Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.
Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!
La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.
Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.
Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.
Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu