JazzTm - ziua întîi

Sebastian Spanache Trio a constituit o bună uvertură, un intro pentru ceea ce înseamnă jazz, în caz că n-ai mai ascultat de ceva vreme. Influențe de muzică clasică, mai ales la pian. Muzică de lounge, de bar, de societate în general, dar merge și concert. Nu am auzit nici o notă falsă, nici una nelalocul ei. Tipul de la pian cînta atît de degajat, părînd că face totul atît de simplu, deși nu era tot timpul muzică easy. Puțin electro, cu repetiții, dar își reușea să-și croiască un drum sonor. Simțeai parcă talentul curgînd prin el în degete și pe clape și-ți venea să întinzi mîinile în față să absorbi mai bine notele muzicale, ca și cum întinzi mîinile pe geam pentru a simți picăturile de ploaie într-o zi cu zăpușeală.

Dacă pînă atunci starea mea de spirit era una de Southern Gothic, (citisem cîteva romane de gen și mai era și căldura din ultimele zile) după ce-am ascultat The Hidden Orchestra am simțit că starea mi-a fost risipită și înlocuită cu un fel de Celtic Gothic. Ce mă înnebuneam după genul ăsta de muzică în anii 90, cînd eram student și ascultam orice era muzică electronică. Și nici n-am mai ascultat asta de atunci. Muzica mi-a dat sentimentul unor curenți reci, răcoritori, unor valuri care te răcoresc. Dintr-o dată, atmosfera sonoră era înlocuită de un peisaj marin, stîncos, cu valurile agitate, cu pescăruși planînd pe un cer înnorat. Alteori mă simțeam într-n thriller francez din anii șaptezeci-optzeci. În orice caz, îți venea să spui: "Hei, ceva al naibii de super serios se petrece aici!". Însă cel mai important lucru, care m-a dat gata, a fost un fir epic, dat în principal de trompetă, care insufla progresiv lungi trase sonore în atmosferă, și era nevoie de cei doi percuționiști să le imprime un tact și să le direcționeze departe, pînă se pierdeau departe-n zare, ca apoi să revină, la fel, spre tine, să treacă prin tine ca un val. Și tipa slabă și roșcată (și desculță) de la sintetizator cu mișcările ei ciudate și de la vioara aia exotică.

Richard Bona s-a produs de la primul cîntec, după cîteva minute. Uau, tipul ăsta parcă s-a născut cu chitara bass în mînă! O ținea lipită de corp, ca un obiect magic, și se mișca odată cu ea, nu știi dacă el imprima ritmul sau îl primea de la ea. Stăpînește perfect tehnicile de efect să facă publicul să ajungă la extaz: puncta în niște momente pe care le folosea ca de niște pîrghii ca să te facă să ajungi cu el într-o stare de vibrație superioară. Cîte concerte o fi dat în viața lui? Mii? Întruchiparea ideii că nu limba contează (cînta într-o limbă africană) ci muzica. Cînta ceva, cîteva cuvinte, apoi aștepta publicul să repete și tot așa cîntam ceva cu el și nu știam ce înseamnă dar ne plăcea. Atmosfera caldă, luminile calde de pe scenă, asociate cu influențele funk, salsa te transportau undeva prin Caraibe. "Te simți internațional stînd acasă", sună perfect valabil. Dacă tot nu avem bani să mergem în Caraibe vara asta, să aducem Caraibele la noi (palmieri deja avem). Ah, ce nevoie aveam de puțin exotism!