De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Dezamăgiri electorale

S-au împlinit douăzeci de ani de la Revoluție. Îmi amintesc foarte bine, de parc-ar fi fost ieri, cum stăteam în mulțimea din Piața Operei, cu Mama, strigînd sloganurile clasice, și asta înainte ca televiziunea să fie liberă. Aveam atîtea iluzii că în continuare va fi perfect, aveam capul plin de vise utopice, dar realitatea care-a urmat și-n care trăim și acum s-a dovedit a fi total diferită. Consideram politica ceva minor, ceva ce se rezolvă, merge de la sine. Haosul din anii nouăzeci, urmați de miserupismul primului deceniu al acestui secol mi-au lăsat un gust amar, de care m-am rupt la un moment dat, dar care, cu ocazia acestor alegeri, mi-a revenit. S-a început greșit atunci. Cred că cel mai bun președinte pentru România ar fi fost Ioan Rațiu. Un mare patriot, și nu spun asta doar în sensul răs-uzat de presă. Ce păcat c-a murit! Era clar că nu va cîștiga în 90 în fața lui Iliescu. Eram prea mic ca să votez atunci, deși tare-aș fi vrut! Sincer, deschis, cu tradiționalul papion. L-am revăzut într-un documentar la tv, de curînd. Era în timpul celei de-a doua sau a treia mineriade, în Parlament, vorbind minerilor – care erau de partea lui de data asta, după ce cu cîțiva ani înainte l-au agresat – îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă, părul alb, vorbind masei cenușii, murdare, spunîndu-le cu accentul său englezesc ceva de genul: "dacă vreți să schimbați ceva, mergeți și exprimați-vă la vot!”. A fost un moment absolut emoționant, o lecție de democrație care pare atît de simplă acum, dar abia atunci începeau minerii (și nu numai) să "vadă", ca și cum un nerv care era amorțit a încept să simtă. Ca și atunci cînd îți pui pentru prima oară ochelari și începi să vezi deodată toate detaliile cu o acuitate pe care n-o bănuiai. El trebuia să candideze și-n 92, și după aia, și nu geologul universitar, Constantinescu, influențat de formația sa din țară. În fine.

Ciudat că după atîta timp, românii nu s-au învățat minte. Pentru că a cîștigat iarăși populismul. Dar cei care m-au dezamăgit cel mai mult au fost cei din Diaspora, cele 147 de mii de votanți de fapt, și destul de mulți intelectuali care lucrează în diverse instituții ale statului, pe poziții bine plătite, deveniți apărători ai slujbelor și implicit ai orînduirii actuale.

Am observat, din multe discuții pe care le-am avut pe diverse forumuri, că cei din Diaspora română trăiesc încă într-un trecut plin de frustări de care nu s-au desprins. Nu sînt puțini cei inadaptați. Dacă mergi într-o țară civlizată cu scopul exclusiv de-a face bani, te dibuiesc, te simt imediat cei de-acolo, și ești automat exclus din societatea lor. Destui încă vor să se-ntoarcă după ce și-or face o sumă care să le permită un trai lipsit de griji – deși nu prea înțeleg ce înseamnă asta, se știe – cu cît ai mai mult, cu atît vrei și mai mult, dar mă rog. Dar ei nu știu ce înseamnă stînga. Au plecat tineri, sănătoși, s-au bazat exclusiv pe muncă, nu au beneficiat de nici o protecție socială. Am observat că mulți nici n-au habar ce-nseamnă aia. Se consideră mai inteligenți ca cei rămași acasă, deși-s curios cîți dintre ei au votat cu Iliescu mai demult. Sau poate-au devenit abrutizați de atîta muncă. Cum ar putea să știe situația din România mai bine ca noi care trăim aici și care simțim pe pielea noastră cum e să stai cu un președinte ca băsescu, un bădăran, care împroașcă și propagă bădărănia în jos în toate straturile sociale. Se spune că de la depărtare lucrurile se văd mai bine. Dar nu se văd și cozile la medicamente la care stau pensionarii, la fel, după douăzeci de ani de la Revoluție? Cum să oberve atunci lucrurile mai fine? Tendințele dictatoriale (gen Putin), desființarea uneia din camerele parlamentului, ignorarea sistematică a majorității, noțiunea de jucător (cu cine se joacă, cu noi?), scandalurile la nivel de politcă de stat, cînd, se știe, un președinte trebuie să fie negociator. Banii pe care îi trimit emigranții în țară au ridicat într-adevăr România, nu guvernarea pedele-ului, dar, pe de altă parte, lucrul ăsta a transformat economia într-una bazată pe consum. Ne-am întors în trecut, în trecutul din care unii din cei care-au votat încă mai trăiesc. Mai demult Diaspora era formată din intelectuali, disidenți, oameni care aveau un ideal. Acum, cu exodul din deceniul trecut, cînd toată lumea visa să ajungă dincolo, și plecarea masivă de după 2002 cînd s-au desființat vizele spre UE, s-a dat deci liber la emigrarea economică, spre care s-au îndreptat oamenii harnici care nu-și aveau evident locul într-o Românie postdecembristă. Hei!, și eu eram pe punctul de-a pleca, și, după cum stau lucrurile acum pe-aici, nimic nu-i exclus! Dar din păcate au ajuns acolo și toate sucursurile societății. Ne-am îngrozit cînd am auzit lucrurile oribile făcute de romînași în Italia în anii trecuți. Există sate aproape golite în Ro, după cum există destule comunități de zeci de mii de români în Spania, Italia, multe formate din oameni mai de la coada vacii. Și materia cenușie și semidocții. Și dacă tot l-au revotat, de ce nu s-au întors acasă pîn-acum? Dacă nu era Diaspora, și dacă n-ar fi fost fraudele STS-ului, am fi avut alt președinte. Am fi dorit România Bunului Simț a lui Crin, deși sînt sigur că n-ar fi reușit s-o creeze. În loc de asta ei au contribuit decisiv la România bădărănistă. Au ajuns cei din țară mai deștepți ca cei care trăiesc dincolo? După nivelul abject al discuțiilor de pe forumuri aș spune că poate că da. Nu eram deloc entuziast cînd vedeam prin Occident români, ba chiar aveam un soi de reținere inexplicabilă, instinctuală. Acum știu de ce.

Intelectualii rinocerizați. Încă nu-mi vine să cred ce a declarat Patapievici despre Geoană. Tocmai el! Și în timp ce era-n Spania. Ce naiba se petrece cu românii care ajung acolo? Da, ca director al Institutului Cultural Român are un post super bine plătit, cu mii de euro, din banii noștri, plus deplasări prin străinătate pe la diverse congrese, seminarii scriitoricești, manifestări artistice (și acolo, unele cu scandal, ca anul trecut la pavilionul ICR de la New York). Și acum, uite ce viață frumoasă duce și ce bătrînețe liniștită și-a asigurat! Și nu trebuia decît să pupe un funduleț! Apoi hop și Cărtărescu, gibonul calofil, dar pe ăsta oricum nu-l puteam suferi – un scriitoraș profesoraș la Universitate care scrie pseudo literatură autoreferențială vulgară. Dar de Mircea Mihăieș – care acum cîțiva ani, într-o carte scrisă cu Tismăneanu, l-a făcut pe băsescu marinar slinos iar acum le adresează același tip de expresii jignitoare lui Crin și Geoană? Ce-au pățit oamenii ăștia? Au nevoie atît de disperată de bani, au ceva probleme-n familie? Sau au ajuns la o vîrstă cînd se simt secați și că oricum ceea ce au scris s-a dovedit a fi de slabă valoare? Sau nu, poate că fac un joc dublu – dar pentru cine și pentru ce? Li s-a pus pistolul la tîmplă? Dar atunci nu diferă cu nimic de cei de dinainte de 89 care compuneau ode conducătorului iubit. Sau există un dușman pe care eu nu-l percep, invizibil? Oricum, sînt trist și scîrbit de astfel de atitudini. Hai să fi fost niște semidocți, niște pseudo-intelectuali, ingineri, aș mai fi înțeles. Dar nu de la cei pe care i-am admirat și citit. Mă gîndesc serios să-mi arunc toate cărțile lui Patapievici și Mihăieș pe care le am în bibliotecă – încă mă mai gîndesc, sau aștept o dezmințire de la primul și o justificare de la al doilea, deși a trecut destul timp, și nu prea mai sper. Ce bine că nu sînt toți așa! Ce bine că mai există o Doina Cornea – considerată dușman ai poporului acum douăzeci de ani, se află acum de aceeași baricadă, dar de data asta împotriva unor adversari mult mai parșivi: nu doar politicieni, dar și mare parte a poporului și a intelectualilor rinocerizați de dreapta cu tendințe extremiste. Nu și Dinescu, ăsta se dovedește a fi un țăran, un vulgar, nu pot fi defel de acord cu el. Bunul Simț a pierdut încă o dată în România. Păcat.

Prezidențiale 2009

Nu credeam că mă va mai interesa vreodată politica. În special cea internă. Asta după atîtea și atîtea speranțe urmate de tot atîtea dezamăgiri. Anul trecut nici n-am fost la locale – mi s-a părut inutil. Și totuși anul acesta electoralele m-au "prins". Campania a început lent. Orașul s-a acoperit treptat de afișe electorale. Pe de-o parte era Băsescu, de care m-am săturat. Scandaluri, corupție, bădărănie, (imitate și de populație) reforme minuscule – nici o autostradă terminată de exemplu, și un mare zero în ceea ce privește protecția socială. Iar intrarea în UE ne-a adus scumpiri și prețuri pe alocuri chiar mai mari ca-n Occident, precum și o invazie de produse de proastă calitate în hyper și supermarketuri, care dincolo nu se vindeau, așa că era clar de ce am fost acceptați acum doi ani: le trebuia un coș de gunoi. Eram curios să văd cine era de partea cealaltă – Crin Antonescu de la PNL și Geoană de la PSD. Îi cunoșteam întrucîtva, am văzut că s-au mai maturizat, dar nu-i consideram pe niciunul prea potrivit. Eram hotărît să nici nu merg la alegeri, zic mai bine stau în casă, că tot nu conta. Ceva totuși mi-a atras atenția – România Bunului Simț a lui Crin. Hm, mi-am zis – poate, deși e liberal, iar ideile mele din ultimul timp au virat bine de tot spre stînga. Idei nu partide. Stînga era însă reprezentată de Geoană, dar el avea ca balast atît moștenirea roșie cît și cea coruptă a anilor nouăzeci, deși în afară de cîțiva, un Iliescu ajuns la 80 de ani și încă vreo cîteva personaje dubioase, la fel ca-n orice alt partid, s-au mai schimbat și ei. Reclama e sufletul comerțului iar la tv-ul era greu să-i ocolești. Nimeream mai mereu peste dezbateri pe diverse canale. Primeam în cutia poștală add-uri electorale "inteligente", unele nu-ți spuneau cu cine să votezi ci cu cine să nu. Treptat am început să citesc știri și în pauzele de la servici, înlocuind cărțile. Contează pînă la urmă atît de mult culoarea politică sau conceptul? Care e soluția ieșirii din criză: stînga sau dreapta? Nu statul? Toți mi s-au părut siguri pe ei și decenți pînă la un punct: atacurile la adresa actualei guvernări pe de-o parte și pe de altă parte la adresa așa zișilor moguli pe de alta. Abia în timpul confruntării finale pentru primul tur m-am hotărît să-l votez pe Crin. Mi-am adus aminte de cartea lui Alexandru Paleologu, "Bunul simț ca paradox" și atunci m-am gîndit: da, în România bunul simț este un paradox și totuși, cu toate ideile mele de stînga, paradoxal deci, votez cu dreapta. Și iată-mă în ziua alegerilor, ieșind afară, umplîndu-mi plămînii cu aerul proaspăt al democrației, prinzînd vibrațiile bune ale tradiției și libertății, îndreptîndu-mă la vot. Pfaaa! Iarăși m-am ambalat degeaba după aia urmărind nerăbdător rezultatele exitpoll-urilor! Crin a obținut doar 20 de procente. Eu de obicei nu prea scriu comentarii pe site-urile ziarelor, dar de data asta am postat sute cred, de comentarii, la început obiective, apoi din ce în ce mai veninoase, așa cum făceau mai toți acolo. După care am zis că nu mai merg la turul doi. Dar tocmai ce mă încălzisem iar distracția adevărată tocmai începea.

Crin i-a dat imediat după voturile lui Geoană pentru turul doi, deși aș fi bănuit că dreapta trage la dreapta. Cum să votez cu roșii ăștia care ne-au frînat țara timp de zece ani? Dar nici cu Băse nu mai voiam, l-am văzut de ce e-n stare. Iarăși o alianță dreapta-stînga? De ce nu? Am stat să mă gîndesc, și m-am tot gîndit. O alianță necesară pentru a preveni o dictatură. Susținută de Bunul Simț. E un Yin și Yang, un echilibru. Cum spunea Rushdie, creația apare prin pătrunderea noului în vechi, deci prin amestecul celor două. Și ce dacă Geoană-i mai slab? Da, nu vreau un produs al mass-mediei, niciun produs de consum de masă. Vreau un președinte cu slăbiciuni pe care să le cunosc. Un om. Se vedea că Băse e mai abil, dar în fond venea după un mandat de cinci ani. Iar Geoană a făcut cîteva greșeli mari. Unu: a semnat pactul ăla nefericit de reconciliere cu PNL și cu Ciuhandu la Timișoara, pentru care a fost huiduit de cîțiva – eveniment mediatizat excesiv și care a rupt echilibrul multora din cei care ezitau încă. Și doi, la confruntarea televizată în care a recunoscut că a fost în seara precedentă la Vîntu. Ce naiba căuta acolo? Adică întreaga campanie împotriva lui s-a bazat pe legăturile cu așa zișii moguli, și el merge acolo cu o zi înainte? Eveniment speculat de Băsescu imediat, și susținut cu voioșie de prostime, care au văzut în asta marele pericol al țării. Evenimentul ăsta a rupt practic țara-n două. Și a pus-o pe un butoi de pulbere. Dar în țara asta populismul are rădăcini adînci și constituie încă principalul criteriu al alegătorilor. Și la fel insesizarea nuanțelor. Și lucrul acesta se vede mereu. Duminică seara, la ora nouă, trei exit poll-uri din patru îl dădeau cîștigător pe Geoană, și cu rezultatul ăsta, liniștitor, m-am dus în noaptea aceea la culcare. Cu asta și cu imaginea lui, țopăind copilărește, emoționat, (acuzat după aia, de parcă n-ar avea voie să se bucure). Dar, din păcate, a doua zi de dimineață, cînd m-am trezit, am văzut la teve că situația s-a inversat, lucru care m-a înfuriat foarte tare și timp de vreo două săptămîni am fost în starea asta. Și totuși Geoană a cîștigat majoritatea voturilor exprimate la alegerile din țară. Cea care a decis însă a fost Diaspora, foarte mulțumită se pare de situația din țară (de ce nu s-or fi întorcînd?) care a votat cu dreapta și implicit cu bădărănia. Iar Bunul Simț ... ei bine, a pierdut, ca întotdeauna în țara asta. Au urmat scandalurile privind o eventuală fraudare a alegerilor – lucru foarte posibil, pentru că, de exemplu, anul trecut la locale, după exit poll-uri stînga avea 7% avans, iar a doua zi, situația se inversase, dreapta avea 2% avans, după care, seara, probabil temîndu-se că e prea cusută treaba cu ață albă, s-a revenit la un plus minus 0.5 %. Și acum cinci ani, cînd s-a anunțat fifty-fifty, și s-a grăbit să declare că a cîștigat. Am aflat că sistemul informatic e făcut de STS, care în mîna SRI, condus la rîndu-i de președinte. Mie mi se pare mai mult ca suspect. S-a făcut contestație, s-au renumărat voturile nule dar a ieșit tot el. Lui Geoană i s-au pus în cîrcă și două filmulețe, unul difuzat pe net (poate adevărat, poate nu) și un altul, referitor la o presupusă felație, sugerat vai!, de însuși Patapievici (!), devenit suporter după ce i s-a dat directoratul Institutului Cultural Român. Iar Curtea Constituțională, formată, i-am văzut, din niște babalîci bețivani, plătiți regește, asigurați că nu li vor scădea salarile, au decis acreditarea. Ca-n piesa lui Cohen, "Everybody Knows". Și astfel povestea s-a terminat, Băsescu reales, iar țara a intrat (la propriu) în nămeți iar știrile de la televizor nu mai contenesc vorbind mai mult despre valul de frig care s-a abătut și troienele care-au blocat drumurile decît despre ce-a fost. O amintire ce se estompează într-o flacără violet.

Im November

M-am gîndit să scriu aici mai concret și mai detaliat despre ce s-a mai întîmplat în luna ce tocmai a trecut, noiembrie.

Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.

Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!

La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.

Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.

Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.

Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.

Tehnici în artă

Unde intrevine tehnica în artă? Este atît de necesar ca un creator să stăpînească o tehnică sau asta vine pe parcurs, din practică, nu este ceva ce se poate învăța în teorie? Uneori și prea multă tehnică poate dăuna, poate strica alchimiei unei opere. De asta absolvenții de școli de specialitate înalte nu ajung și artiști, ci, în cel mai bun caz, critici, teoreticieni. Și totuși, marii creatori nu cred că se bazează numai pe instinct. Dramaturgii, compozitorii de muzică clasică, pictorii, scriitorii, toți folosesc în formele lor de expresie măsura, tempoul, proporțiile geometrice, regulile de compoziție, dezvoltările tematice și, mai ales, structura. Și-au creeat propriul sistem sau l-au învățat de la cineva. Îmi spunea cineva că trebuie să stăpînești întîi regulile înainte de a le arunca la coș, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat, teribilist, la început. Dar contează foarte mult, cred, și capacitatea de distanțare de ceea ce faci. Să nu te îndrăgostești, ca Pygmalion, deși aceasta este o legendă cu happy-end, totuși. Povestește Mark Twain în „Viața pe Mississippi” cît era de fascinat la început de peisajele zugrăvite de soare sau umbrite de nori, și ce mult își dorea să ajungă pilot pe vapor, dar apoi, după ce a învățat toate detaliile, (din instinct!) ca dintr-o carte al cărei interes pare a nu slăbi niciodată, precum și cîteva lecții dure, zicea că trecînd peste toate acestea fără să le mai admire și că a pierdut ceva: „grația, frumusețea și poezia fluviului”. Și tot el se mai întreaba acolo dacă nu cumva, învățîndu-și meseria a pierdut mai mult decît a cîștigat. Da, e vorba și de instinct, căci faci lucruri pe care ți se pare că le știi, dar nu le poți explica. Ca și zen-ismul: „Știu ce este Zen-ul dar, dacă mă întrebați ce este, nu mai știu”. Sau ca principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Ce diferit este de un mod de gîndire rațional, dar totuși un o bună cale de explicație a fenomenului pentru cei ce gîndesc strict rațional! Ce mă enervează anumiți ziariști cînd le iau interviuri unor actori, scriitori, etc. cunoscuți, punîndu-le întrebări găunoase, ca de exemplu „care este condiția artistului”, (auzi!) sau excesiv de intelectuale. Cineva obișnuit cu presa, ca Rushdie, care a fost prezent în București săptămîna trecută, știe cum să ocolească, ironic, aceste mlaștini intelectuale. Ideea vine, cred, din subconștient dar pentru a-l transpune într-o formă trebuie învățat un fel de limbaj. Unii scriitori, mari, spun că scriu doar cînd le vine inspirația, cînd începe dictarea interioară, alții, la fel de buni, spun că fac din scris un job regulat, de cînd se scoală pînă seara, și că e important să nu-ți ieși din ritm, ca un fel de rutină adică, și nu scriau rău deloc nici unii nici alții. La fel, am citit despre muzicieni care se jucau cu instrumentele pînă le ieșea un sunet, un acord pe care-l dezvoltau într-o piesă. Unii au o idee înainte despre unde vor să ajungă, deplasîndu-se de la suprafață la miez, caz în care, am observat, de multe ori iasă ceva artificial, o formă fără fond, poate cu excepția filmului, unde treaba asta poate funcționa, am studiat-o anul acesta îndeaproape. Alții improvizează pe parcurs, pornesc de la un sîmbure de idee din adîncul sufletului pe care îl dezvoltă într-o formă, și-l aduc apoi la suprafață. În orice caz, tehnica e prezentă, situată undeva la mijloc. Energia trebuie canalizată, ca un rîu pe făgașul lui propriu, pentru a obține un caracter unitar, altfel se revarsă, băltește. Talentul trebuie, cum spune Murakami, focalizat, concentrat într-un singur punct, altfel nu obții nimic important. Și mai ține și de factorii exteriori, poate, atît de mediul înconjurător, cît și de experiența de viață acumulată – poate e necesar și un echilibru între toate astea și imaginație, sau poate dimpotrivă, contrabalansul într-o parte poate duce la inspirație. Dar mă îndepărtez. Skill-urile se învață puțin de oriunde, puțin și din cărți, dar nu din cele de tipul „cum să”, ci ale celor care chiar au realizat ceva, sau, mai bine cred, inspirîndu-te de la maeștrii, încercînd să-i imitați pe cei pe care-i admiri, lucru care unora li se pare un lucru ieftin, dar o imitație, nu o copie, căci este filtrată prin optica personală, care duce la crearea unui stil personal. Pentru că, dacă-ți place ceva, nu vrei să faci și tu la fel, să urmezi aceeași cale, să simți la fel? Bine, nu este suficient doar atît, e necesară și multă muncă, deși asta e un clișeu, apoi șlefuire pentru a ajunge la propria identitate, pentru a descoperi căi noi de a ajunge la ceva. Pentru că eu cred în varietățile infinite de exprimare ale sufletului uman.

Meserii pentru downshifting

Discutam de curînd cu unii colegi despre ce am fi făcut fiecare dacă n-ar fi existat calculatoare, dacă am fi trăit de exemplu prin anii 60 sau 70. Unii, ingineri totali, au spus că ar fi lucrat în electronică. Dar am auzit din fericire și răspunsuri faine, ca fotograf, pictor sau muzician. Cred că toți am fost influențați mai demult, în alegerea noastră, și de factori negativi, de situația catastrofală din țară, de amenințările insecurităților de tot felul din toate părțile, de lipsa de viziune occidentală. Eu îmi amintesc de perioada aceea, în anii după Revoluție, cînd mergeam cu doi colegi, după ore, la toate expozițiile de calculatoare care apăreau în oraș, căscînd ochii la monitoarele color, care mi se păreau atît de inaccesibile și fascinante. PC-urile nu erau deloc răspîndite pe vremea aceea și evident că alegerea a venit și de aici. Și totuși acum vreau altceva. Nu zic că nu îmi place job-ul. Uneori, nu de puține ori, este lejer, alteori obositor. Dar, hei, trebuie să trăiesc și eu! În comparație cu altele, cu majoritatea m-aș hazarda să spun, este chiar ușor: stai jos și gîndești, studiezi, discuți, scrii cod, fără prea mari responsabilități. Mai ales că am mai lucrat și pe la alte firme înainte și am mai și auzit despre altele. Sîntem însă destui care am dori să facem altceva. Poate că așa este firesc, în toate meseriile sau poate că nu am avut satisfacțiile pe care le așteptam. Sau nevoia de contrabalansare într-un domeniu opus, datorită ego-ului rămas nesatisfăcut. Pe băncile facultății visam la un servici interesant, pasionant și fără probleme. Mă imaginam atunci lucrînd zi și noapte într-o clădire de birouri, privind luminile orașului, programînd tot felul de chestii interesante. Ce naiv! Nu mă gîndeam deloc la aspectul social, de exemplu la chestia că pot avea tot felul de tipologii de colegi, nu puțini tîmpiți, sau la faptul că job-urile nu-s deloc stabile. La faptul că banii îmi vor fi insuficienți pentru ceea ce vreau să fac. Mă gîndeam că aș putea întrerupe și relua oricînd, dacă aș vrea, știu și eu, să călătoresc de exemplu. La început îmi plăcea aici, la servici. Era interesant, firmă mare, mulți colegi, organizare beton. Treptat însă lucrurile s-au degradat: de la valoarea oamenilor, mulți dintre ei plecînd, iar cei care-au rămas nu-s toți caractere cu care să vrei sa-ți petreci 8h-9h pe zi. Apoi unirea cu altă companie, apoi outsourcing-ul, urmat acum de angoasele existențiale pe care le aud împrejur, scîrbit, în fiecare zi, deși managementul încearcă să liniștească spiritele. Și chestia e că nu prea ai alternative în Timișoara, așa că în caz de ceva cred că voi fi nevoit să plec, undeva, în Vest. Sau poate-mi voi lua un an sabatic să mă ocup de mine însumi, deși, financiar, nu știu cum aș scoate-o la capăt. Am mai citit pe net de developeri care au făcut asta, dar în Occident poate și-au asigurat financiar un status ok, nu ca aici. Și meseria asta: sînt unii care spun că o faci pînă la o anumită vîrstă, după care nu mai poți. Dar eu nu cred asta. E un domeniu nou, în fond limbajul C și Unix-ul, deci chestiile adevărate, au apărut abia pe la-nceputul anilor 70, iar Windows-ul și interfețele grafice la mijlocul anilor 80, iar primele promoții de facultăți de specialitate cam tot pe-atunci, așa că evident că n-ai unde să vezi acum developeri trecuți a doua tinerețe. M-aș vedea totuși lucrînd la o firmă cu puțini angajați, în care lumea să se cunoască bine, (de presupus să existe și caractere adevărate, ceea ce în Timișoara nu prea găsești), ca o a doua familie. Proiecte au fost și vor mai veni, așa că, teoretic, în mod normal, într-o firmă normală de exemplu, n-ar fi diferență în privința stabilității. Trec destul de des prin zona din jurul străzii Paris, unde există tot felul de firmulițe de apartament, de bloc, sau în case cu etaj, cu oameni calmi, serioși, care fumează pe balcon, cu o cafea în față, discutînd despre lucrul lor, tot felul de cabinete, birouri de arhitecți, avocați, economiști, naiba știe ce-s. Nu cred că au acolo atîtea reguli de corporate și angoase existențiale. Și de ce n-ar avea și o atmosferă plăcută? Uneori mă simt așa de sătul și de obosit că-mi vine să fug și să devin complet independent, să mă retrag undeva, să fiu librar de exemplu, da, la asta m-aș pricepe. Aici am observat că agenții de vînzări sînt tineri și tinere, foarte entuziaști, și se vede că le place job-ul. Nu am văzut pe nimeni care să stea mai mult timp, cîteva luni doar, angajați temporar, doar pentru experiență, și niște banuți în plus, cred. Sau mai visez uneori să devin independent, să lucrez de acasă la proiecte, poate mai învăț și ceva hard la servici pînă atunci. Sau să am propriul magazin, propria librărie, în genul boem, ca Shekespeare & Co din cartierul Latin, cu dormitor cu tot, pe care să-l deschid cînd am chef. Sau, de ce nu, un magazin alimentar, un butique, deși la asta nu mă pricep mai deloc dar se poate învăța, pe care să-l admistrez sută la sută. Sau, ceea ce am spus eu în discuția cu colegii de care pomeneam la-nceput, doresc să scriu, full-time, deconectat de lumea dezlănțuită. Writing for living, why not? Am citit opt-nouă cărți anul acesta despre tot felul de tehnici, dar cred că mai mult m-au zăpăcit. Nu prea-mi iasă cum trebuie. Îmi trebuie o constanță, să-mi fac un ritm, cred. În fine. Însă voi continua.

Octombrie galben

E octombrie. Țin minte că și anul trecut, tot pe vremea asta, cînd ne întorceam la lucru, de la o pizzerie din Unirii, ne miram, la fel, ce repede-a trecut vara. Așa zic și acum, de parcă era ieri. Ce repede-a trecut timpul! Nu simt că s-a schimbat ceva de atunci, poate doar s-a mai depus oboseala. Cînd eram student, consideram perioada asta abia un început de an universitar, iar acum mai degrabă ne gîndim la apropierea sărbătorilor de iarnă. Și asta mă cam neliniștește oarecum, pentru că mă gîndesc la planurile pe care mi le-a făcut pentru acest an... Dar hai să fim optimiști totuși. E încă toamnă. Afară e o vreme faină. Ce bine e să ai, din cînd în cînd măcar, cîte-o zi liberă, să privești lejer, detașat, peisajul citadin, natura urbană, blocurile bej și gri, copacii cu frunzele verzi și galbene, din ce în ce mai mult galben pe zi ce trece, păsările care zboară în stoluri, sus, foarte sus, vîntul care adie, mirosul de toamnă. Sînt și cîțiva nori pe cer, alungiți, risipiți. Și oamenii, altfel de oameni decît am la servici, de toate vîrstele și din toate categoriile sociale, copii, bătrîni cu plase în mînă, tot felul de lucrători, vînzători în piață, șoferi care aduc marfă. Demoazele care merg undeva. Parcă e un altfel de timp, o altă dimensiune, mai calmă, ce-ți dă răgaz să meditezi, să simți gustul vieții, ca și mărul acesta galben pe care-l mănînc acum. E o după amiază tîrzie. Există atîtea haiku-uri despre toamnă dar nu-mi vine niciunul potrivit acum în minte. Mi se pare mie sau majoritatea haiku-urilor sînt despre toamnă? Oriunde mă plimb sau privesc, mă simt de parc-aș fi în mijlocul naturii, nu știu de ce. Ca într-o pictură impresionistă. Un fel de pastorală urbană. Uneori, de obicei cînd sînt stresat, închid ochii și încerc să mă gîndesc cum arăta locul acesta înainte de apariția civilizației, la începutul sau chiar înainte de construcțiile umane. Ca și Proiectul Mannahatta sau numărul dedicat originii Parisului, din "Les Cahiers de Science et Vie", numit "Paris raconte Lutèce", apărut recent și pe care-l mai răsfoiesc din cînd în cînd nopțile, stînd în pat, înainte de culcare.

Mediul de la servici

Mi-am luat două zile libere fiindcă simțeam că nu mai rezist. Nu atît datorită lucrului, cît mai ales atmosferei de la servici. Și-n plus vreau să stau acasă puțin fiindc-am rămas cu o tuse care mă sîcîie de cîteva săptămîni încoace, după ce mi-a trecut gripa, poate și puțin pe bază de agitație nervoasă. Dar, mai ales, nu mai suport gălăgia continuă de la lucru, conversațiile idioate pe care le aud împrejur, telefoanele care sună, ușa de la intrare care se trîntește din minut în minut – stăm op'șpe oameni acolo în cinci mini-pseudo-cubicule. Și situația tensionată în general. Primesc aproape zilnic tot felul de mail-uri cu schimbările care-au loc în firmă, și care nu se mai termină de un an încoace. Schimbări de ierarhii de exemplu, pe care nici nu le mai citesc. Sau site-uri intranet unde trebuie să intri să complezi tot felul de date, personale sau skill-uri ori să participi la diverse sondaje. Noi proceduri interne, travel policy, știri neliniștitoare despre reducerile din R&D ale companiei, capex, șmapex. Mda, se fac economii drastice peste tot. Naiba știe, de atîția ani de cînd sînt aici tot de astea aud, da parcă nu așa ca-n ultimul timp. E-hei! Înainte alta era atmosfera. Mai ieșeam împreună ziua la o pizza, la Mall, sau seara la un film, într-un băruleț, ceva. Oare va mai fi așa vreodată (la altă viitoare echipă)? Apoi mai e sindicatul care tocmai s-a format. Nu m-am decis încă dacă să intru sau nu în sindicat. Nu pentru că tre' să dau un procent da' nici nu-s eu așa sociabil și nici nu am putere de convingere. Poate mai încolo. Francezii cu care comunicăm sînt cam escroci, periodic se leagă de cîte ceva și împrăștie stress-ul prin unii manageri locali, manageri care au trimis dincolo la lucru sau specializare în ultimii ani numai semidocți și pupători în fund și poate că de aceea, aș zice eu, atitudinea lor față de români ar fi oarecum justificată. Aș putea să mă revolt, să fac și eu crizele de nervi, să mă agit, să intru în mgt, dar nu, îmi place să-mi văd de ale mele, să-mi pun căștile, să citesc o carte sau să vorbesc cu colegii mei, cu cei care sînt faini, căci mai sînt și unii faini, din fericire, te asigur. Apoi discuții despre licențele de soft de muzică, sau de documente. Dar, din spirit de frondă, eu nu mi le-am șters de pe PC. PC pe care trebuie să-l oprim vineri seara, cică să nu consume curent (hm!), laolată cu alte echipamente. N-am unde să-mi petrec pauzele mici pe care mi le iau, la bufet este mereu plin. Este înghesuială pentru că în urma noii organizări, au venit la noi alți colegi, din alte clădiri. Chipuri noi. Nicio fată mai faină, evident. Cafeaua se termină repede – mai nou o beau dimineața, acasă, și pt. că e și mai bună și că nu-s sigur dacă automatul nu e out of service. Îmi odihnesc ochii privind afară, dincolo de molozul din curte, înspre blocurile de-un bej deschis (cînd e soare) sau bej-închis (cînd e noros), la puțina verdeață din depărtare, visînd cu ochii deschiși. Avem ședințe săptămînale de clan debriefing – absolut inutile. Cred că-s doar un pretext pentru dpm-i de a mai auzi ceva de la noi. Mă uit la fețele colegilor. Pe unii îi cunosc de atîția ani. Toți par atît de obosiți, sau doar au îmbătrînit, nu-mi dau seama. Nu înțeleg cum pot fi dpm-ii atît de pasionați! Sînt plătiți oare atît de bine pentru cît sînt de supra-munciți? Pe D. de exemplu nu l-am văzut niciodată plecînd acasă sau venind la servici. În ultimul timp nici nu mai vine la masă. Pauza nu îmi mai ajunge ca să mă relaxez, să mă desprind, și, oricum, depășesc cu mult o oră. Din august am reînceput să merg la cantină. Plec la fără 5, dar deja e așa o coadă acolo! Iar servirea începe abia la fix. Oare la ce oră pleacă ăia ca să ajungă la timp? Uneori stau mai mult la coadă decît la masă. Vin oameni de la toate firmele dimprejur, de la bănci, de la clădirile noi din 700. Și, evident, colegi de la alte departamente, unii angajați chiar anul acesta, pe la început, cînd încă se mai făceau angajări; se vede că-s mai noi pentru că vin împreună, parcă-s legați cu lanțuri invizibile, și sînt, sau cel puțin par, cuminți și mai mulțumiți decît ceilalți. Aud, prind fără să vreau, frînturi de discuții, de pe la mesele unde mă așez. E criză și se simte. Nu prea ai alternative de job-uri în Timișoara, piața e cam închisă, și asta e o diferență majoră față de Occident, deși nici acolo nu mai este ca acum 3-4 ani. Dar, ciudat, deși sînt încă tineri, oamenii au o atitudine defensivă. Sper să nu se ajungă ca-n Franța, ca la France Telecom de exemplu, unde unii au ajuns să se sinucidă cînd au aflat să vor fi disponibilizați după zeci de ani vechime în firmă. Îns-am observat că mulți dintre colegii mei nu prea vor să emigreze. Se simt bine, cred, mai ales dacă amîndoi soții lucrează la o firmă de genul ăsta: au apartamente, pămînt, unii deja și casă. Mașini. Deși afirmă mereu că vor salarii duble. Ce e scîrbos aici e că majoritatea numai despre asta vorbesc, că numai asta au în cap. Al naibii dacă auzi altceva. Nimic. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ceva cultural sau despre vreun hobby (în afară de fotbal). Despre cărți nimic. Iar ideea lor de film bun, de exemplu, înseamnă doar pur entertainment, comedie sau SF. Oameni bidimensionali. Nimic adînc. De asta și merge firma așa, șontîc-șontîc. În rest se citește și se comentează cu voce tare forumul intern de gossip, ziare cu știri semidigerate (ce diferență între ziarele românești și cele franceze!). Ce mai stil și ce mai mediu de lucru! Faptul că stau toți împreună dă naștere unui amestec, unei mixturi gălăgioase de bîrfe (se bîrfesc grețos, chiar și între ei), planuri, emisiuni TV cu treburi de proiect. Cred că-și dau seama, inconștient, că nu s-ar descurca într-o țară europeană. De fapt mulți dintre cei care-au plecat nu s-au adaptat foarte bine. Te simt ăia că vii la ei doar pentru bani și e normal să nu te accepte ca prieteni – e o chestie de civilizație pînă la urmă. Aș vrea să văd eu pe vreunu' care se duce în America de exemplu nu ca să muncească pîn' se îndobidocește, ci să zică: hei!, gata!, vreau să merg pe urmele lui Mark Twain, a lui Kerouac, a marilor scriitori de care-am auzit, să ... descopăr blues-ul la el acasă, să gust din viața artistică a New York-ului, să merg la spectacole, să... ah! Dar nu, n-am auzit. Sînt ingineri, sînt români, sînt deja îndoctrinați. N-ai ce să le mai faci. Nu, dar e și trist să vezi oameni să zicem între 28 și 36 de ani cu gesturi de oameni bătrîni, storși, urîțiți de muncă (e un mediu destul de toxic) vorbind despre pensie, despre bani, despre acumulări materiale. Fiecare își dorește să pună deoparte, să-și facă o viloacă repede sau cît mai curînd, în care să se izoleze, să doarmă (cred, că altceva nu pot). Și, cum am spus, nu le ajung banii. S-au îmbuibat și au uitat de unde-au plecat. Nici nu se mai deplasează cu tramvaiul. Iar Mall-ul a ajuns un hobby pentru mulți dintre ei. Mă întreb dacă așa gîndesc și occidentalii. Știu că francezii, în general, nu – nu mai pun deoparte (știu, din cauza sistemului social avansat). De unde vine asta la români? De la perioada regimului de acum mai mult de douăzeci de ani? Sau a perioadei de după 89, cu marile ei disponibilizări? Stress-ul de a-și face mereu provizii, de ordinul depozitelor dac-ar putea, sacrificîndu-și viața privată. Teama de viitor. Conceptele de downshifting-ul sau de an sabatic n-au prins deloc încă pe-aici. Nu-i numesc yuppies, pentru că, ei bine, aici e o firmă de muncitori (mă rog, ingineri, dar tot muncitori), gen maiștri. Eu unul dacă voi fi pus să aleg între viața personală și servici voi alege în mod cert viața personală. Clar! Dar majoritatea nu vor face asta. Pe de altă parte mai găsești și oameni OK, foarte cool chiar, fiindcă de asta stau aici, evident. Nu-ți mai zic acum și de ei, sînt așa cum trebuie să fie. Pentru mine atmosfera de la lucru primează asupra activității în sine. La noi în echipă de exemplu, sau mai bine zis în grup, e un echilibru fragil, fifty-fifty, în privința calității umane. Îmi amintesc un fapt de anul trecut – eram odată atît de ocupat și stresat de proiect încît nici nu m-am mai dus în pauza de masă. Și atunci, un lucru extraordinar s-a întîmplat. Fii atent! Fără să-i spun, A. mi-a adus la birou un sandwich baghetă, din acela cum îmi place mine, de la patiseria aia faină de pe Gh. Lazăr, cum mergi spre Unirii. Înțelegi? Pentru astfel de oameni mai am rămas eu aici. Cît privește job-ul, la fel, scanez sute de megi de trase și de documente, analizez și rezolv fr-uri. Aș face-o mai bine, cred, dac-ar fi mai liniște și armonie împrejur. Dar poate că nici nu se vrea de fapt performanță. Mă gîndesc uneori că poate firma are de fapt ca scop de activitate acela de a face experimente sociale pe proprii angajați, și că nu trăiește de fapt din ce produce. Deci ce folos agitația? Nu știu cît mai voi mai rămîne aici – dacă la anu' vin proiectele despre care se tot discută poate că voi pleca. Ia să schimb eu mai des! Măcar încerc. Pentru că m-am cam săturat, înțelegi?

Nobel-urile noastre

Pentru prima oară am aflat de Hertha Müller luna asta, a doua zi după ce-a luat Nobel-ul pentru literatură. Interesant că traducerile ei apărute în românește au fost vîndute în doar cîteva sute de exemplare pînă la aflarea veștii. Acum nu se mai găsesc în librării. Urmeză să fie retipărite, evident. Imediat s-au găsit cîțiva pseudo intelectuali de Dîmbovița care i-au negat meritul, că cică o scris în germană, c-ar fi fost alții care ar fi meritat. Ei bine, poate că a contat și politicul, anul ăsta sărbătorindu-se douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar, hei!, ce importanță are? Și repet. Ce importanță are? Chiar scriam luna trecută despre pusta, despre Mitteleuropa, ca un spațiu care nu poate da artiști adevărați. Și imediat, dar imediat!, faptele m-au contrazis. În fine. Ceeea ce mă interesează și mă face mîndru în același timp este că ea provine de aici, că este din Timișoara, că am fost un timp concetățeni, ea părăsind țara la 34 de ani, cu doi ani doar înainte de Revoluție. Și, mai ales, că am urmat aceeași Universitate. Normal, facultăți diferite, eu cu puțin peste douăzeci de ani după. Dar faptul acesta, că ne-am tocit coatele pe aceleași bănci, poate în aceleași amfiteatre, în aceleași săli de seminar, la aceeași bibliotecă, mergînd pe aceleași coridoare, înconjurați de profesori obtuzi, dobitoci, totalitari, asta îmi dă o energie și o încredere care mă face să transced acest mediu provincial, acest cerc strîmt în care am uneori impresia că trăiesc. Și asta mă face să mă simt grozav! Am ieșit a doua zi din casă, și tot continuam să mă gîndesc la asta în drum spre servici, trăgînd în piept aerul neobișnuit de rece al acestui mijloc de octombrie. Mi-o imaginez pe scriitoare în anii '70 plimbîndu-se pe o vreme poate ca asta, pe cărările acoperite cu un covor de frunze, pe malul Begăi, discutînd probleme intelectuale cu colegii ei, mergînd prin puținele braserii, bistrouri de pe vremea aceea, pe străzile ce aveau mult mai puține mașini ca acum, observînd viața, cangrena societății, scriind cu talent, cu franchețe, adunînd material pentru cărțile ei de mai tîrziu, autentice, se spune. Vorba lu' Pleșu: "Vasăzică se poate!"

În alt context, am aflat dintr-un mail corporate de la CEO-ul companiei mamă, că doi foști angajați de la firma unde lucrez, au luat, tot acum, premiul Nobel pentru fizică. Mă rog, de fapt la firma care s-a unit cu noi acu' doi ani, cînd începuse picajul la burse, care ne-a tras și pe noi în jos. Mai exact de la Laboratoarele Bell, în fine, trebuie precizat că este vorba de doi foști angajați, probabil foarte bucuroși c-au scăpat de acolo la vremea respectivă. De fapt nici nu știu exact cui aparțin de fapt Laboratoarele Bell, sau ce statut au, parcă americanii nu voiau să le dea în urma "merging"-ului. Dar, orișicîtuși, thanks Benny for sharing with us this news. N-o să mai producem noi un Nobel nici în următorul secol nici în veci. Nici dacă trece criza și firma ajunge, hai să nu zicem pe locurile 1,2 ci pe locul 3 mondial și vor avea buget un R&D imens ca să angajeze materie cenușie care să facă numai cercetare, și nu să-și spioneze angajații, ca acum, asta fiind principala ocupațiune a lor.

Mediul și inspirația

Acest post este un draft. Un prim draft de fapt. L-am scris dintr-un shot, fără reveniri, seara, înainte de culcare, fiind răcit cobză, și după o zi de muncă intensă la servici. Poate c-o să revin să-l mai cizelez.

De unde vine inspirația? Subiectul e foarte vast, prea vast pentru a fi tratat aici, și pentru a-l trata eu în general. Dar mă gîndesc în primul rînd la scriitorii mei preferați. Să încep cu Hemingway, de exemplu: s-a inspirat numai din viața lui. A scris despre primul Război Mondial, apoi despre viața boemă de la Paris, apoi despre anii cînd a stat în Spania, în Africa apoi cei douăzeci de ani petrecuți în Cuba, cu viața oamenilor pe care i-a cunoscut prin baruri, cafenele, porturi, tranșee. Salman Rushdie își înmoaie pana mereu în cerneala neagră a Indiei natale. Henry Miller pendulează mereu între Paris și New York iar romanele lui sînt strict biografice. Jack Kerouac a scris exclusiv despre călătoriile făcute de el, schimbînd doar numele personajelor. Kurt Vonnegut are un stil total diferit, atît de scris cît și din pdv al plot-ului. El spunea că nu rescrie niciodată, și că se gîndește bine înainte de a pune cuvintele jos și că dacă ceva a fost scris, apăi așa rămîne. Dar și romanele lui au puternice referințe biografice, de la primul, "Pianul mecanic", o metaforă, o sinecdocă a unei mari companii într-o societate distopică. Dar adevărata lovitură a dat-o cu "Abatorul 5", inspirat din participarea lui în WW2. Mark Twain povestește cu drag despre locurile idilice din America, de pe valea Mississippi-ului, apoi explorarea continentului, prin Nevada, California, mergînd și în jurul lumii. Iar cărțile lui de istorie sînt o reacție la inocularea indusă de scrierile din Anglia medievală de pînă atunci, aruncînd în aer prejudecățile, complexele unei culturi inferioare, fiind o declarație de independență tinerei națiuni. O. Henry își pune eroii și antieroii povestirilor lui să se desfășoare în mediul bine stabilit al Americii sfîrșitului de secol XIX, deși se poate petrece oricînd, atît este de actual. Julio Cortazar scrie despre povestiri complicate despre intelectuali, despre dragoste, acțiunea însă petrecîndu-se la Paris, unde și-a petrecut mare parte din viață și Buenos Aires, locul de unde-a venit. Despre Philip K. Dick se poate spune că a avut imaginație uriașă. Însă el a declarat într-un interviu că s-a inspirat din marii scriitori francezi și ruși (greu detectabil, zic eu, poate subconștient). Temele recurente din multe din cărțile lui sînt: universuri paralele, paranoia, idei care nu prea pluteau prin aer la vremea aceea. Problemele lui psihice și dependența de amfetamine l-au făcut să dea, zic eu, o altă dimensiune specificității realității de-atunci. De altfel, acțiunea din cărțile lui se petrece undeva prin America, în viitorul apropiat, în general în California, sau San Francisco Bay Area, unde-a și trăit de altfel. Haruki Murakami scrie despre alienare și nevoia de comunicare plasîndu-și acțiunea romanelor pe fundalul Japoniei contemporane. Iar Paul Auster despre New York, Brooklyn, Manhattan, mergînd puțin și în Franța, la Paris și în Provence, unde a locuit cîțiva ani.

Se spune că nimic nu e original. De asta în SUA nu se copyright-ează ideea, ci opera, deci modalitatea de exprimare. Cînd văd un film bun, sau citesc o carte, dacă mă uit ulterior pe net, aflu că multe dintre ideile de acolo au mai fost folosite și-n trecut. Ok. Există mai multe tipuri de scriitori: unii care exploatează mai bine realitatea, alții plonjează adînc imaginație de unde-și aduc ideile, sau există o sursă comună? Shakespeare (sau Marlowe, sau cine-o fi fost el) de exemplu nu a fost original din punct de vedere al plotului. Și-a luat ideile din diverse surse, piese vechi de teatru, poeme. Ceea ce-l diferențiază este stilul, neegalat pînă-n ziua de azi. La fel Boccaccio, cu povestirile din Decameronul său - niciuna nu-i originală, dar toate sînt delicioase! Să amintesc scrierile care au ca sursă legendele Olimpului, care și ele au ca sursă, unele, legende mai vechi, din Asia... Au toate acestea o sursă comună, în timp? Sau există mai multe izvoare, fără nicio legătură între ele? Tot ce este scris a mai fost scris odată? Sau totul este codificat, cum zicea Jung, în pattern-ul uman?

Pusta

Locuiesc într-un oraș adormit. Oriunde mă uit, împrejur, văd numai oameni adormiți, obosiți, ale căror gînduri nu se mai focusează pe alte lucruri decît asupra odihnei. Și asupra proprietăților imobliare, bani, acumulări de bani, sau terase, Mall, emisiuni scîrboase la TV. Cam atît. Filmele, cărțile, activitățile culturale sînt văzute doar ca entertainment.

Dar să mergem puțin în timp, să cercetăm puțin cauzele stări de fapt, deși nu-mi place istoria. Trec peste perioada de pașalîc, comparabilă puțin poate cu Spania maură și înlocuită rapid cu Austria imperială, care a adus un val de coloniști sași. Apoi istoria locală ne spune că la-nceputul secolului XX, românii reprezentau abia a treia populație, după nemți și unguri. De fapt Banatul a fost eliberat abia la nouă luni de la Marea Unire. Abia atunci a început colonizarea Timișorii cu români veniți din alte regiuni, din Oltenia, etc, împroprietăriți de autorități după Primul Război Mondial. Un nou val dirijat de coloniști români a urmat după cel de-Al Doilea Război. Pe fondul situației grele din Blocul de Răsărit, treptat, nemții au început să părăsească țara, astfel încît după 90 cam numai cine n-a vrut n-a plecat. În estimp, zona, Timișoara mai ales, s-a umplut cu oameni aduși din toate regiunile, orașul devenind un centru Universitar și industrial. Mai mult cu numele. O formă fără fond. Din industrie n-a prea rămas mare lucru iar Centrul Universitar ... să zicem că nu e așa eficient. Cam așa văd eu lucrurile aici.

Într-un fel, seamănă cu istoria colonizării vestului Americii. Deși, dac-aș păstra proporțiile, simplificînd, aș compara situația de aici cu, să zicem, California, că tot eu am uneori cîteva momente de "California Dreamin'". Eh, fără Disneyland. Și fără Hollywood, of course! Oameni veniți aici pentru muncă, emigranți economici, veniți să înceapă o nouă viață, să-și întemeieze o familie. Ce altceva ar fi găsit aici? Cultura n-a avut timp să se formeze, chiar dacă acum două secole aici își aveau premiera, înaintea Vienei, mari opere de muzică clasică. Dar mentalitatea aceasta s-a păstrat și asta se vede cu ochiul liber. Timișoara a fost, este și va rămîne, cred, doar un oraș negustoresc, un tîrg, un mare centru comercial. În care arta, cultura, chiar cercetarea științifică nu-și are încă locul, și asta din mai multe motive. Am auzit de conceptul de Mittel Europa la care lucrează de ex. Cornel Ungureanu aici în Timișoara, dar și alții. E vorba de o încercare de a defini, de a decoperi de fapt cultura din spațiul Central European, văzut ca fiind mai mult ca o simplă punte între Vest și Est. Nu am auzit de descoperiri importante, încă, din păcate. Fiindcă tot compar cu America. Să luăm de exemplu literatura americană, care mie îmi place cel mai mult - energică, fără complexe. Să fie cauza doar popularizarea ei masivă datorită dominației mondiale? Au produs culturile locale regionale, și în alte locuri ale lumii, periferice, lucruri grozave de care nu am auzit? Sau cauza este doar libertatea? Aș înclina să spun că da. Deși nu este libertate de exprimare mai mare ca-n Franța, și aici mă refer la mulți artiști, scriitori americani care-au trăit la Paris. Apropo, reciteam de curînd un pasaj din "Zile liniștite la Clichy" în care Henry Miller spune că singura lui problemă în acea perioadă era foamea, restul problemelor erau pur imaginare.

Viața culturală se formează în marile aglomerații urbane. Și se mai spune că pentru a exista o viață artistică, trebuie ca la bază să existe o economie puternică. Ori aici nu s-a format nici una nici alta. Concret. Să luăm de exemplu IT-ul. Am tot auzit, de la Tulsa - Oklahoma, și pîn' la Erevan că IT-ul poate fi soluția salvatoare a economiei. Dar realitatea este alta. Softul se face în centre speciale, cu oameni nu doar high calificați, dar și high plătiți, condiție sine qua non. Și care să trăiască într-un mediu interesant, aș adăuga. Nevoia subconștientă de spiritualitate a omului e neglijată. Există valuri eterne de noi veniți, dar și de plecați. Alții stau doar cîțiva ani. Și motivele nu-s doar cele materiale. Există o pustietate spirituală, ca o stepă culturală, o preerie, o pustă. Un mediu care alungă spiritele. Aici nu vin formații mari să concerteze, nu au loc festivaluri de film, evenimete sportive mari, totul fiind concentrat în București, nici tîrguri de carte. Eventual poate niște tradiții locale. Cu siguranță Timișoara nu e o excepție, și există și locuri mai rele. Ca peste tot, economicul conduce politicul. Dar conduce și altceva. Cineva spunea că Viața imită Arta. Dar aici viața nu imită nimic. Acesta e mediul în care trăiesc, în care muncesc, în care trebuie să iubesc. Problema e să nu fi influențat, chiar dacă devii un alienat. Eu nu consider că am fost influențat nici de școală, nici de facultă, nici de servici, nici de team buildinguri, nici de colegi. Sau cel puțin așa sper. Și mai cred că nu sînt singur în situația asta. Sînt totuși optimist și sper că vom fi mai mulți, care vedem, gîndim și acționăm altfel decît marea masă, care nu sîntem amorțiți, care nu ne-am anchilozat atinși de nuielușa conveniențelor, care mai avem și altceva în cap și-n suflet. Deși, cine știe, poate vom pleca și noi.

Ce-mi place și ce nu

Astăzi acest blog împlinește un an. Am scris cam puțin, în general despre lucrurile pe care le observ împrejur, și care mă interesează, și mai puțin despre mine, așa că m-am gîndit de ceva vreme să fac două liste, într-una să scriu ce-mi place, ce ador, și în alta ce nu îmi place, ce detest. Nu mă refer aici la lucruri evidente, sau generale, gen pace-război sau alb-negru, (nu gîndesc binar) ci la lucruri cu care în general mă întîlnesc în cotidian. Mă așteptam să fie mult mai multe și cu siguranță cred c-am sărit vreo cîteva, dar în mare cam astea sînt. Deci.

Îmi place:

• Să scriu. Pînă acum am făcut doar cîteva încercări. Singurul lucru finalizat e un scenariu de lung metraj. Ce interesant a fost, pe parcursul scrierii cînd am descoperit propria voce a personajelor și apoi acțiunea și-a croit singură drumul, altfel decît plănuisem inițial! Și mai am atîtea planuri!
• Parisul. Ador nu doar arhitectura lui, ci atmosfera, atît de calmă, oamenii deschiși, civilizați, și interesul lor pentru tot ceea ce este cultură. Sînt un flâneur. Chiar și pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate fiindcă au, undeva sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, radiatoare care emit căldura. Cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor.
• Filmele bune. Majoritatea filmelor pe care le-am văzut (estimez undeva puțin peste o mie) le consider proaste. Dar de fiecare dată după ce vizionez unul cool, îmi spun: uau, s-a meritat! Dar trebuie să filtrezi mult, să cauți în noroi ca să găsești aur.
• Să citesc o carte bună. Literatură. Asta, cred, mai mult decît altceva.
• Toate romanele lui Philip K. Dick, Jack Kerouac, Paul Auster, Henry Miller, Mark Twain, Kurt Vonnegut. A, iar dintre povestiri, îmi plac cele ale lui O. Henry, Julio Cortazar, Mihal Grămescu. Dar e un subiect prea vast că să-l detaliez aici. Nu am citit operele lor complete încă, deși de PKD mă apropii. Și alții, dar în special aceștia. Sper că voi descoperi mai mulți.
• Să călătoresc. Singur, maxim în doi. Așa mă relaxez cel mai bine și-n același timp mă simt inspirat. Să pătrund treptat în atmosfera locală, să las lucrurile să mi se dezvăluie gradual.
• Jazz-ul, de la cel classic la cel acid. Și derivatele lui: bossa nova de ex. Improvizația, ritmul.
• Pictura impresionistă. Am fost la Orsay de cîteva ori și mă voi mai duce mereu. De la peisajele citadine la cele idilice. "Răsărit de soare" a lui Monet.
• Anii 60 și 70 în Occident. Anii 60 au însemnat începutul unei noi epoci în toate domeniile, de la industrie la muzică și film. Societatea era mult mai egalitaristă. Spunea cineva că raportul între salariul unui CEO și al ultimului angajat era de 4-5. Acum e de peste 200. Și cred că oamenii erau mai fericiți atunci, nu erau așa bombardați cu informații de media, televiziunea prin satelit era la început, oamenii socializau mai mult, citeau mai mult. Cunosc asta doar din filme, cărți, reviste.
• Haiku-urile. Gust cu aceeași plăcere străfulgerările unui haiku de la "Drum îngust spre o provincie îndepărtată" a lui Basho, urmat de toți maeștrii japonezi, și pînă la cele din ziua de azi.
• Ploaia. Am observat că oamenii în general se feresc de ploaie. O asociază cu un sentiment de tristețe, de parcă soarele trebuie să zîmbească neapărat. Mie-mi place însă. Și să mă plimb prin ploaie și să miros ploaia și natura. Mă simt mai curat, mai proaspăt.
• Diminețile cețoase cînd plec la servici. Nu-mi place să mă trezesc de dimineață dar dacă e ceață... Nu știu exact de ce – impresionism? Ceața mă face să mă simt mai lucid, și îmi ascute simțurile.
• Nopțile liniștite. Prefer să lucrez noaptea, nu ziua. De fapt noaptea prefer să facă cele mai multe lucruri, și tot atunci îmi vin și cele mai multe și mai bune idei. Nu, nu cred că este doar pentru dormit.
• Laptop-urile. Da, neapărat. Ai alt feeling cînd îți permiți să ai mobilitate în timp ce lucrezi, și de aici și inspirația...
• Programatorii GNU. Mai folosesc programe sub licență GNU acasă, chiar la servici utilizez niște biblioteci de funcții. E fascinant să vezi oameni pasionați, care fac asta nu pentru bani. Care-ți răspund la mailuri sau pe forumuri, prompt, cînd ai o problemă etc.
• Camembert-ul, croissanții. Nu m-au impresionat inițial, de-abia după ce m-am întors am realizat ce mult îmi lipseau. Gustul se formează în timp.
• Arhitectura modernă, de la Frank Lloyd Wright, Le Corbusier încoace. Îmi pare că formele catalizează viața.
• Carnetelele de tip Moleskine. Mici, handmade, învelite în piele, negre, se prind cu un elastic, oricînd, oriunde la îndemînă cînd vrei să notezi o idee.
• Muzica lui Jean Michel Jarre – după părerea mea, poate chiar superior lui Mozart, Bach,... Ritmurile lui, profunzimea și varietatea sunetelor, ca de maree.
• Țărmul mării. Să ascult valurile, să simt briza, și, cum zice Manu Chao: "Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare".
• Călătoriile cu avionul și aeroporturile. Dacă mă gîndesc cum ar trebuie să arate societatea perfectă a viitorului, îmi imaginez imediat un aeroport. Hi-tech, oameni civilizați, politicoși, zîmbitori, curățenie. A gateway to the stars!
• Să pierd cît mai mult timp prin librării, și anticariate. De fapt cărțile în general. Nu am descoperit încă o limită de timp după care să mă plictisesc sau să vreau să plec de acolo.
• Nouvelle Vague, și-n special Truffaut – practic cinematografia s-a schimbat după această perioadă, foarte scurtă de altfel.
• JJ Cale – melanjul de jazz, blues, americana, atitudinea laid-back. Ascult over and over again.
• Orășelele din Olanda, cochete, cu multă apă împrejur. Și satele din Provence. Apropierea Mediteranei, vegetația, clima, casele, oamenii care știu să-și trăiască viața mai din plin. Mă rog, n-am prea călătorit eu așa mult prin lume.
• Benzile desenate, comics-urile. Dinamism. Și mai ales voice over-ul.
• Cursele de anduranță (Dakar, Le Mans, Turul Franței). Uneori mă gîndesc că viața este o lungă cursă de anduranță.
• Blogurile personale. Locul unde oamenii sînt singuri, doar cu gîndurile lor, neinfluențați în vreun fel de media sau de alții, și unde fiecare își poate explora în voie propriile adîncimi și-n același timp să poată intra-n legătură și cu alții.
• Perioada concediilor, cînd oamenii se simt mai liberi. Timp pentru reîntîlniri, planuri. De ex Crăciunul. Ar trebui o reglementare internațională, o rezoluție ONU pentru legiferarea unui număr mai mare de zile de concediu pe an. 40 de exemplu. Deși oamenilor proști, cu mintea odihnită, le-ar veni dup-aia tot felul de idei, cum sînt unii de la mine de la servici, care cînd sînt mai destresați, debitează tot felul de ciudățenii. Dar eu unul cred că se poate trăi bine și fără atîta muncă, dar nu știm noi cum.
• Și, nu în ultimul rînd, fetele inteligente și cu picioare lungi. Unora le plac mai mult sînii. Alții spun că frumusețea se citește în ochi. I'm a legman. Găsesc că cel mai sexi lucru la o fată sînt picioarele.

Nu-mi plac:

• Mentalitățile românești – doar o privire pe mass-media românească și înțelegi. Frîne, complexe, șmecherianismul, bășcălia, văicăreli agresive, lucrul făcut de mîntuială, etc.
• Banii și discuțiile despre bani, de care am parte zilnic la servici, în familie și chiar aud pe stradă, pe terase... Or să înțeleagă românașii oare cîndva că nu este politicos să vorbești despre asta, că e un lucru vulgar, grețos? "Hei, ce mai faci?" "Uite, cu banii." "La ce te gîndești?" "La bani." Și dup-aia, începe unul cu cîte un solo voce să vomite despre cît o luat împrumut, sau cît cîștigă. Și asta așa, pe stradă, în auzul lumii, sau în birou! Paștele mă-sii!
• Fanatismul religios. De asta nu-mi place nici istoria. Credința nu trebuie să însemne frică și nici idee fixă, sau prejudecată.
• Birourile comune, cu mai mult de doi oameni. Devine obositor, stresant. Este un zgomot continuu: bîrfe, telefoane, uși trîntite. Dar la noi la lucru nu se înțelege asta. De asta productivitatea este așa cum este.
• Corporațiile americane. Puține concedii. Fără protecție socială. Monopol. Legislația permisivă ce le permite să fuzioneze sau să se spargă.
• Calofilia. Să-l luăm pe amețitul ăla de Cărtărescu, de exemplu; mersi, dacă ești profesor universitar ai un thesaurus substanțial, dar asta NU înseamnă literatură. E frecție, masturbare.
• Bîrfele. Nu doar la servici, inter și intra birouri ci și în bloc, între vecini, sau la o terasă.
• Forumurile de discuții în care se înjură. Adică de fapt majoritatea forumurilor din RO. Ideea cretină pe care-am auzit-o este că e un lucru normal, că sînt debușee ale violenței, deci care te ajută să fii după aia civilizat în societate. Eu nu cred. Cred că se alimentează una pe alta. La fel fac galeriile pe stadioane, da asta-i altă poveste.
• Înălțimile. Sînt acrofob, n-am ce să fac.
• Suburbiile-dormitor. Metro bulot dodo. Alienare. Eu sînt adeptul unui oraș policentric, interconectat. Și cred că ăsta-i viitorul. Sînt utopian-ist.
• Inginerii-filozofi. Aceștia-s cei mai periculoși oameni. Exemplificat perfect în zicala: "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală."
• Zgomotul traficului greu de pe străzile unui oraș. Sau am devenit eu prea sensibil? Parcă mai demult îl consideram fluxul vieții, șuvoiul care alimentează viața. Acum prefer piețele pietonale sau străzile liniștite, unde doar ocazional mai trece o mașină.
• Oamenii încruntați pe stradă. Românii care vin din Vest vorbesc parcă înciudat despre cei de acolo, spun că ăia par că n-au nicio grijă. Ba au, dar nu-a așa panicați și căcați pe ei din orice.
• Să conduc. Prefer să iau autobuzul, sau să călătoresc cu trenul, avionul, să mai văd și alți oameni, să privesc la peisaje, să-mi las gîndurile să zboare liber. Și fără responsabilități.
• Barurile – prefer terasele sau cafenelele. Sau, nu am văzut eu baruri faine. Aici e plin de snobi, lăudăroși, semiinfractori, fițoși și, ce e și mai rău, fițoase.
• Fumul de țigară din haine, și cel care intră și în cărți, în reviste pe care le cumperi din locuri unde se fumează, și din care nu mai iasă.
• Ciorba de burtă. Au și francezii mîncăruri scîrboase, de ex. andouille. Cu miros de bălegar. Și mi se pare ciudat cînd văd oameni mîncînd așa ceva! Pe ai mei de exemplu, cînd mă îmbie: "Mmm! Dac-ai știi ce bun este!" Zic: "Ba tocmai că știu!" "Gustă și tu!" "Nu!" Bleah! Nici nu mai scriu că mi-e greață.
• Avatarii de pe web. Deși îmi plac comics-urile, avatarii mă sperie. Nu-mi place să văd o persoană pe care o cunosc redusă la un desen, sau să răspund pe un forum unui desen animat. Mi se pare horror.
• Gîndirea defensivă, care ține de primul punct. Întotdeauna cînd cineva încearcă să mă tragă înapoi de la visele mele reacționez violent. Dar cred că e mai bine așa. E mai sănătos.
• Filmele SF, cu vreo cîteva excepții. Philip K. Dick spunea mai demult într-un interviu că motivul pentru care oamenii abandonează cititul sefeului după ce se maturizează, și pentru care deci nu se mai regăsesc în acest gen, este că SF-ul nu tratează probleme adulte, în special despre relațiile dintre bărbați și femei. Chestie valabilă, cred eu, și în filme. Din păcate lucrurile au rămas la fel, peste tot.

Cam acestea sînt, în mare. Cred că voi lăsa listele deschise. Și sper că voi descoperi mai multe lucruri care-mi plac.

Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

Amintiri din copilărie

Cînd eram mic, visam să mă fac mecanic de locomotivă. De fapt toți prietenii mei visau să ajungă fie mecanici de locomotivă, fie șoferi de basculată sau de tir, sau pe orice altceva mare. Chiar aveam unul care voia să fie macaragiu, i se părea lui că e fain așa, să se uite de sus și să arunce în cap la oameni cu ceva. Eu însă, cum am spus, visam, chiar și la propriu vorbind, să ajung să conduc o locomotivă, și chiar să locuiesc într-o gară și, eventual, să-mi folosesc mașina (obligatoriu mare) doar să mai trag o raită din cînd în cînd pe undeva. Mă uitam prin niște reviste de dincolo, primite de ai mei de la prietenii lor din Germania, peste rubrica de jucării, unde obligatoriu era o pagină cu trenulețe electrice Piko: aranjamente cu căi ferate, case, macaze, bariere. Era pagina mea preferată! Cînd mi-au luat ai mei unul, eram în culmea fericirii - seara adormeam tot uitîndu-mă la el! Mi se părea foarte super!

Țin minte că în acea vacanță de dinainte de a intra la școală, am mers cu părinții pe Valea Prahovei, la Predeal. Evident, locul meu preferat de acolo era gara, cu arhitectura ei îndrăzneață și cu multele trenuri care staționau în fața ei. Într-o zi, Tata a vorbit cu un mecanic de locomotivă de acolo să mă suie și pe mine un pic într-una. Era una electrică, mare, fabricată la Electroputere, și avea motoarele oprite. Nici ajungeam la manetele și ecranele de la bord, a trebuit să mă ia în sus în brațe ca pot să mă uit. Nu pot spune că m-a impresionat prea mult, era cam mizerie înăuntru, dar îmi ziceam că poate așa arată o locomotivă electrică românească și cu siguranță cele nemțești sînt mai impresionante (lucru pe care încă-l mai cred și acum). La sfîrșit mecanicul m-a sfătuit să învăț bine la școală ca să am o meserie mai bună, nu ca el. Dar ... eu chiar asta voiam! Nu era un sfat prea încurajator pentru cineva care-și dorea ardent asta și care peste cîteva săptămîni urma să înceapă școala.

La sfîrșitul clasei întîi, la ceremonia de decernare a premiilor (am luat premiul întîi cu coroniță în toată școala primară, abia dup-aia am descoperit lucruri mai interesante), stăteam cu colegii și părinții acolo, în soare, în careul din fața școlii, și răfoiam cartea pe care am primit-o. Țin minte și acum, era o carte a lui Țopescu, despre cai, echitație, cu puține poze, și alea alb-negru, și deci nu prea interesantă. În schimb colegii mei care luaseră mențiune au primit toți cîte-o cărticică, o broșură de fapt, ieftină, cu puțin scris, dar cu multe desene mici, colorate, înfățișînd ... mașinuțe, tractoare, locomotive și altele de genul ăsta. Evident că mi-aș fi dorit și eu una din aia. Nu puteam să fac schimb acolo, plus că nici unul nu voia, ba aveau ai naibii și aere de superioritate relativ la valoarea broșurii lor față de cartea mea cartonată. Atunci iarăși m-am gîndit că poate nu-i așa un lucru bun să înveți bine, că ... uite cu ce te alegi. Le-am spus asta și părinților, acolo. Aoleu, cînd au auzit ai mei asta, imediat au zis că-mi cumpără ei imediat și cartea aia, (nu s-a mai găsit), și m-au asigurat de mai multe ori că aia pe care-am primit-o e mai valoroasă și o s-o înțeleg eu cînd oi fi mare (nici pînă azi n-am citit-o, nici nu cred c-o mai am, poate pe la bunici). În fine.

Pe urmă, cînd m-am făcut un pic mai mare, influențat de filme, de benzi desenate (Pif, Digedags), de cărțile lui Mark Twain, voiam să trăiesc în Vestul Americii, să fiu cowboy. Prietenul meu cel mai bun voia să fie indian, însă ne înțelegeam perfect; ne jucam prin Parcul Botanic, pe atunci se putea călca pe iarbă, și cînd trecea un cîte-un tren pe calea ferată înălțată de lîngă parc ne opream și-l priveam îndelung. De altfel și acum am rămas cu o facinație față de locomotive și, mai recent, față de avioane, vapoare și altele. Meseria pe care o am însă nu are nicio tangență cu motoarele și nici măcar spiritul practic nu aș spune că mă caracterizează sau că m-a caracterizat vreodată.

Evadări

Scriam în post-ul meu anterior despre downshifting. De fapt cred că ceea ce caut eu de fapt este un stil de viață burghez; cred că ăsta-i idealul și convergența tuturor viselor mele dintotdeauna. Caut o schimbare în primul rînd. Nu chiar ca Thoreau, care a ales să trăiască numai în natură - el este mai mult un simbol, și nici nu mi-ar plăcea, cred, să stau departe de oameni, ca Robinson Crusoe. Știu că o întreabare clasică este ”ce cărți sau ce filme ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Păi nu știu, foarte multe cărți, cred, și chiar din cele pe care nu le-am citit și poate nu le voi citi niciodată, că n-o să am timp. Iar filme? Dacă insula e pustie și se strică ceva sau se ia curentul? Am văzut niște fotografii cu insulele din Pacific, de exemplu insula Moorea din Polinezia Franceză, paradisul terestru, de altfel, ce mai: neatins de industria turismului, fără hoteluri sau blocuri, doar sat și colibe; deși cred c-aș prefera insula de lîngă, mai populată. M-aș duce acolo, dac-aș avea bani, dar mulți bani, c-am auzit că un cockteil numai costă vreo cincizeci de euro, dar, după cum zice reclama aceea la cardul bancar, senzația e neprețuită. Din acest concediu, și dacă-mi duc aminte și din cel de anul trecut, în prima săptămînă n-am făcut altceva decît am stat prin casă, și am zăcut, la propriu, în pat, fără aer condiționat, doar uitîndu-mă din cînd în cînd la vreun film, sau citind sporadic dintr-o carte. Ca o convalescență de după o boală, de după stresul și agitația de la lucru. Am citit mai demult, în studenție, un roman bazat pe viața lui Gauguin, ”The Moon and Sixpence” și de atunci, din cînd în cînd, mă tot gîndesc la ea. Gauguin a ales să-și părăsească slujba, să evadeze din anostul cotidian, din Parisul sfîrșitului de secol XIX și să-și urmeze pasiunea, pictura. A ajuns și s-a stabilit chiar acolo, în Tahiti, unde a stat pînă la finalul vieții, pictînd. Deși nu mi-e clar din ce trăia, poate din economiile făcute înainte, că doar nu l-o fi pus cineva să meargă cu piroga să pescuiască sau să împletească nuiele sau să culeagă nuci de cocos. Hehe! Serios vorbind acuma. Problema este mai veche. Rousseau a fost primul cred, încă înainte de Revoluția Franceză, care a pus în discuție civilizația noastră, prizonieră a zidurilor. Ideile lui sînt protestul unui suflet sensibil împotriva brutalei rupturi între noi și natură: prețul plătit mitului modern al progresului la care ne condamnă mentalitatea noastră. Truffaut a făcut un film ”L'enfant sauvage” despre un copil sălbatic, găsit în pădure, tot cam în acele vremuri, prezentat, nu ca Mowgli al victorianului Kipling, ci foarte realist, în toată sălbăticia lui. Deși fără romantism, există totuși un fel de nostalgie care acolo în film este transferată profesorului care se ocupă de el, nu asupra copilului naturii, care pur și simplu privește altfel acum, gînditor, cerul, pajiștea din fața casei. Poate că omul simte nevoia de exotism, ca Mircea Eliade în cărțile sale despre India. O altă evadare la care mă gîndesc este cea descrisă de Peter Mayle în romanele sale începînd cu ”A Year in Provence” - la fel, un englez, foarte gurmand, își cumpără o casă într-un sat din sudul Franței, unde începe o nouă viață, aproape de natură. Apropiat de ce simt eu, de stresul și oboseala omului contemporan, postmodern, am întîlnit-o în ”Big Sur”-ul lui Jack Kerouac și Henry Miller. O zonă întinsă, împădurită, în California, aproape de țărmul Pacificului, loc de refugiu prelungit din oraș pentru scriitori care au hoinărit primele patru decenii ale vieții lor, veniți să-și refacă legătura ruptă cu natura.

Un fel de downshifting

Pînă acum vreo doi ani eram fascinat de marile orașe. Îmi plăcea să mă plimb îndelung pe străzi, să ascult forfota bulevardelor, să simt agitația locurilor publice; zgomotul mașinilor de tot felul îl asemănam cu șuvoiul unul rîu... Îmi plăcea să privesc oamenii, stînd la terase, mergînd în pauzele de masă, îmi făcea plăcere chiar și shopping-ul prin supermarketuri și Mall. Găseam un farmec în oraș în fiecare anotimp. Primăvara, cînd zăpada se topește și natura revine la viață iar terasele din piețele centrale încep să se umple. Moleșeala verii, cînd orașul se cam golește iar activitățile sînt suspendate sau merg au relanti. Toamna, cu oamenii proaspăt întorși din concediu, fiecare cu povești de spus, gata să-și reia proiectele sau să-și înceapă altele noi. Iarna, cu noaptea care vine din ce în ce mai repede, cu vitrine iluminate, felinare, anotimp împărțit în două de sărbătorile de iarnă. Consideram că adevărata viață se află aici, în oraș, mai aproape de centru, nu în periferie, nici în casele din suburbii, pe care le vedeam ca dormitoare ale spiritului, și așa le consider și acum. Mă bucuram că am zilnic ocazia să urmăresc această viață mai îndeaproape, deși, cumva, nu prea luam parte la ea – doar o observam și o admiram. Acum, mă gîndesc, viziunea mea s-a cam schimbat, cred. Idealul meu a devenit mai apropiat de un peisaj idilic, de a sta la țară (nu în România, evident), să am liniște, să fiu înconjurat de verdeață, cu o grădină spațioasă în spate, cu o masă de lemn la care să stau, cu un coș de fructe, un vin, sau să mă întind la umbra unui copac, să miros iarba, să lenevesc, să citesc o carte și să scriu la laptop, să mă uit la cer ziua și la stele noaptea, să meditez, să mănînc bine și sănătos, să fac haiku-uri, iar în nopțile de iarnă să beau un vin fiert, în fața focului, cu ciorapi de lînă în picioare și să citesc, să scriu literatură și scenarii de film. Ah! Și, uneori doar, să merg printr-un oraș civilizat, apropiat, să socializez, să particip la evenimente culturale, artistice sau sportive. În fond ce-ți lipsește la țară? Ai internet, televizor, poți comanda orice acasă, nu ești așa de izolat; îți poți invita prietenii, poți da petreceri.

I don't know. Poate sînt eu cam obosit, surmenat, din cauza serviciului. În fond, fiecare meserie are responsabilitățile ei, nu numai în IT sau telecom, sau în R&D, deși am văzut statistici care spun că nivelul stresului este mai ridicat în acest domeniu. Opt ore la servici, uneori mai mult, timp de cîțiva ani buni, lucrînd doar cu rațiunea, logica. Pffffu! Asta se depune! Poți deveni ”burnout”. Sau, ca Pascal, care la o anumită vîrstă și-a abandonat munca științifică. În fine, ce este grav e că balanța viață-muncă se dezechilibrează. Și de aici a rezultat downshifting-ul. Mă tot obsedează acel extraordinar interviu cu Aurora Liiceanu pe tema asta (care e ușor de găsit pe Net). Plus conceptele de slow food, slow travel, chiar slow gimnastics. Ideea de lent aici este de a face totul cît mai bine, în loc de cît mai rapid, să lași lucrurile să ți se releve, gradual, pentru a vedea lucrurile în profunzime. Altfel rămîi doar cu lucrurile de suprafață, văzute în viteză. De exemplu dinamismul în muzică nu e dat de tempo, după cum la un film nu este dat de scenele de acțiune, iar ce contează este ritmul și ceea ce te face să vibrezi și de aici valoarea inspirațională.

Țț! Și totuși ceva îmi spune că lucrurile pot fi echilibrate. Adică să împaci și orașul și satul, fără a sta într-o casă-dormitor din suburbii. Cumva să te armonizezi cu energiile creative ale orașului. Deși nu știu exact cum. Am încercat să fac asta în primul scenariu pe care l-am scris, dar n-am prea reușit, oricum, trebuie să-l mai rescriu, sper!, sper să-l rescriu și să-l șlefuiesc de atîtea ori de cît este nevoie pînă iasă ceva mai autentic. Apoi mă gîndesc: în Paris, oraș policentric, și în Amsterdam există și asemena zone, cu străzi liniștite, curate, aproape provinciale, și, normal, multe parcuri cu verdeață iar agitația orașului e contrabalansată, foarte bine aș spune, de calmul, de seninătatea oamenilor și, desigur, de arhitectura îngrijită. Poate secretul constă în alternanța aceasta, în a sta o vreme și într-un loc și într-altul. Sau de-a avea un concediu anual mai lung, consistent, de mai bine de două luni pe an, cum au francezii, sau chiar un an sabatic.