Docktorații

Două lucruri m-au contrariat cel mai mult cînd am intrat la facultate, acum mulți-mulți ani: în primul rînd nivelul moral foarte scăzut al profilor și apoi atmosfera ca de congregație mai degrabă meșteșugărească decît academică din amfiteatre și sălile de seminarii. Imaginea mea vis-a-vis de un prof universitar era aceea de model, un cunoscător al tuturor secretelor domeniului, un om care s-a sacrificat ca să învețe pe rupte ca să ajungă acolo. Ok, poate așa o fi și fost, dar cred că sacrificiile i-au dezumanizat, i-au înrăit pînă la urmă. Oricum, nu mi-a trecut deloc prin minte c-aș putea ajunge vreodată să lucrez acolo, și, sincer, nici nu mi-aș fi dorit, la ce salarii mici erau pe vremea aia (pe atunci, în anii nouăzeci, eram cam materialist, și aveam idei de dreapta, chiar dacă nu prea știam clar ce-i aia). Țin minte că odată, prin anul doi, la un curs, un profesor (cel care era considerat un fel de părinte spiritual al secției) ne-a spus că va face tot posibilul să ne împiedice să intrăm la doctorat sau să facem cercetare, șamd. Ne-a zis cam așa: "dacă veți veni la mine, eu am să mă prefac ocupat și am să vă chem altă dată, cînd știu că n-am să fiu aici. Și tot așa, pînă am să vă descurajez și o să vă lăsați păgubași." Eram prea timid pe atunci ca să-i fi spus ce mi-a venit pe limbă, că rolul școlii nu e de a încuraja dezvoltarea individului, în nici un caz de a demoraliza, de a stinge în noi orice pasiune, orice licăire de cunoaștere? Dar mi-am zis, ei lasă, cui îi pasă ce zice ăsta? Nu vreau eu să iau job-ul nimănui, las' să-și aducă pe cine crede el. Îmi amintesc odată, în timp ce veneam spre casă, un coleg era nervos pe șeful de an care îi peria pe profi și drept urmare lua note mari. I-am zis că n-are rost să se enerveze, și el mi-a răspuns, "cum nu? îți dai seama că el va ajunge să lucreze aici și tu trebuie să-ți cauți cine știe pe unde?". L-am asigurat că n-am nici cea mai mică intenție de a lucra în Universitate și așa și era. Sincer. În fine, nu știu cum au fost aleși/propuși cei pentru burse în străinătate (s-au promovat ei înșiși? - nu i-am întrebat) la finalul facultății, dar din cei trimiși (au fost vreo patru), nici unul nu s-a mai întors. Toți au folosit oportunitatea de a ieși din țară ca pe-o trambulină de a ajunge "dincolo" (pe atunci nu te puteai duce în Occident fără viză). Mie unuia mi se părea, și mi se pare și acum, la distanță mare de timp, un lucru total nedemn, dar în fine, la cîte cazuri asemănătoare am văzut mai apoi în carieră, la cîți colegi de servici care-și pupau în ms-dos șefii ca să-i trimită în delegații de luni de zile în străinătate, cu diurne grase, și cînd se întorceau, își dădeau demisia zicînd că și-au găsit de lucru acolo, eh, ce să mai adaug?

Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).

Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.

Interese dispersate

Mă interesează atît de multe lucruri încît simt că mă împrăștii într-atît de multe direcții și nu mai înaintez nicăieri, cu alte cuvinte staționez în viață sau în cel mai bun caz bîjbîi și mă învîrt într-un labirint de pasiuni temporare, multe din ele fiind la nivel de concepte intelectuale, nu activități și în nici un caz materializate fizic. Oare asta e viața, un labirint? Nu ajung să mă specializez în ceva, să aprofundez sau să transform acel ceva într-un hobby al meu, care să mă definească, fiindcă imediat un alt curent mă atrage spre altceva, mă poartă în altă parte și o vreme dispar din vechiul loc, ca-n desenele animate în care personajul fuge atît de repede din scenă încît îi rămîne pălăria pe loc și abia mai apoi i se vede mîna prin cadru înșfăcînd-o. Trec des de la o pasiune la alta, de la un domeniu la altul, dintr-o cameră mentală la alta, deși în fiecare zi citesc cîte ceva din toate celălalte domenii. Nu știu ce mă face să comut așa de la un subiect la altul. Poate un articol mai consistent, un film sau cel mai des, cred, o carte. Viața e prea scurtă ca să cuprinzi toate subiectele care te pasionează și simt că timpul fuge prea repede, lucru universal acceptat în zilele noastre la toate vîrstele. O listă: cărți, scris, literatură, filme franțuzești, filozofie, Franța, Paris (în special Parisul de odinioară), utopie, benzi desenate, urbex (urban explorer), diorame, pictura impresionistă, folozofia antică, cărți, mașini vechi, anii cincizeci, șaizeci și șaptezeci în Europa de Vest, urbanism, planificare urbană, science-fiction, cultura pop, trenuri, yacht-uri, țărmul mării, insule, civilizația franceză și engleză, epoca jazz-ului, hippie, timpul, începuturile creștinismului, ezoterism (creștinism interior, sufi, etc.), fizica atomică, echipamentele NASA și ESA, haiku, spectacolele burlesque, jazz, campionatul european și mondial de raliuri, rally raid-uri, cursa de la Le Mans, reviste color cu articole lungi care suprind spiritul timpului, librării, vinuri, avioane mici, Italia și Anglia rurală și a micilor orășele, faruri, telescoape, hărți. Unii spun că dacă-ți vei așterne pasiunile, intersele, hobby-urile, obsesile pe hîrtie (hîrtie, nu electronic) și le unești vei observa un sens, o logică. Dar în cazul meu totul mi se pare prea dispersat, sau... hm, de fapt nu știu, trebuie să le trec întîi pe hîrtie.