică nimeni. Ei hai, de ce să fim snobi sau elitiști? Jazz-ul se adresează tuturor, nu doar elitelor, n-are nici un rost să-l izolăm în creierul munților. (Sau: a venit vremea să-l coborîm din munți în centrul orașului - ăsta poate c-ar fi fost un slogan răutăcios al primăriei.)
Ca minusuri, hm, să zicem în primul rînd faptul că s-a desfășurat în iulie, 5-7 iulie mai exact, cînd unii deja erau deja în concediu (acum doi ani de exemplu eram plecat și eu). Apoi numărul redus de locuri pe scaune, chiar dacă nu s-au ocupat toate (probabil unii au renunțat să mai vină după prima zi, dar am auzit voci întrebînd dacă mai au bilete și răspunsurile negative). Altceva ce m-a deranjat au fost sirenele de ambulanță (care terorizează efectiv fonic tot orașul de cîteva luni încoace de cînd s-au schimbat) care uneori se suprapuneau cu o parte din sunete. La un moment dat David Murray s-a uitat parcă speriat în dreapta, de unde se auzea o ambulanță. Și altceva: nu mi-a plăcut să văd oficialități la costum acolo, deși poate, eh, să zicem că i-a atras și pe cei îndobido-bombardați de radio și tv cu muzică proastă înspre gusturi mai bune ("în fond gusturile bune se formează în timp, doar cele proaste prind repede").
Publicul. Printre cei care-au plătit, deci care-au stat pe scaune, am văzut mulți spectatori îmbrăcați șic, și asta m-a suprins în mod foarte plăcut. Mi-am zis în gînd (dar tare!): wow! În sensul: aceștia sînt concitadini cu mine? Și mi-a crescut inima. Ok, nu erau mulți dintr-aceștia, dar erau. Sau cei care știau versurile lui Macy Gray. Alții în schimb erau prea cuminți și au plecat cînd au văzut că tipa era cam high. Ce credeau, că e "serioasă"?
Eu. Ffff!... Nu știu care-s fost cauzele, nu vreau să mă plîng acum de oboseală, dar m-am simțit cam amorțit, ruginit, și cred că am nevoie de o biciuire sonoră din asta mai des, mult mai des. Alții în jurul meu cîntau dezlănțuit, aveau un ritm de dans, de aplauze, în timp ce eu doar absorbeam sunetele și nu prea știam să le exprim, să reacționez, să dansez... Eram mai mult într-o dispoziție meditativă, poate și din cauză că-s obișnuit să ascult muzică singur. Unii știau imediat ce să cînte la refren, în timp ce eu mă prindeam greu. Sînt un intelectual (?), din păcate sau e o problemă mai gravă?
marți, 23 iulie 2013
miercuri, 17 iulie 2013
JazzTm - ziua a treia
Puțin după ora șapte, cînd încă nu eram siguri dacă va mai ploua sau nu (și n-a mai plouat), Mihai Iordache cu formația lui a deschis recitalul de duminică. Deși este genul de jazz care se ascultă mai mult prin locuri închise, cluburi subterane, în underground, am intrat imediat în atmosferă. Funk, anii șaptezeci, jazz intelectual(ist), inteligent, uneori foarte greu, alteori escapist dar și cu destule improvizații. Altceva ce am remarcat a fost înfățișarea lui: cam la vreo 45 de ani, mult mai multe fire de păr alb decît negru, cu ochelari de soare a la Roy Orbinson, slab, înalt și adus cu umerii pe spate, îmbrăcat tot în negru și încălțat cu niște converși destul de uzați. După recital a venit în tribună, pe scaune, să privească la formația următoare și atunci am văzut că avea un celular vechi de vreo zece ani. Am citit pe Net despre el că a mai cîntat în formații rock prin anii întunecații ani nouăzeci și atunci mi-am dat seama că tipul este un erou. Un erou pentru că a supraviețuit în țara asta doar prin muzică, trudind din greu la saxofon, trăind doar din ce-i plăteau patronii dubioși din cluburile bucureștene și poate din puținele discuri vîndute, fără apariții la televiziunile facile, și cu toate astea uite că face muzică de calitate, scoate albume de jazz adevărat, fără compromisuri.
Formația următoare, Ilhan Ersahin's Istanbul Sessions a adus un suflu diferit, puternic, outdoorsy, un șuvoi de sunete, ca un fluviu care-și împinge aluviunile cu putere în estuar, formînd un nou pămînt, o nouă lume. Ca și cum ai privi de pe mare, noaptea, linia țărmului unui mare oraș, New York-ul sau Istanbul-ul, căci deși efulviile de saxofon purtau clar marca US, avea și influențe ritmice orientale (tobe). Tipul n-avea deloc fițe de vedetă, era îmbrăcat simplu, ca un sportiv, iar basistul a fost grozav, felul în care ciupește corzile repede și-n același timp ridică cînd un picior cînd altul pe sus, ca și cum ar merge pe o plajă fierbinte. Am remarcat și tipul de la tobe: un talent curgător și așa se poate spune și despre toate piesele lui: un fluid înaintînd în forță noaptea.
În fiecare zi în drum spre servici treceam pe lîngă un afiș situat pe marginea drumului anunțîndu-i pe David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray și oh!, mi-era așa un dor s-ascult live un jazz clasic! Cînd a început David Murray cu saxofonul său old age, cu muzica de big band, cu look-ul său de artist care cunoaște toate tainele jazz-ului, care a crescut cu jazz și a mîncat jazz, îmbrăcat la costum old fashion, dintr-o dată m-am simțit atît de .. nu știu, calm, sigur pe mine, world-weary, și parcă nu-mi venea să cred c-ascult live așa ceva în orașul meu, în fața Operei. Toți muzicienii s-au produs. Pianistul era un tip foarte gras, bateristul în timpul solo-ului părea că sparge tobele, iar basistul era foarte carismatic. Au fost și destule improvizații instrumentale. Cînd a intrat prima oară Macy Gray, cred că m-am dat puțin pe spate, la propriu. Înaltă (m-am uitat pe internet, are 1m83) și mai are și tocuri înalte și e și solidă-bine. Domina scena, parcă abia încăpea, deși mai era destul pînă sus, la reflectoare. O Divă! Credeam că e genul mai fragil, sensibil - și de fapt știi ce? eu încă mai cred că e așa - dar pe scenă a jucat perfect rolul de beachie, afurisită. Poate o fi luat Xanax, sau a tras și un fum (care artist urcă pe scenă în fața a zece mii de oameni fără să ia ceva înainte?). Inițial mi-a fost teamă să nu fie cumva beată, și să se împiedice pe scenă sau mai știu eu ce. A și zis între cîntece: "Cîteodată omul mai și bea, mai și fumează". Oricum, nu e genul de artist ascultat de oameni cuminți, sau provinciali fără imaginație, nici preferat de oficialitățile locale din primul rînd (mi-i imaginez bătînd din palme stînjeniți). Foarte interactivă, ne îndemna să cîntăm cu ea, se făcea că nu e mulțumită de nivelul sonor, ne-a luat la întrecere, partea stîngă a publiclului cu partea dreapta. În fine, nu-s fan de genul ăsta de trucuri, dar te face să-ți dai drumul al plămîni și asta te eliberează. Cînd a zis 'să se ridice în picioare și cei cu locuri pe scaune' - it's not fair! - mulți au plecat (totuși era deja trecut de unșpe noaptea). (O fi fost influența germană a timișorenilor?) Ultima piesă cîntată a fost celebra "I Try" (care apropo, apare pe coloana sonoră de la "Décalage Horaire"), acompaniată doar de baterist, după ce restul formației a făcut o plecăciune și a ieșit (din motive de Copyright cred). Comunicau foarte bine între ei (Macy Gray cu formația), exista ceva acolo, o alchimie care funcționa. Vocea ei, puternică și sensibilă în același timp se îmbina perfect cu instrumentele de jazz clasic, nu era dominată de instrumente, ci creștea ca o plantă cățărătoare călăuzită de sunete spre lumină.
Formația următoare, Ilhan Ersahin's Istanbul Sessions a adus un suflu diferit, puternic, outdoorsy, un șuvoi de sunete, ca un fluviu care-și împinge aluviunile cu putere în estuar, formînd un nou pămînt, o nouă lume. Ca și cum ai privi de pe mare, noaptea, linia țărmului unui mare oraș, New York-ul sau Istanbul-ul, căci deși efulviile de saxofon purtau clar marca US, avea și influențe ritmice orientale (tobe). Tipul n-avea deloc fițe de vedetă, era îmbrăcat simplu, ca un sportiv, iar basistul a fost grozav, felul în care ciupește corzile repede și-n același timp ridică cînd un picior cînd altul pe sus, ca și cum ar merge pe o plajă fierbinte. Am remarcat și tipul de la tobe: un talent curgător și așa se poate spune și despre toate piesele lui: un fluid înaintînd în forță noaptea.
În fiecare zi în drum spre servici treceam pe lîngă un afiș situat pe marginea drumului anunțîndu-i pe David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray și oh!, mi-era așa un dor s-ascult live un jazz clasic! Cînd a început David Murray cu saxofonul său old age, cu muzica de big band, cu look-ul său de artist care cunoaște toate tainele jazz-ului, care a crescut cu jazz și a mîncat jazz, îmbrăcat la costum old fashion, dintr-o dată m-am simțit atît de .. nu știu, calm, sigur pe mine, world-weary, și parcă nu-mi venea să cred c-ascult live așa ceva în orașul meu, în fața Operei. Toți muzicienii s-au produs. Pianistul era un tip foarte gras, bateristul în timpul solo-ului părea că sparge tobele, iar basistul era foarte carismatic. Au fost și destule improvizații instrumentale. Cînd a intrat prima oară Macy Gray, cred că m-am dat puțin pe spate, la propriu. Înaltă (m-am uitat pe internet, are 1m83) și mai are și tocuri înalte și e și solidă-bine. Domina scena, parcă abia încăpea, deși mai era destul pînă sus, la reflectoare. O Divă! Credeam că e genul mai fragil, sensibil - și de fapt știi ce? eu încă mai cred că e așa - dar pe scenă a jucat perfect rolul de beachie, afurisită. Poate o fi luat Xanax, sau a tras și un fum (care artist urcă pe scenă în fața a zece mii de oameni fără să ia ceva înainte?). Inițial mi-a fost teamă să nu fie cumva beată, și să se împiedice pe scenă sau mai știu eu ce. A și zis între cîntece: "Cîteodată omul mai și bea, mai și fumează". Oricum, nu e genul de artist ascultat de oameni cuminți, sau provinciali fără imaginație, nici preferat de oficialitățile locale din primul rînd (mi-i imaginez bătînd din palme stînjeniți). Foarte interactivă, ne îndemna să cîntăm cu ea, se făcea că nu e mulțumită de nivelul sonor, ne-a luat la întrecere, partea stîngă a publiclului cu partea dreapta. În fine, nu-s fan de genul ăsta de trucuri, dar te face să-ți dai drumul al plămîni și asta te eliberează. Cînd a zis 'să se ridice în picioare și cei cu locuri pe scaune' - it's not fair! - mulți au plecat (totuși era deja trecut de unșpe noaptea). (O fi fost influența germană a timișorenilor?) Ultima piesă cîntată a fost celebra "I Try" (care apropo, apare pe coloana sonoră de la "Décalage Horaire"), acompaniată doar de baterist, după ce restul formației a făcut o plecăciune și a ieșit (din motive de Copyright cred). Comunicau foarte bine între ei (Macy Gray cu formația), exista ceva acolo, o alchimie care funcționa. Vocea ei, puternică și sensibilă în același timp se îmbina perfect cu instrumentele de jazz clasic, nu era dominată de instrumente, ci creștea ca o plantă cățărătoare călăuzită de sunete spre lumină.
marți, 16 iulie 2013
JazzTm - ziua întîi
Sebastian Spanache Trio a constituit o bună uvertură, un intro pentru ceea ce înseamnă jazz, în caz că n-ai mai ascultat de ceva vreme. Influențe de muzică clasică, mai ales la pian. Muzică de lounge, de bar, de societate în general, dar merge și concert. Nu am auzit nici o notă falsă, nici una nelalocul ei. Tipul de la pian cînta atît de degajat, părînd că face totul atît de simplu, deși nu era tot timpul muzică easy. Puțin electro, cu repetiții, dar își reușea să-și croiască un drum sonor. Simțeai parcă talentul curgînd prin el în degete și pe clape și-ți venea să întinzi mîinile în față să absorbi mai bine notele muzicale, ca și cum întinzi mîinile pe geam pentru a simți picăturile de ploaie într-o zi cu zăpușeală.
Dacă pînă atunci starea mea de spirit era una de Southern Gothic, (citisem cîteva romane de gen și mai era și căldura din ultimele zile) după ce-am ascultat The Hidden Orchestra am simțit că starea mi-a fost risipită și înlocuită cu un fel de Celtic Gothic. Ce mă înnebuneam după genul ăsta de muzică în anii 90, cînd eram student și ascultam orice era muzică electronică. Și nici n-am mai ascultat asta de atunci. Muzica mi-a dat sentimentul unor curenți reci, răcoritori, unor valuri care te răcoresc. Dintr-o dată, atmosfera sonoră era înlocuită de un peisaj marin, stîncos, cu valurile agitate, cu pescăruși planînd pe un cer înnorat. Alteori mă simțeam într-n thriller francez din anii șaptezeci-optzeci. În orice caz, îți venea să spui: "Hei, ceva al naibii de super serios se petrece aici!". Însă cel mai important lucru, care m-a dat gata, a fost un fir epic, dat în principal de trompetă, care insufla progresiv lungi trase sonore în atmosferă, și era nevoie de cei doi percuționiști să le imprime un tact și să le direcționeze departe, pînă se pierdeau departe-n zare, ca apoi să revină, la fel, spre tine, să treacă prin tine ca un val. Și tipa slabă și roșcată (și desculță) de la sintetizator cu mișcările ei ciudate și de la vioara aia exotică.
Richard Bona s-a produs de la primul cîntec, după cîteva minute. Uau, tipul ăsta parcă s-a născut cu chitara bass în mînă! O ținea lipită de corp, ca un obiect magic, și se mișca odată cu ea, nu știi dacă el imprima ritmul sau îl primea de la ea. Stăpînește perfect tehnicile de efect să facă publicul să ajungă la extaz: puncta în niște momente pe care le folosea ca de niște pîrghii ca să te facă să ajungi cu el într-o stare de vibrație superioară. Cîte concerte o fi dat în viața lui? Mii? Întruchiparea ideii că nu limba contează (cînta într-o limbă africană) ci muzica. Cînta ceva, cîteva cuvinte, apoi aștepta publicul să repete și tot așa cîntam ceva cu el și nu știam ce înseamnă dar ne plăcea. Atmosfera caldă, luminile calde de pe scenă, asociate cu influențele funk, salsa te transportau undeva prin Caraibe. "Te simți internațional stînd acasă", sună perfect valabil. Dacă tot nu avem bani să mergem în Caraibe vara asta, să aducem Caraibele la noi (palmieri deja avem). Ah, ce nevoie aveam de puțin exotism!
Dacă pînă atunci starea mea de spirit era una de Southern Gothic, (citisem cîteva romane de gen și mai era și căldura din ultimele zile) după ce-am ascultat The Hidden Orchestra am simțit că starea mi-a fost risipită și înlocuită cu un fel de Celtic Gothic. Ce mă înnebuneam după genul ăsta de muzică în anii 90, cînd eram student și ascultam orice era muzică electronică. Și nici n-am mai ascultat asta de atunci. Muzica mi-a dat sentimentul unor curenți reci, răcoritori, unor valuri care te răcoresc. Dintr-o dată, atmosfera sonoră era înlocuită de un peisaj marin, stîncos, cu valurile agitate, cu pescăruși planînd pe un cer înnorat. Alteori mă simțeam într-n thriller francez din anii șaptezeci-optzeci. În orice caz, îți venea să spui: "Hei, ceva al naibii de super serios se petrece aici!". Însă cel mai important lucru, care m-a dat gata, a fost un fir epic, dat în principal de trompetă, care insufla progresiv lungi trase sonore în atmosferă, și era nevoie de cei doi percuționiști să le imprime un tact și să le direcționeze departe, pînă se pierdeau departe-n zare, ca apoi să revină, la fel, spre tine, să treacă prin tine ca un val. Și tipa slabă și roșcată (și desculță) de la sintetizator cu mișcările ei ciudate și de la vioara aia exotică.
Richard Bona s-a produs de la primul cîntec, după cîteva minute. Uau, tipul ăsta parcă s-a născut cu chitara bass în mînă! O ținea lipită de corp, ca un obiect magic, și se mișca odată cu ea, nu știi dacă el imprima ritmul sau îl primea de la ea. Stăpînește perfect tehnicile de efect să facă publicul să ajungă la extaz: puncta în niște momente pe care le folosea ca de niște pîrghii ca să te facă să ajungi cu el într-o stare de vibrație superioară. Cîte concerte o fi dat în viața lui? Mii? Întruchiparea ideii că nu limba contează (cînta într-o limbă africană) ci muzica. Cînta ceva, cîteva cuvinte, apoi aștepta publicul să repete și tot așa cîntam ceva cu el și nu știam ce înseamnă dar ne plăcea. Atmosfera caldă, luminile calde de pe scenă, asociate cu influențele funk, salsa te transportau undeva prin Caraibe. "Te simți internațional stînd acasă", sună perfect valabil. Dacă tot nu avem bani să mergem în Caraibe vara asta, să aducem Caraibele la noi (palmieri deja avem). Ah, ce nevoie aveam de puțin exotism!
luni, 15 iulie 2013
Interviul
"Nu știu dacă a prins, nici dacă aici au venit mai mulți pasionați de jazz decît curioși, însă gusturile trebuie în primul rînd cultivate și se formează în timp. Și ce metodă mai bună de a le cultiva decît astfel, la un concert în aer liber, în plin centru al orașului, într-o seară de week-end de vară?" Cam așa ar fi trebuit să răspund la întrebarea reporterei de la Digi, care m-a întrebat dacă cred că muzica de la jazzTM a prins la publicul timișorean. În loc de asta am îngăimat ceva, cum că nu știu dacă a prins, m-am scărpinat la cap și am zic că mie-mi place și cam atît. Era chiar în timpul concertului celor de la Istanbul Sessions și m-am mirat că cineva mă bate pe spate în timp ce ascultam și mă uitam fascinat la scenă. Așa-s eu. Am aici o problemă: dacă mă iei repede, pe nepregătite, nu reușesc să fiu spontan, să mă adun repede. Apoi m-am gîndit tot restul concertului la cît de prost am fost. Și mi se părea că cei de lîngă se uită după aia puțin ciudat la mine. Or fi crezut că-s ceva celebru sau poate cam idiot - oricum, ambele ipostaze sînt nasoale. De ce m-a ales chiar pe mine? În fine. Oricum, concertele mi s-au părut revigorante după o săptămînă de muncă și vibrațiile care mi-au fost transmise încă mi-au rămas în corp chiar și acum, după mai bine de-o săptămînă. Altceva ce m-a frapat a fost cînd am văzut că mulți dintre cei din jurul meu păreau atît de bine integrați în atmosferă, simțeau ritmul atît de bine, de fapt și eu îl simțeam dar ei știau să-l exteriorizeze prin dans, cîntau cu formația, în timp ce eu doar mă legănam puțin și abia dacă mă auzeam strigînd. Am stat în primul rînd de după secțiunea amenajată cu scaune, în picioare, și de văzut se vedea bine și de auzit de asemenea. Sînt cam amorțit, mi-am spus, trebuie să schimb ceva în felul meu de a mă comporta. Sau, cu alte cuvinte, nu știu să mă exprim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)