Peisaj muzical

Nu sînt de acord cu cei care afirmă că în muzică există doar un număr finit de combinații care se pot face și că în viitor tot ce se va compune nou, în afara reiterațiilor, reinterpretărilor pieselor existente, vor fi ca niște nișe, ca și cum cineva a lăsat o ușiță deschisă prin care un artist se poate exprima original, prin care poate intra pe scena lumii.

Mark Knopfler, unii dintre muzicienii mei favoriți, afirma într-un interviu că încearcă să facă vechiul să sune ca nou. Și că nu se ține de un anumit gen (rock, blues, country), nu crede în purism ci îi place să amestece formele. De ce nu?

În anii 1970, cînd rock-ul era totuși tînăr au apărut o mulțime de trupe proaste, care umpleau timpii radioului iar vînzările mergeau bine pentru că, deși multe sunau la fel, era totuși ceva nou, și nici nu prea aveai ce altceva să asculți. De exemplu Eagles, care e o muzică pentru yuppi, o formație care exprimă sentimentele tinerilor obosiți, storși de munca de birou, încarcerați în corporații, și care închid ochii și se visează într-un hotel, la Hotel California, asta e tot ce-a mai rămas din vechile idealuri din anii șaizeci, pe care le-au trădat. (Apropo anul acesta se împlinește o jumătate de secol de la Summer of Love.) Such a lovely place - ce muzică rock e asta în care se pronunță lovely?? La fel Fleetwood Mac. Sau David Bowie, un artist overrated, fără ritm susținut, cu lirica cvasi-inaudibilă care nu exprima nimic, în fiecare piesă e la voia sentimentelor de moment. Practic putea face orice pe scenă, putea cînta orice, existau destui care-l considerau un mare artist. Iar Led Zeppelin e muzică de umplutură.

Acuma, o fi fost perioada aia una de decadență, pe fondul căruia a apărut punk-ul, ca un fel de boală muzicală, urmat de fenomenul pop din era de aur a MTV-ului (să reamintim, anii optzeci și nouăzeci). Pe de altă parte îmi dau seama că e foarte greu să compui o piesă bună. Dar privind retrospectiv, îmi pare că prea puțin a rămas, puține trupe au trecut testul timpului. Acum, perioada anilor șaptezeci îmi ca un teren desțelenit, pe care artiștii, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai greu de afirmat într-o piață din ce în ce mai aglomerată, își construiau opera. Ca fundația unui oraș. Și din locul acela, ceea ce se vede acum este un ditamai orașul, cu tot ce găsești în el, cu clădiri înalte, dar și cu parcuri, săli de concert. Și ca să revin: cum să nu găsești nu doar o nișă, o ușă între-deschisă ci unghiuri diferite din care privești viața. Practic un cu totul alt peisaj.