Pe fiecare stradă

Primul album Dire Straits pe care l-am ascultat a fost On Every Street. Mai întîi am văzut videoclipul la MTV, părea atît de cool între toate acele piese de entertainment. Deși auzisem de formație, nu ascultasem nimic de ei, neavînd încă o cultură muzicală, fiind adolescent. Țin minte că era începutul iernii, aveam o prietenă cu care mă plimbam prin oraș, pe străzi, prin parcuri, era frig dar nu simțeam, eram fericit. Mi-am comandat albumul pe casetă, de la cineva din piață, pe care-l cunoșteam, m-am bucurat că-l avea. Ce vremuri! Muzica se procura greu, în schimb aveam mai mult timp pt. ascultat. Albumul părea atît de matur, și mă făcea să mă simt și eu un adult sau cel puțin îmi deschidea o ușă spre o lume, a occidentului, ce urma să vină și pe care o percepeam civilizată și sofisticată. Albumul are un sunet bogat, cu multe intrumente, așa că peste cîteva luni am fost puțin dezamăgit cînd am ascultat și primele albume. De fapt mereu am pendulat între Mark Knopfler și Bruce Springsteen, între cool și dezlănțuit, ca între două personalități întrebîndu-mă mereu care este cu adevărat a mea.

Calling Elvis are sunetul acela de chitară cool dar care te încălzește și vocea lui Mark Knopfler care cîntă făcînd un colaj din piesele celebre ale lui Elvis.
On Every Street se grefează atît de bine atît pe personalitatea mea cît și pe ceea ce a urmat în viața mea, străzile, căutarea, cărțile. Solo-ul de chitară și ritmul de la final care eliberează tensiunea acumulată în partea cu lirică.
When It Comes To You e atît de fluidă, totul curge parcă fără efort. E vorba despre despărțire, complicată, dar care e firească, cei doi nu se mai înțeleg. Albumul n-a avut prea mare succes de masă, poate din cauză că piesele nu se adresează mulțimilor de la concertele de pe stadioane ci e un dialog intim între doi oameni maturi.
Fade To Black. Îmi evocă și acum un bar întunecos, soios, lipsă de perspectivă, muzică blues, ca-n serialele de serie B care rulau și pe atunci și pe care le urmăream din lipsă de alternative. Sentimentul de a fi trădat și în același timp dependență, dragoste în care ești prins în cursă.
The Bug. Un uptempo care respectă regulile (strange ol' game) și laid back în același timp, combinația de ritm și profunzime a muzicii americane.
You and Your Friend. Lirica a vagă, se pretează la multiple interpretări, dar tot ce rețineam atunci, cînd nu prea știam engleză, mă gîndeam la ceva legat de gelozie.
Heavy Fuel. Rock ritmat care te face să dai din cap. Viața trăită la maxim.
Iron Hand. Comutarea specifică lui Mark Knopfler către o piesă care pare de folclor celtic și întoarcere spre Anglia, spre origini, la cavalerii în armură. În viitoarele albume solo vor urma mereu astfel de switch-uri.
Ticket To Heaven e o piesă atît de melodioasă, (are și viori) dar sensul, lirica e atît de diferită, e despre un om care donează tot ce are unui om cu un inel de diamant și acum nu mare cu ce-și plăti încălzirea, dar e bucuros că și-a luat un bilet spre Paradis. Knopfler mai are și alte piese în care lirica nu se potrivește cu melodicitatea.
My Parties. Petrecere în curtea din spate, cu oameni superificiali avînd discuții superficiale. Am văzut atîtea cazuri la viața mea. Soluția e cred nu să fii ca ei ci să surfezi peste superficialitățile din jur.
Planet of New Orleans. E atît de colorată! Ascultam piesa pe întuneric și mă vedeam în New Orleans, într-un pub sau restaurant, la amurg, o atmosferă caldă, jucînd cărți, mîncare caju, băuturi exotice, nume franțuzești, o lume diferită de restul Americii sau de Anglia. Se termină cu "she took me back to her courtyard / Where magnolia perfume screams / Behind the gates and the granite / Of the planet of New Orleans".
How Long. Ritmul care ca o ploaie mult-așteptată, binefăcătoare. Versuri absolut perfecte. Alternează chitara electrică, mandolina sau banjo-ul și desigur, pedal steel guitar, fiindcă e country. Se termină cu "How long, how long you gonna keep / Tellin' me you like me fine / How long until I'm gonna make you mine / How long before wake up / And find your good man gone / How long". Cumva, nu știu de ce, pentru mine e piesa preferată în perioada Sărbătorilor.

Job sociabil

Job-urile sînt doar job-uri, și nimic mai mult, mereu mi-am zis asta, în ciuda retoricii companiei în care lucrez, care susține, într-un mod oarecum ideologizant, că trebuie să existe o legătură puternică între tine ca persoană și grupul din care faci parte, pretinzîndu-ți o dăruire de sine pînă la sacrificiu, cum sînt de exemplu lucrul peste program și în week-enduri sau în regim de multitasking. Arta cere sacrificii, de acord, însă dacă sacrificiul ți se pare auto-distructiv nu cred că se mai merită să continui. De fapt poate e vorba mai mult de un compromis pe care trebuie să-l faci, la nivelul suprafeței, măcar să dai impresia că-ți pasă, dar asta înseamnă să joci teatru și lumea își va da seama. Dar asta e în fond o problemă de afaceri, și ăsta e alt motiv pentru care nu subscriu la teoria asta a lor, așa că doar rareori mă împotrivesc cu voce tare. Alt motiv este că orice intruziune o resimt și în plan sufletesc și asta îmi dă senzația de invazie a spațiului privat, de amenințare la adresa propriei personalității. Ori firea mea introvertită, introspectivă, e incompatibilă cu un job care, ciudat (la urma urmei) necesită totuși atîta socializare. Prefer solitudinea, ce-i rău în asta? Întrebați-o pe Susan Cain. Și atunci nu mai sînt atent la training-urile care se fac în companie, nici măcar la cele care țin de proiect, nici la cele care țin de modul de organizare, fiindcă avem cel puțin o dată pe an organizări noi și re-organizări. Am zis avem, în loc de am, semn că sînt totuși influențat de retorica asta, că-mi imersez oarcum personalitatea în grup, sau grupul fuzionează cu conturul propriei personalități. Dar oare poți fi într-adevăr independent în gîndire, poți ignora cu totul mediul în care trăiești? Aș spune că pe de-o parte da, de ce nu? Îți vezi de cărțile tale, chiar dacă lumea se uită chiorîș la cei care citesc cărți, fiindcă timpul liber, nu-i așa, trebuie să ți-l petreci făcînd sport (tot de echipă preferabil), sau să asculți muzica ta, soundtrack-ul propriei vieți. Pe de altă parte, în realitate e mai greu din cauza stresului care radiază de peste tot parcă, sau cel puțin așa-l percep eu cu antenele mele, fiind și hipersensibil, un alt "defect" pe care-l am. Uneori cred că mi s-ar potrivi să lucrez la un observator astronomic, măcar acolo ar fi liniște și n-ar mai trebui să socializez atît sau măcar nu cu oameni obositor de hiper-sociabili. Și știu că nu sînt singurul, din fericire. Anul trecut un prieten din Germania mi-a zis că a vrut să plece o perioadă într-o expediție în Antarctica. Dar sînt convins că vom rămîne doar la nivel de vise.

Trecut

Am unele momente cînd mă simt conectat cu trecutul meu, de exemplu atunci cînd mă plimb printr-un parc într-o zi de toamnă și-mi revin în minte momente de acum mulți ani, ce făceam atunci și la ce visam că va deveni viața mea, și în nici un caz că mă voi gîndi tot la clipele în care mă aflam. Cuplarea la trecut îmi face bine, deși mă gîndesc și la greșelile pe care le-am făcut, la cît m-am îndepărtat de idealurile la care visam, la rătăcirile de acum în care soarta m-a împins. Aș fi vrut totuși să am o familie (și copii, desigur) și să trăiesc într-un mediu intelectual, cultural, nu pseudo-proletar ca acum, să fi călătorit mai mult într-o lume mai așezată, ordonată, stabilă, care părea că se îndrepată într-o direcție bună, deși n-am avut posibilitatea pe-atunci s-o fac. Să vin acasă la o soție iubitoare sau să mergem la un restaurant bun sau la o piesă de teatru, nu ca acum, cînd fac overtime și nu pot știi cînd mă întorc, sau să trec pe la o librărie din care chiar ai ce să cumperi, nu doar beletristică onirică etichetată în mod greșit literatură, să trec prin centru și să mă uit la oameni îmbrăcați frumos, bărbații cu sacouri, femeile în rochii, nu doar în tricouri și blugi ca acum, și să văd oameni de toate vîrstele nu doar tineri și bătrîni cum vezi azi, fiindcă ceilalți au plecat în Vest, să am cu cine discuta într-un mod adult despre cărți și muzică de exemplu, nu despre seriale comerciale. Astfel de momente de conectare la trecut aveam cînd mergeam prin Paris, sau Roma, orașe care au rămas neschimbate de atîta timp, și-mi dau sentimentul de continuitate, de perenitate. Ce folos progresul dacă face doar viața mai agitată, te alienează, te face să-ți pierzi rădăcinile? Sau mă gîndesc că totul e un vis, și de fapt timpul n-a trecut, sau alteori că de fapt proiecția înseamnă de fapt realitatea, ca-n Omul din Castelul Înalt. Arată mai bine lumea decît acum un sfert de secol? Nu cred, dar ar fi putut arăta, totuși. Ideea asta de lume perfectibilă ne-a fost cred inoculată și de școala de dinainte de 89, deși era clar că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi nimic n-a mai mers bine și idealurile s-au rispit, oamenii s-au dus care-ncotro și am rămas să subzistăm, să luptăm pentru ziua de mîine într-o lume parcă în eternă schimbare, în eternă involuție.

Gînduri după agitație

A trecut și luna august, în care am sperat că voi continua să mă refac, să mă odihnesc, fără să reușesc, din cauza haosului și agitației de la lucru, la care am fost expus constant. Vineri seara am plecat de la servici, dar nu m-am dus direct acasă, ci am luat-o pe malul Begăi și apoi prin Centru. Simțeam nevoia să-mi aerisesc gîndurile, să-mi risipesc stresul. Era cald, soarele strălucea ca-n mizeul verii și după ce-am stat atîta timp în aer condiționat, mă simțeam ca după o lungă suferință. Fiecare gură de aer proaspăt parcă mă dezmorțea, mă hidrata, ca o floare atunci cînd e udată. Aveam în picioare aceeași pereche de pantofi pe care-am purtat-o și la Madrid în primăvară și mă simțeam ca un turist, e drept, familiarizat cu locurile, dar totuși un străin. Din ce în ce mai des am senzația asta, mai ales de cînd lucrez mai departe oarecum de zona centrală, deși nu-s chiar așa de departe. Arată mai bine orașul ca acum zece, cinșpe, douăzeci de ani? Da și nu. Frumusețea unui oraș e dată și de frumusețea locuitorilor săi, ori din acest punct de vedere nu știu dacă s-a schimbat mult. Modele umane de comportament există, chiar și la televizor, sau pe internet, deși mai multe-s negative, în librării sînt mai multe cărți bune și totuși lumea parcă a evoluat prea puțin. Țărănoi au existat tot timpul, acum doar s-au mai rafinat puțin. Confundă materialismul, bunăstarea materială, cu civilizația, ca cei din multinaționale. Fetele sînt parcă mai deschise, nu toate, dar în general. De exemplu la servici sînt cîteva tipe pe care le observ, la care mă gîndesc că poate mi-ar sta bine, însă unele sînt prea tinere, la vîrsta mea, nu știu dacă m-aș potrivi. Altele vorbesc despre ce citesc în site-urile locale de știri (toate tabloide) ceea ce mă face să mă îndepărtez repede, poate prea repede. Par singure, dar nu pot fii sigur. Mi-ar plăcea o fată cu spirit artistic, deschisă la cărți, sensibilă la pictură și la muzică. Aici unde lucrez, poate și din cauza meseriei, oamenii parcă se robotizează, își pierd cumva naturalețea, devin eficienți doar dacă lasă la o parte simțurile și mi-e teamă că unii nu mai ies din starea asta nici cînd pleacă de la servici. Așa că nu prea cred c-aș găsi ceva atrăgător în a fi cu o colegă. Deși poate aș putea să încerc. La asta mă gîndeam cînd treceam prin Centru și traversam Piața Libertății, același traseu pe care-l urmam și cînd eram student, care arată mai îngrijit acum, cu flori, clădiri cu fațade refăcute, cu umbreluțele de pe Alba Iulia. Dar în zona Unirii, pe marginile străzilor pietonale, vederea atîtor terase cu locuri unde oamenii mănîncă, zgomotul tacîmurilor pe farfurii, paharelor ciocnite, discuțiilor, mi-a adîncit sentimentul de turist, de alienare. Partea asta a urbanismului nu știu dacă e considerat progres, sau gerintrificare, sau hipsterism, mă rog, un lucru care poate fi văzut la urma urmei neautentic. Îi înțeleg într-un fel pe localnicii din Veneția sau Florența sau Barcelona care spun că s-au săturat de turiști. M-am gîndit ce bine-ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să lucrez, ci să huzuresc cît vreau, să fac ce-mi place, să mă ocup de cărți, să studiez literatura, arta, istoria, să mă reconectez cu eul meu interior. N-aveam chef să văd atîția oameni și cu atît mai mult să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Așa că n-am mai traversat piața, ca atunci, înainte de Sf. Maria, cînd am fost la Dom și am asistat la slujba de seară de la început la sfîrșit, făcîndu-mă să mă simt mai liniștit: preotul în sutană verde, orga, băncile. După o săptămînă de agitație continuă, continuă, continuă, de gălăgie, nervi, stres, tot tacîmul, că nici nu mai vreau și nici nu mai pot să mă mai gîndesc la servici fără să-l asociez cu agitația, m-a ajuns oboseala așa că am decis s-o iau la stînga, pe Gh. Lazăr, pe unde mergeam de atîtea ori cînd lucram prin apropiere, și apoi spre casă.

Nostalgii pop din anii 90

Există atîtea lucruri care par la prima vedere nesemnificative dar care ne influențează personalitatea, chiar ne ajută s-o dezvoltăm. Mă gîndesc la cultura pop, la filmele și serialele preferate pe care le-am urmărit de-a lungul timpului, la muzică, la diversele mode ale timpului. Îmi amintesc de exemplu cum ascultam la radio o emisiune pe la începutul anilor '90, Vineri noaptea în direct. Ah, muzică bună, moderatori de bun gust! Ce vremuri! Nu exista internet, dar totuși parcă ne bucuram mai mult cînd se difuza o melodie preferată, savuram, nu ca acum cînd găsești pe YouTube și derulezi imediat și n-ai răbdare s-o asculți pînă la capăt că treci la altă piesă. Și la Radio Timișoara erau dimineața emisiuni de cultură muzicală, dar nu mai știu numele lor. Apoi, în facultate, am început să mă uit la MTV - pe vremea aceea chiar însemna ceva, cu VJ-ii Ray Cokes, care mă distra de la pupitrul lui MTV's Most Wanted, Paul King și alții, am uitat cum îi cheamă. Și Top 20: era un eveniment! Videoclipurile celebre de atunci, pe vremea cînd reprezentau o artă aparte: REM Everybody Hurts, Losing My Religion, Shiny Happy People, Bruce Springsteen Streets of Philadelphia, Human Touch, Hungry Heart, George Michael Freedom, Beastie Boys Sabotage, Sinéad O'Connor Nothing Compares 2U, Alanis Morissette Hand in My Pocket, Sheryl Crow All I Wanna Do, If It Makes You Happy, Beck Loser, Chris Isaak Wicked Game, Pulp Common People, Disco 2000,  U2 One (mai multe versiuni), Hold Me Thrill Me, Stay (Faraway So Close), If God Will Send His Angels, Björk Big Time Sensuality, Joan Osborne What If God Was One of Us, Bon Jovi Keep the Faith, Blaze of Glory, The Cranberries Zombie, Hanson MMMbop, The Cure Friday I'm In Love, Massive Attack Unfinished Sympathy, Eagle-Eye Cherry Save Tonight, Natalie Imbruglia Torn, Bryan Adams (Everything I Do) I Do It For You, Roxette - Joyride, It Must Have Been Love, Madonna Vogue, Justify My Love, Take A Bow, Frozen, Nick Cave & Kylie Minogue Where The Wild Roses Grow, Chris Rea Looking For The Summer, The Cardigans My Favorite Game, Lovefool, Aqua Dr Jones, The Connells '74-'75, Enigma Return to Innocence, Aerosmith Crazy, Garbage Only Happy When It Rains, Stupid Girl, The Marvericks Dance The Night Away, Spin Doctors Two Princes, C+C Music Factory Things That Make You Go Hmmm, Des'ree Life, You Gotta Be, Daft Punk Around The World, Da Funk, Tom Petty Learning To Fly, William Orbit Water From A Vine Leaf, Robert Miles Children, The Chemical Brothers Let Forever Be, și multe altele. Multe spuneau o poveste și toate erau atît de de expresive, nu ca cele de acum. Și formații care din păcate azi nu mai există, melodiile care-mi vin deseori în cap și le fredonez. De fapt pt. mine perioada de aur a videoclipurilor e cea între 1984 și 1998, apoi nu știu ce s-a întîmplat (apariția mp3-urilor, Napster-ul, răspîndirea World Wide Web-ului, sau prea mult hip hop sau o criză creativă).

Îmi amintesc cum mă uitam la serialele polițiste de sîmbătă seara, Străzile din San Francisco, Moonlighting (Maddie și David), Midnight Caller, Colombo, Jake și grăsanul. Apariția companiilor de cablu, a Pro Tv-ului, cu căciulile cu sigla postului, ce nebunie, a venit cu rubrici sport extinse, talk show-uri ca Profesiunea mea cultura, cu Nicolae Manolescu, Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (fără să fi devenit vreodată un fan al lor). Tot acolo am văzut serialele influente Northern Exposure (care e serialul meu favorit al tuturor timpurilor), Xena, Hercules, Dr Quinn, sit-com-urile: Mash, Taxi, Three's Company, Evening Shades, Cheers (da, unele din anii 70, 80 dar noi le-am descoperit abia după un deceniu sau chiar două), A treia planetă de la soare, Love Boat (de pe Tele 7abc), Mad About You, News Radio, Hélène et les Garçons, și multe altele. Altele, deși au avut succes, nu mi-au plăcut, ca Twin Peaks de exemplu, pe care nu l-am înțeles sau chiar Beverly Hills. Filmele reper (Basic Instinct, Total Recall, Forrest Gump, Jerry Maguire, It Could Happen To You - acesta din urmă l-am văzut la cinema, în cele trei-patru rînduri, nu mai multe, cînd am fost la un film în perioada facultății, poate și de asta mi l-am procurat și pe DVD și mă uit și acum cel puțin o dată pe an la el). Toate astea m-au influențat într-un fel, cred dacă le-aș revedea aș retrăi momentele din trecut, cînd, deși n-aș putea spune că eram mai fericit sau mai nefericit, aveam totuși perspective mai optimiste asupra viitorului meu.

O relație specială o am cu filmele franceze. Am văzut atîtea filme, din toate perioadele de fapt, încît aș putea afirma că mi-am format o imagine ca dintr-un puzzle a culturii pop a Franței. Însă nu le-am văzut atunci, ci în ultimii 15 ani (Les randonneurs e filmul meu preferat al tuturor timpurilor). Nu știu exact ce influență mai au filmele acela, eu sper că totuși mai au pentru că amintirea acelor actori carismatici pare vie, asta am observat de pe forumuri sau din presă. Îmi place foarte mult, atunci cînd mă uit la filmele din acei ani, să observ cîte un colț de stradă, sigla unui magazin, o cafenea, un restaurant, bar, să recunosc cîte o clădire, să mă uit la modă, la mașini, aeroporturi, la cum vorbeau oamenii la un telefon public. Și găsesc similitudini cu vremurile de la noi. Și simt ca și cum aș fi trăit și eu de fapt acolo, atunci.

Îmi imaginez un american care a trăit în ultimii cîțiva zeci de ani, patruzeci, șaizeci sau mai mult. La ce cultură a fost expus și în ce măsură! Nici nu mă mir că s-a mutat în suburbii, e copleșit. (acum însă oamenii reîncep să se mute în centru din nou, dar asta e altă poveste). Comics, muzică country, jocuri video, filme, cinema drive-in, The Tonight Show, concerte, hippy, perioada cînd NASA trimitea oameni pe Lună, criza petrolului din 73, apariția Sillicon Valley, walkman-urilor, videocasetelor, castelor audio, a CD-urilor. Cred că poate afirma că a trăit vremuri mai bune atunci.

Nostalgia e un sentiment foarte puternic. Nu e de neglijat, nici de disprețuit. Și ce dacă cred că în trecut era mai bine? Poate e adevărat, cine știe? Celor care spun că nu poți trăi uitîndu-te doar în trecut le reamintesc să se uite la perioada Renașterii, cînd au fost redescopriți clasicii antichității. Poate că acum trăim într-un fel de ev mediu și o soluție de a ieși e să revalorificăm trecutul. S-a trecut prea în viteză peste anii 90, și peisajul curent actual nu e prea divers, ca un teren care a fost cultivat îndelung și are nevoie de o perioadă de pauză ca să se refacă. Poate și noi avem nevoie de așa ceva după lupta asta continuă pe care o ducem cu răutatea umană, cu serviciul, care ne uzează. Cum anume - întorcîndu-ne în trecut, căutînd unele modele pe care le-am pierdut sau descoperind greșeli. Toate astea fac parte din inconștienul colectiv al unui popor, comunități, nu știu dacă e mai e cineva care să simtă la fel sau care să fi fost influențat de toate aceste lucruri. Zilele trecute am citit că The Big Bang Theory se va opri după sezonul 12, adică anul ăsta, și asta m-a întristat. Pentru că nici un serial n-a mai redemarat vreodată, odată încheiat, poate cu puține excepții și nu de lungă durată.

Acum nu știu dacă am fost influențat mai mult de ceea ce am trăit efectiv sau de ceea ce am trăit prin filme, seriale sau ascultînd muzică, sau în ce măsură. Laturi ale personalității mele sînt cu siguranță marcate de cultura pop. Poate și de asta e așa dificil să emigrezi - îți pierzi reperele și pînă să ți le găsești, să le decoperi, au trecut ani buni, pierzi poate decenii. Unii oameni sînt supuși unei singure culturi pop, mainstream, dominată de filmele americane și emisiunile tv din țara lor. Eu însă mă consider într-o mare măsură influențat și de cea franceză. Nu știu dacă mai există cineva care să rezoneze la asta.

Burnout

Vara asta nu plec niciunde. Am decis să stau acasă. Într-un fel e o înfrîngere, o recunoaștere că serviciul, cu tot stresul lui, m-a învins. Pe de altă parte, după o periodă de gîndire, am ajuns la concluzia că e mai bine să-mi iau o perioadă de pauză, de puțin peste trei săptămîni în care să mă deculpez complet, în care doar să mănînc, să dorm, să ascult muzică și desigur, să citesc.

S-a întîmplat așa. Chiar în primele zile ale acestui an, m-am gîndit să plec undeva, doar pentru a mă odihni, eventual să merg doar prin orașele mici medievale ale Italiei, dar cu gîndul mai mult la viața mea interioară decît la farmecul locurilor. Planurile păreau că merg în direcția bună. În prima parte a anului am lucrat și în week-end-uri, uneori împotriva voinței mele, alteori cu gîndul reconfortant că pot să mi le cuplez ulterior cu zilele oficiale de concediu și astfel îmi voi lua o perioadă de timp mai consistentă, aproape ca-n Occident, adică normală. Chiar mi-am zis că am strîns suficiente și mi-am permis în pregătire să fac și o vizită la Madrid, cu tot cu Toledo și Segovia, despre care am scris luna trecută. Apoi nu-mi explic ce s-a întîmplat. Madridul m-a obosit peste măsură, serviciul a continuat să mă streseze din cauza colegilor tîmpiți și atmosferei agitate de acolo, cert că aveam ideea asta în cap uneori de a rămîne vara asta acasă, ca acum cîțiva ani, în 2009-10. Nu eram sigur că mă voi putea odihni, dar am zis hai să plec măcar o săptămînă. Așa că mi-am făcut rezervare de avion, cazare la două hoteluri. După aia am stat și m-am gîndit toată noaptea, m-am învîrtit în pat, după aia știu c-am adormit și-am avut un coșmar, m-am trezit pe la trei și mi-am zis că nu pot face asta. Nu m-am sințit în stare să merg din nou pe acolo, să mă sincronizez și să schimb avioane, trenuri, autobuze, hoteluri, mereu cu ochi-n patru, stresat de ideea de a nu pierde ceva. Nici o decizie nu se ia noaptea, mi-am zis, dar dimineața, cum am ajuns la servici, mi-am anulat pe Net totul. Decizia a fost fără regrete. Și în zilele ulterioare, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît decizia pe care am luat-o mi s-a părut cea mai potrivită.

Așa că iată-mă acasă. Nu fac mare lucru, încerc să mă relaxez cît mai mult, nu prea știu cum. Am lîngă mine teancuri de reviste pe care le-am adunat în ultimii ani și pe care niciodată n-am avut timp să le frunzăresc ca lumea, am crezut că le voi răsfoi acum, însă am făcut asta doar o dată. Ascult muzică, dar mă atrage ceva ușor, soft, depvremeamea, mă uit la documentare la tv și la Turul Franței și singurul lucru intelectual, pînă acum, a fost să citesc două romane din Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante. Nu prea pot dormi bine, am coșmaruri în fiecare noapte, mă trezesc cu inima bubuind pe la opt-nouă, dar recuperez apoi după-amiază. Am fost de cîteva ori cu Mama la niște restaurante bune de prin zonă, deși mă enervează în ultimul timp mentalitatea ei influențată puternic de știrile false de pe Facebook, care în plus îi și fragmenteză atenția, de reality show-uri și serialele turcești. Am fost prin oraș de vreo două ori, să mă plimb doar, am stat prin librării cît am vrut, am avut timp să hoinăresc pe toate rîndurile din supermarket și să-mi iau tot ce-mi poftește inima, pesto, mozzarella, măsline cu ierburi siciliene, Vanilla Coke, am încercat diverse sosuri de paste și ciocolată din care n-am mai mîncat. Vremea nu e foarte caldă, incomparabil mai răcoare decît în locurile în care-am fost în ultimii patru ani, din contră, e o vară ploioasă, cred că cea mai ploioasă vară de cînd mă știu. De două luni încoace nu cred c-au fost trei zile consecutive fără ploaie. Îmi aduc aminte, de fapt mă întorc des în trecut în ultimul timp, la perioada cînd eram student sau în primi ani de muncă, și-mi petreceam verile prin oraș, mergeam la anticariate, nu prea se găseau cărți și încă nu-mi permiteam să-mi iau de pe Net. Ce relaxantă mi se pare atmosfera în oraș, nu trebuie să mă grăbesc să mă întorc la lucru. Dar nu mi se pare că m-am destins. Încă simt oboseala în mine, ca ceața într-o pădure care nu se ridică. Ochii nu îmi sînt pe deplin odihniți. Nu m-aș simți pregătit suficient ca să dau piept cu idioțenia și hidoșenia realității de la servici, la care încerc să nu mă gîndesc deloc, deși e greu, fiindcă uneori mă mai cert în capul meu cu demonii, întruchipați de colegii atît de proști, vulgari, dobitoci, inculți, abjecți, workoholici pînă la masochism, stresatoizi, etc. Nu, nu vă vreau în capul meu, plecați!

Uneori, aș spune chiar destul de des, îmi apar, îmi sar în minte, involuntar, fragmente de amintiri din călătoriile mele în Italia pe care le-am făcut în ultimii patru ani, de care mi-e dor, dor! Sper să ajung acolo anul viitor, și-n Franța, cine știe, dar pînă atunci mai e mult și uneori încă mai sper că ceva bun se va întîmpla în viața mea și că-mi va reveni pofta de viață. Nu mi-e greu să-mi imaginez ce atmosferă trebuie să fie acum acolo, în fond nu se prea schimbă nimic de secole, cu același tip de turiști, din care am făcut și eu parte. Nu știu de ce, pe de-o parte mă gîndesc că mă simt totuși mai relaxat aici acasă, pe de altă parte, într-un colț al minții mele obosite ideea nu-mi dă pace și mă face să mă simt nemulțumit. Atunci stau în pat și răsfoiesc cîteva ghiduri turistice de prin locurile unde-am fost și fac excursii virtuale cu ochii pe hărți sau retrăiesc momentele din trecut. Nu-mi imaginam acum patru ani că voi ajunge astfel, în halul ăsta, mă gîndeam că toate călătoriile acelea vor avea un rol revelator, care-mi vor schimba viața decisiv, vor fi ca o pîrghie care va pune lucrurile în mișcare în viața mea, care va ajunge astfel pe un bun făgaș. De fapt, acum, cu modestie, nu pot spune că nu mi-au schimbat oarecum concepția despre lume și viață, optica, totuși, a fost cam ca atunci cînd mi-am pus prima oară în viață ochelari și am început să văd clar, normal că mi-au deschis perspective, poate doar serviciul ăla abject este cel care m-a înfrînt, și asta e cauza. Oricum, bine c-am fost în Spania în primăvară, altfel mă simțeam și mai prost. Măcar atît.

Cîteva impresii din Madrid

Nimeni nu mă crede cînd spun că Madridul mi s-a părut cel mai aglomerat oraș din lume. Torente de oameni se revărsă la orice oră în și din Puerta del Sol cu un flux continuu, constant. Orincotro te uiți puhoaie de oameni care merg pe străzile înguste, pe bulevarde sau în piețe, pe sub portaluri sau în parcuri. Și n-am aflat misterul acesta, despre cum pot fi depășiți. Dacă mergi repede, trebuie să accelerezi mult ca să-i poți depăși dar atunci trebuie să fii atent să nu dai peste altcineva care vine din sens opus. Atunci că fie te resemnezi să mergi cu viteză constantă sau să mergi în diagonală, însă atunci cei din spate parcă gîndesc la fel și trebuie fie să te ferești și de ei, fie să accelerezi mult, dar dacă faci asta de multe ori, obosești ușor după cîțiva zeci de metri. De fapt madrilenii nu merg mai mult de cinci, zece metri drept, fără să-și schimbe direcția, sau să se oprească brusc ca și cum s-ar gîndi încotro s-o ia de acum sau ca și cum au uitat încotro se îndreptau. După cîteva zile am ajuns și eu să fac la fel.

A plouat ca o treime din timp, și cînd ploua îmi era și destul frig, încît nu puteam merge cu mînecă scurtă, așa că trebuia să-mi pune jacheta, ceea ce nu era rău, findcă astfel rucsacul mi-era mai ușor și mai aveam și buzunare. Cînd am ajuns, ploua fin, și am zis, ah, nasol, chiar acum, cînd sînt cu bagajele, dar pînă am ajuns cu atutobuzul în oraș, s-a oprit. Apoi a ieșit soarele și de la hotel, cînd am ieșit în oraș, nu mi-am mai pus umbrela, și seara a venit o ploaie zdravănă care m-a udat de tot. În rest ploile au fost de scurtă durată, ușoare și perpendiculare, nu bătea vîntul, așa că avînd umbrela în mînă m-am simțit chiar bine. La un moment dat, era tot într-o seară, cînd s-a pus ploaia, am vrut să merg în cameră, dar cînd am ajuns pe strada cu hotelul, m-am răzgîndit și am început să descopăr farmecul plimbării sub umbrelă: mă simțeam mai safe, mai puțin expus, mai ferit de privirile mulțimilor și parcă puteam să-mi aud mai bine gîndurile, să mă gîndesc la viața mea, motiv aș spune principal de altfel pentru care am venit aici. Altă treime din timp a fost cald și un soare că nu puteam ține ochii deschiși și mă ardea pielea dacă stăteam mai mult într-un loc. Iar cealaltă treime a fost timp a fost vreme faină, cîțiva nori cumulus care dădeau cerului prea albastru o tentă mai deschisă, dar asta am observat mai bine la Toledo, care e mai la înălțime.

Există lucruri pe care nu ți le spune nimeni, în nici un ghid. De exemplu faptul că de la Atocha înspre centru trebuie să urci, fiindcă strada e în pantă. Am avut cîteva minute de panică după ce-am ajuns fiincă gps-ul de pe celular îmi tot dădea rateuri, o fi din cauză că celularul e oarecum vechi, același pe care l-am avut și la Roma acum trei ani, așa că m-am tot învîrtit pe lîngă gară, am traversat și retraversat de cîteva ori un bulevard, și asta cu bagajele în mînă, rugîndu-mă să nu reînceapă ploaia, pînă ce-am găsit în sfîrșit strada principală care ducea la străduța pe care era hotelul. Pe un tronson se făceau reparații pe stradă, mereu se fac reparații pe undeva, așa că am ocolit pe celălalt sens. Și am avut mult de mers în pantă ascendentă. Dacă n-aș fi fost singur, aș fi luat un taxi sau metroul. Nu eram odihnit deloc, cu o zi înainte abia mi-am luat o jumătate de zi de concediu și în noaptea precedentă dormisem doar vreo trei, maxim patru ore, iar în avion cam degeaba m-am străduit să ațipesc. Am văzut la Muzeul Arheologic o hartă a orașului de la sfîrșitul secolului XVIII, și am văzut aceeași geometrie a străzilor în zona centrală, adică acolo unde am stat de fapt!

Ce m-a surpins în mod plăcut au fost imobilele care aduceau cu cele pariziene, puțin mai închise la culoare, cu tente galbene, maronii chiar și pe feroneria balcoanelor. O adevărată plăcere pentru ochi! Chiar și pe străduțe circulau însă mașini și asta mi-a amintit de Italia, unde din păcate nu voi mai ajunge anul ăsta, dar despre treaba asta, altă dată. Străzile sînt îngrijite, curate, cu excepția dimineților de week-end cînd păreau lipicioase (poate și din cauza finalei ligii campionilor, cînd a jucat Realul). Dar erau oameni care făceau curățenie și asta iarăși mi s-a părut interesant, gunoierii și măturătorii de stradă nu arătau deloc decrepiți, ca la noi, ci oameni finuți, unii cu ochelari, și de toate vîrstele.

Spre deosebire de Roma, multe biserici erau închise, chiar și San Francisco, un loc must-see trecut în orice ghid, dar care se deschidea doar la slujba de seară, la care n-am mai ajuns, fiindcă n-am avut drum pe acolo la orele acelea. Dar am fost în altele, foarte frumoase și îngrijite și în interior, cu bănci curate, statui, picturi, orgă: catolicismul mi se potrivește, ăsta e adevărul. Clădirile de pe Gran Via și Calle de Alcalá parcă se revarsă pe străzi, pline de imaginație. Am mers în Parco del Retiro într-o duminică, după ce-am ieșit de la Prado și după ce-am văzut mai multe picturi inspirate de acest parc: pe plăcuțele explicative scria că pictorul s-a inspirat de aici în peisajul medieval. Ce atmosferă! Oameni care stau pe bănci, pe iarbă, citind, relaxați, familii, la umbră, cărări, frunziș, miros de pădure de foioase.

La Prado am fost într-o duminică dimineață. Am ajuns mai devreme, se deschidea abia la zece, așa că m-am mai plimbat și pe străzi. Atunci a fost singurul moment lipsit de aglomerație și nici pe bulevard nu treceau mașini. Cînd am ieșit, pe la ora trei, acolo avea loc o manifestație: poliție, megafoane, scandări, pancarte, petarde. Dar unde să pleci? Noroc că n-am mers mult și am intrat și la Grădina Botanică. Dar să revin la muzeu. Încep să-mi formez gusturile în pictură, de fapt poate asta e viața, o continuă formare. Îmi place Veronese și mi-a plăcut de cînd l-am văzut prima dată. Culorile, albastrul, decorațiile: un adevărat regal al simțurilor. Am aflat de cîțiva pictori spanioli: Goya, de la picturile sale cuminți de la început, portrete, la scenele din război, pînă la perioada picturilor neagre, aceasta din urmă adunată într-o sală specială, la care m-am uitat pînă ce efectiv mi s-a făcut frică, și a trebuit să ies. Velázques: cu cele două picturi mici din Roma (toată viața voi face comparații), The Surrender of Breda, The Spinners. El Greco nu-mi place, siluetele lunguiețe, ca și cum ar fi avut o deformație optică. M-am mai întîlnit cu cunoștințe de acum vechi: Raphael, aceeași tehnică perfectă, dar transmite un mesaj prea slab, Tizian, Tintoretto, chiar și un Boticelli (pictura inspirată dintr-o povestire a Decameronului lui Boccaccio): ceau Sandro, nu ne-am văzut de la Milano! Cîteva picturi de Claude Lorrain (numit în spaniolă Claudio de Lorena). Peisajale și scenel patorale ale lui Jan Brueghel el Viejo. Impresionantă pictura cu episodul expulzării evreilor din Spania în 1492 (nu mai rețin pictorul, doar că era de la sfîrșitul secolului XIX). În Grădina lui Bosch sînt prea multe lucruri care-și distrag atenția, puține tipuri de animale, multe păsări, cîteva fructe, dar probabil că pe vremea aia nici nu prea aveai de unde să te inspiri.

La Muzeul Național Arheologic am fost în ultima zi, cu gîndul să stau vreo două ore, dar a fost atît de interesant încît am stat mai bine de dublu. Istoria omenirii de la apariția omului pînă în secolul XIX, oarecum centrat pe Spania. Egiptul Antic, am văzut sarcofage de mumii, Fenicia, cu alfabetul ei (alfa, beta, gama, vin din feniciană) și coloniile ei din Mediterana, Grecia Antică, cu amfore, sculpturi, Imperiul Roman, mai ales prin prisma comerțului cu Spania (împăratul Traian s-a născut pe teritoriul Spaniei). Mi-a plăcut că toate astea cuprindeau exponate ce priveau viața socială, nu doar războaie și cuceriri. Apoi Evul Mediu. Am aflat multe despre istoria Spaniei, urmele lăsate de cucerirea maură, Reconquista, apoi Epoca de Aur spaniolă, Napoleon. Nici n-am observat cum trece timpul.

Predicții calculate

Anumite lucruri pot fi prevăzute, asta e clar. Cum va fi vremea de exemplu. Sau dacă un om o va lua razna, fizic și/sau mental. Sau dacă o guvernare se va prăbuși. De exemplu puțini dintre noi credeau în '89 că mămăliga românească va exploda - modelul socio-economic părea perpetuu. Totuși existau și la noi cîțiva oameni lucizi, din aceia care aveau acces la putere chiar, care și-au dat seama că e inevitabil ca acest lucru să se întîmple. Nu doar văzînd și trăind foametea și frigul și întunericul în care se zbătea populația, sau urmărind evenimentele dimprejur, din țările de dincoace de cortina de fier, unde liderii au fost înlocuiți unul cîte unul și numai la București idiotul își închipuia că va rezista la schimbare. Devenea clar dacă urmăreai parametrii economici, la care noi n-aveam acces, inflația, economia în regres, întreprinderile mari care nu mai funcționau sau dacă o făceau produceau doar pentru stoc, fiindcă nu mai existau piețe de desfacere, produsele lor nefiind competitive, din cauza lipsei investițiilor din cercetare, dezvoltare, șamd. A fost scînteia de la Timișoara, care n-a putut fi prevăzută, evident. Și chiar și după decembrie 89, oamenii nu erau pregătiți pentru economia de piață, dovadă numărul mare de oameni, covîrșitor care a votat într-un fel continuitatea, însă, în linii mari, viitorul se îndrepta într-o direcție clară. Și nu trebuia un matematician ca Hari Seldon, personajul matematician din Fundația, care a prevăzut căderea imperiului galactic, ca să te gîndești la asta. Sau să citești cartea lui Edward Gibbon sau orice carte de istorie ca să vezi cum s-au prăbușit imperiile.

Alt exemplu: Paul Theroux a publicat în '88 o carte de călătorie prin China și la un moment dat scria că peste puțin timp se va întîmpla ceva grav. Nu era chiar o profeție, descria mai exact o tendință, bazîndu-se pe observații lucide asupra intoleranței autorităților, pe discuțiile cu oamenii simpli, pe intuiție. Lumea nu l-a crezut, review-urile au fost negative, a fost acuzat de negativism. Peste numai un an, au avut loc evenimentele din Piața Tiananmen, care au fost masive, nu doar studentul care a oprit tancurile, asta e singura imagine care a rămas (și trăim într-o lume înrobită imaginii sau simbolului), ci manifestațiile au cuprins de fapt sute de orașe, și nu se știe nici acum cîți oameni au murit. Paul Theroux spune într-un interviu că dacă spui adevărul despre un lucru, despre un loc, atunci devii prescient (cuvîntul nu există în limba română, cred că s-ar traduce prin vizionar), evident fără să fii conștient de asta, construiești o imagine care în timp va deveni adevărată.

Sau, alt exemplu: colegii mei workaholici, care lucrează de mai bine de un an paișpe ore pe zi, șase-șapte zile pe săptămînă și nu-și recuperează zilele libere, neluîndu-și nici o zi de concediu, mîncînd fast food-uri (nu comentez aici de ce cred că fac asta). Nu trebuie să faci calcule complicate ca să vezi unde vor ajunge. E moral, creștinește, să-i avertizezi, și am făcut-o o dată, de două ori. Dar apoi mi-am zis de ce să continui s-o fac? În fond, cine sînt eu? Nu sînt nici înger păzitor nici nu  pot zice că-i cunosc, poate toți se ascund în spatele aparențelor. Dacă tot e să moară, păi măcar lasă-i să facă ce-o place în viață, să trăiască cum vor. Pe albumul său apărut în '92 intitulat The Future, Leonard Cohen are un cîntec, Anthem, unde zice: "The signs were sent", semnele au fost trimise, multă vreme am crezut că sînt doar frînturi de imagini sau de idei, dar acum îmi pare că se leagă perfect, asta înseamnă un mare vizionar sau poet sau poate că de fapt e același lucru.

Regrete

Viața e scurtă. Dar mai grav e că avem regrete. Nu știu cum de unii oameni n-au regrete, cred că bravează doar sau sînt excesivi de egocentrici sau chiar psihopați dacă într-adevăr n-au. Așa că le am și eu pe ale mele. Parcă n-am început viața, parcă am tot amînat-o, neconsiderîndu-mă niciodată suficient de pregătit, consecință a sentimentelor de inferioritate induse de societate, școală și nu neapărat în ultimul rînd de job dar de fapt nu vreau să încerc să mă justific sau să caut explicații aici. Însă mă întreb destul de des în ultimul timp cum ar fi arătat viața mea dac-aș fi luat alte decizii la momentele potrivite. Dacă m-aș fi însurat cu fata pe care am iubit-o în facultate, în loc să tot aștept ceva, nu știu nici eu ce prea bine, dar care nu s-a materializat și dac-ar fi fost bine sau rău, uneori am viziuni cu ambele. Sau cu cea care am cunoscut-o mai apoi, care mai mult ca sigur s-ar fi terminat cu un divorț (de fapt ăsta nu e un regret, regret e c-am pierdut timpul prea mult cu ea). Sau dac-aș fi ales să merg în altă țară, deși nu-s deloc convins c-ar fi fost mai ok, nu văd de ce, decît poate că aș fi cunoscut oameni adevărați, fiindcă aici nu am cunoscut nici unul, sau să mă opresc din a mai veni la servici și să-mi văd de planurile personale, văzînd clar ce loc distructiv și toxic este, atît la nivel de job și de societate și alegînd în loc să-mi petrec mai tot timpul cu nasu-ntr-un monitor, prea stors cînd ajungeam acasă să mai fac ceva, fie și să citesc uneori. Sau să acord atenție mai mare oamenilor ok pe care i-am cunoscut în loc să-i ocolesc ca să evit conversații la care oricum nu sînt bun, oameni care au plecat și pe care n-o să-i mai văd niciodată fiindcă unii au ales să plece fie în alte țări fie au ajuns pe lumea de dincolo. Alegeam, preferam uneori să trăiesc în lumea mea, a cărților, a filmelor, de care sînt dependent, și a muzicii pe care parcă nimeni din jurul meu n-o mai ascultă azi, doar pe internet mai găsesc pasionați, altundeva. Și atunci încerc instinctiv să reînnod legătura cu trecutul, să tai filmul și să lipesc pelicula prezentului la un moment anterior, în perioada anilor nouăzeci și două mii și mă uit de exemplu la Friends și mă gîndesc că n-am avut niciodată astfel de prieteni sau cînd mă uit la un film cu oameni maturi din perioada aceea regret că n-am ajuns să duc și eu o astfel de viață, să mă îmbrac într-un sacou și să ies seara la un resturant cu soția și să discutăm de toate, nu ca și cu colegii mei infantili cu mentalitate de proletar, care behăie, îndobidociți de overtime și de știrile tabloidale. Sau cînd merg în străinătate și văd în orașele turistice, în stațiuni, cupluri romantice care stau seara la o masă cu pahare de vin în față sau familii cu copii și oameni normali psihic, nu nevropați ca aici, și se plimbă fericiți îmi zic ce viață frumoasă au unii, și ce mult aș fi vrut-o și eu și mă simt prost, foarte prost, mi se pune un nod în gît. Acum însă e prea tîrziu și nu știu ce se mai poate face, de fapt nu cred că se mai poate face ceva.

Modernism

Nu-l cred că-l înțeleg pe Brâncuși. Cred că este supraapreciat, overrated, dacă totuși sună mai bine, de fapt parcă totul sună parcă mai bine uneori în engleză din păcate. De fapt cred că am o problemă de înțelegere a modernității în toate domeniile artei. Și mai cred că arta, prin individualități, influențează societatea mai degrabă decît este un produs al societății. De asemenea nu-mi place deloc Picasso, aici chiar nu înțeleg de e considerat un mare artist. Bine, e clar că nu se mai putea picta la fel ca înainte, nici măcar ca impresioniștii sau post impresioniștii, care se părea că au epuizat subiectul repede, totul mergea pe avans-rapid în acele vremuri, mașini, trenuri, așa că s-a trecut repede peste. Trebuiau găsite alte forme de expresie și tipul ăsta a zis, gata, mă plictisesc, nu mai am răbdare, așa că ce și-o fi zis, hai să pictez chipuri din profil cu ochii pe aceeași parte a feței. Hm, dar asta e artă? În lipsa a altceva nou, poate fi trecut ca artă. Și poate că nici privitorii nu mai aveau timp de evaluare. Eu la cubism spun nu, mulțumesc, prefer curbele, la fel cum îmi displac mașinile anilor șaptezeci și șaizeci, deși asta e altceva. Și lucrurile au evoluat așa, pînă la Mondrian, oh! Iar Brâncuși e mai degrabă un decorator, unul vizionar, decît artist.

Apoi literatura. Hemingway, care a redus totul la esențial, tăind absolut toate zorzoanele și totuși frazele lui curg într-un mod expresiv, păstrînd totuși, din fericire, acțiunea. Nu sînt un fan al lui Joyce, deloc, ceea ce poate fi un sacrilegiu pentru fanii anglo saxoni care-l idolatrizează, deși cred că mai mult pentru că a întins marginile limbii mai departe, nu pentru literatură. Sînt totuși un fan al Virginiei Woolf, și a lui Proust dar îm cazul lor nu s-a pus problema de economisire a mijloacelor stilistice proprii. La Brâncuși însă suprasimplificarea a mers la extrem, pînă la esență, la simbol. Sînt mai degrabă adeptul briciului lui Ochkham (deși nu el l-a inventat, mă rog) sau de fapt nu se știe cine a spus Lucrurile trebuie făcute cît mai simplu cu putință dar nu mai simple. Ori aici cred că Brâncuși a depășit limita artei însă doar pentru a o aduce la o simplă decorațiune. Poate tot modernimsul e o reacție la curentele precedente, de la baroc la victorianism. Sartre? Zero pe mii de pagini! Camus? Cultură de învățător, cum zicea Cioran. Dar partea pe care o detest în literatura modernistă este absența acțiunii. Se considera că literatura care are de spus o poveste este destinată copiilor, și un roman trebuie doar să exploreze psihologia personajelor și să acorde o importanță stilului și cam atît. Unde a dus asta? Două războaie mondiale și dictatura proletariatului. Abia odată cu postmodernismul au început să apară schimbări, s-a redescoperit că povestea e motorul din spatele literaturii, degeaba negăm asta.

 A mai existat arhitectura, Corbusier cu betonul său care are un aer amenințător. Și să nu uităm ce planuri sinistre avea pentru Paris! Nu mai zic de Bauhaus, deși se pare că toate sediile mari de companii sînt tributare cumva stilului Bauhaus. Încă o data, asta nu e artă. Dar un lucru care mă intrigă este Sagrada Familia. E greu de explicat în cuvinte. Respectă niște proporții, niște principii, e clar, și totuși are ceva de bolnăvicios, ca să nu zic amenințător, fiindcă toate catedralele gotice sînt amenințătoare. De fapt poate n-ar trebui să comentez pînă nu e finisată, și nici nu am fost acolo, deși am văzut macheta, cum va arăta. Oricum, sculpturile, cel puțin deocamdată, arată ca unele care psoslăvesc clasa muncitoare, le lipsește sufletul parcă. Sau poate și-l vor dobîndi cînd Catedrala va fi gata, cine știe?

Locuri

Fiecare om caută locul ideal în care să-și petreacă tot resul vieții. Chiar și cei care trăiesc mereu pe picior de plecare, cu bagajul făcut, chinuiți de demonii care-l fac să fugă dintr-un loc în altul, caută de fapt în subconștient acest loc ideal. E o caracteristică umană care ni s-a întipărit în gene de cînd Adam și Eva au fost izgoniți din Paradis. A ajuns un scop al vieții, nu zic acuma că știu eu care e scopul sau sensul vieții. Dar e clar că, în esență, mi se pare că de fapt ne petrecem viața căutînd ceva. Jumătatea noastră și locul ideal în care să trăim.

Paul Theroux spunea că la începutul călătoriilor sale prin lume, în fiecare loc unde ajungea se întreba cum ar fi dacă ar locui acolo, iar de cînd a găsit un astfel de loc, și desigur și o femeie, în Hawaii, nu mai gîndește astfel. Mă gîndesc că exact combinația celor două motive l-a făcut să se stabilească acolo. Dar mă întreb, eu ce fac? Nu mă simt nici rău dar nici bine aici unde sînt. Uneori mă gîndesc că mă aflu într-un loc temporar, unde lucrez, dar în același și un loc în care încerc să mă luminez, să mă cultiv, să citesc, să ascult muzică și poate-poate ceva extraordinar va interveni. Alteori mă gîndesc că locul ideal nu există decît în interiorul și prin atitudinea omului, cum spun atît creștinismul cît și budismul. De cîțiva ani călătoresc prin Europa, în vacanțe. Nu știu de ce, unii mă întreabă, dar nu știu ce să le răspund. Ei bine, poate de asta.

Am avut în viață multe idei de locații unde mi s-ar fi părut că ar fi fost potrivit. Dar unele s-a dovedit în timp contradictorii fie cu personalitatea mea, fie din cauză că cultura mea, ca european, e una dinamică, nu mă leg de idei fixe, caut mișcarea, curiozitatea intelectuală mă face să trec de la un proiect la altul, fără a mă rupe cu tot ce înseamnă tradiție.

Mai concret. La început a fost America. Hrănit de cultura pop de la televizor și de filme comerciale, înghițite în timpul facultății, visam la o Americă ideală, fără probleme. Visam de exemplu la NY, la efervescența culturală din Village, cu muzicieni, pictori, artiști dar și burghezi care ies în oraș la un spectacol pe Broadway sau merg la un restaurant și discută despre cărți și filozofie și ascultă jazz, îmbrăcați cu sacouri de tweed și se întorc la casele lor drăguțe, cu pomi pe marginea trotuarului. Sau la techno-utopia pe care-o visam la finele anilor nouăzeci, din Sillicon Valley, înainte de dot com bubble. Locuitul într-o casă, cu oceanul aproape, mașina cu garaj dublu, peluza manichiurată, punga de hîrtie maro cu groceries pe care-o ții în mînă după ce cobori din mașină, colecția de CD-uri și biblioteca personală, soția îmbrăcată hippie. Apoi, nu știu, am început să lucrez, după scurt timp nu mi-a mai plăcut meseria mea, a venit criza, am ajuns în Franța. Deci abia în al doilea rînd a fost Parisul. Lucrînd la periferie și ieșind doar serile în week-end-uri, era ușor să-l idealizezi: parcuri cu oameni care stau pe bănci sau pe iarbă sau care fac jogging, boema, multele librării, anticariate, cafenele, restaurante pline ochi cu oameni relaxați, muzee, expoziții, cinematografe independente. Mai pe urmă am văzut și dezavantajele, zgomotul, problemele cu emigranții, xenofobia, agitația și nervozitatea locuitorilor, să nu le spun parizieni, fiindcă mulți cred că erau doar în trecere cu serviciul, boulot-metro-dodo. Totuși aș putea trăi acolo de fapt și acum, spiritul Parisului trăiește, chiar dacă e ascuns privirilor superficiale, dar nu-mi doresc chiar atît de mult și nici nu cred că am vrut cu adevărat. De fapt gîndurile mi s-au îndepărtat în ultimul timp de la a căuta să muncesc, să mă angajez la o firmă, ci să scriu de exemplu, sau pur și simplu să stau și să simt energia vibrantă, fluxul cultural ca să zic așa, trecînd prin mine.

Tot muncind, anii au trecut, unul cîte unul, foile din calendar s-au au zburat și serviciul a lăsat urme, pot spune că asta mi-a schimbat cumva percepția. Dacă înainte deschidem geamul apartamentului și vedeam oameni, mașini și mă făcea să mă simt parte integrantă din... nu știu, ceva măreț, umanitate, acum ideea asta s-a erodat, văd doar stres și agitație. Idealul s-a îndepărtat de locurile aglomerate, am început în schimb să caut zone mai puțin populate. O vreme a fost Sudul Franței, dar acolo nu prea scapi de aglomerație și de alte probleme. Bretania și Normandia, aproape de ocean, ar fi mai bine. De fapt am explorat cam fiecare regiune a Franței, făcînd multe călătorii mai mult imaginare, fiindcă fizic am mers prea puțin. Apoi am început să merg anual în Italia, vizitînd orașele ei liniștitie, apoi și spre satele ei cu aer medieval. Mă uitam la oameni, cu ocupațiile lor obișnuite, cititul ziarelor (pe hîrtie), mersul la biserică, viața simplă, mîncarea tradițională și sănătoasă, făcută în casă. M-am gîndit puțin la locuri ca Bavaria sau Olanda, pe unde-am și fost puțin, locuri pe care unele le-am văzut, chiar dacă nu suficient, dar le-am umplut cu imaginația, cu peisaje preluate din descrieri, din literatură și istorie, cartiere liniștite de case mari, oameni civilizați, bine îmbrăcați, nu țărani ca la noi, de toate vîrstele. Aș putea locui acolo? Ah, partea asta realistă din mine nu-mi dă pace, se gîndește la aspectul pragmatic, din ce m-aș întreține și n-am răspuns clar la asta.

Mă privesc în uneori în oglindă și mă văd îmbătrînind, riduri, păr căzut, consecința stresului de la servici, a orelor suplimentare, a lucrului în week-end-uri și mă întreb dacă merită. Ah, dacă m-aș putea retrage! Aș locui... unde? Revin la ideea de la care-am plecat. În suburbiile-dormitor de la noi cu multinaționalii lobotomizați cu mentalitate de țărani proletarizați? Aș putea găsi liniștea, echilibrul regenerator? Nu cred. În Occident oamenii migrează spre orașe, în State viața la case, la o distanță apreciabilă de oraș, făcînd naveta, e o idee aproape perimată. În Canada am văzut cartiere de case interesante, dar depinzi mult de mașină, un pic cam mult. De fapt ideea asta cu mutatul românilor în satele limitrofe o văd ca o urmare a mentalității de țărani proletarizați, inadaptați într-un mediu citadin, transmisă copiilor lor idioți, care nu au citit cărți și desigur nu citesc cărți, dacă înainte n-au avut iar acum sînt prea orbiți de mall-uri și de rețelele de socializare. Dar să revin. De fapt, nu știu, poate am devenit un pic mizantrop. Nu sînt imun la mediu, și dacă mediul e bolnav, trebuie să mă apăr cumva. M-aș duce poate într-un sat din Transilvania, cu oameni cumsecade. Mereu am spus că frumusețea unui loc e dată de frumusețea interioară a oamenilor care trăiesc acolo. Sau, dacă aș găsi o modalitate, m-aș duce cred să trăiesc în Italia, sau Franța, sînt atîtea locuri faine acolo, chiar și într-un sat, sau mic oraș provincial, sau altundeva. În Anglia n-am fost, nu cred că este ca-n fotografiile idilice, cu siguranță photoshop-ate și nici ca-n Anglia edwardiană. Și acolo oamenii am impresia că sînt mai răi. Sau în America de Nord, într-o casă aproape de ocean. Departe de lumea dezlănțuită. Dar nu singur. Nu știu dac-o să sfîrșesc singur sau voi avea o fată. Dar asta-i altă poveste.

Neschimbare

Timpul. Amintirile îmi par atît de apropiate încît mă aștept, în fiecare dimineață cînd mă trezesc, să fiu de fapt în trecut, în copilărie sau adolescență sau la facultate sau chiar în primii ani de după și să-mi spun: mai am destul timp, sînt încă la început, încă nu știu nimic dar le voi afla eu pe parcurs, numai să mă mai dumiresc puțin ce e cu viața asta. Și acum îmi zic cam la fel deși situația s-a schimbat în unele părți și n-aș spune c-am învățat prea multe. De ce ne e dor de trecut? De ce sîntem nostalgici după un trecut pe care la vremea respectivă l-am considerat departe de fericire? Nu e normal ca timpul să treacă și nici ca oamenii să îmbătrînească. De asta nici nu cred în progresele umanității nici în cele al sufletului uman, și poate de asta citim filozofie clasică de exemplu, la fel de actuală după atîta timp.

Au existat mereu momente cînd timpul parcă trece prea încet, cum era la școală cînd era un curs plictisitor sau acum cînd ești la servici și abia aștepți să se facă ora plecării ca să te întîlnești cu prietena ta de exemplu. Nu e bine să-și dorești ca timpul să treacă mai repede, fiindcă în felul ăsta accelerzi percepția timpului, îi imprimi o inerție și pe urmă vor veni și unele situații cînd ți se pare că fuge cînd de fapt tot ce vrei mai mult e să rămînă acolo, ancorat lîngă tine, neschimbat.

De altfel eu nu cred că m-am schimbat față de cum eram în ultimul an de liceu. Am aceleași gusturi, ascult aceeași muzică, chiar dacă am mai descoperit formații diferite, sînt în același filon, și la fel și în privința filmelor și cărților. Ce-am învățat eu efectiv de la viață? Să fiu mai defensiv pentru că oamenii sînt răi și vor să te doboare. Asta pot spune că mi-a fost marea experiență a vieții. Pentru că m-am lovit de asta la tot pasul. Nu spun că ăsta e un lucru bun, mai degrabă din contră. Mă uzează, îmi taie avîntul uneori. Însă e suficient să întîlnești odată un om virtuos, și am întîlnit cîțiva, cu unii, foarte puțini, chiar sînt coleg de servici, ca toată teoria ce-am învățat-o să cadă. Și mai cred că îi poți găsi oriunde în lumea asta, nu cred în teoriile geografice că în anumite zone ale unei țări/continent oamenii sînt mai buni iar în altele nu. Sînt doar mai informați și mai puțin informați, sau în fine, dezinformați, dar sufletul rămîne constant. Ideea (și partea cea mai grea) de altfel este cum anume să-ți păstrezi umanitatea și optimismul în privința altora și să nu lași negativismul să primeze și să-ți urmezi  idealurile, lucru care, trebuie să recunosc aici, în cazul meu nu s-a întîmplat de altfel.

Fragmente din ianuarie

Există discrepanțe atît de mari între ce publică editurile din țară și ce se caută/citește în Occident! Nu mă mir că pe-aici nu se mai citește! Cele mai mari edituri au devenit insipide, urmînd un plan editorial bazat pe non-narațiune și pe limbaj poetic. E suficient să citești una din antologiile lui John Freeman apărute la editura BlackButton (care nu știu cînd a apărut, oricît de conectat aș fi fost în ultimii ani, tot mi-a scăpat) ca să vezi unde a ajuns literatura contemporană și să întrezărești ce e mai în spate, fiindcă literatura nu apare așa, din neant, e bazată pe scriitorii precedenți care au publicat în reviste, au pus cărămidă după cărămidă timp de zeci de ani ca să se ajungă aici.

Ca în fiecare an, am descoperit o nouă formație, Tedeschi Trucks Band. Un blues-rock american autentic. Și am re-început să ascult jazz, la radio și nu doar. Mi-am procurat albumele Dianei Krall și cîteva de jazz clasic. O muzică atît de matură! Mă face să mă gîndesc la lucrurile mari, importante, ale vieții pe care nu le observ uneori din cauza mediului infantil în care lucrez, cu oameni foarte tineri, în care nimeni nu mai ascultă efectiv muzică. Și mă ajută să înțeleg drumul pe care merg în viață.

Și la servici sînt schimbări. Am un nou șef, genul de om care nu poate spune nu și nu admite nu, așa că dacă de exemplu într-o vineri cu o oră înainte de plecat acasă cineva îi spune să aloce un om pentru a continua o analiză încîlcită care nu e urgentă, făcută de cineva de pe un fus orar îndepărtat, vine imediat la noi și ne cere s-o facem. Asta plus venitul week-endurilor petrecute la servici care mă doboară. Mă gîndesc uneori că mai bine s-ar desființa firma și ne-ar da cîteva compensatorii, dar pe de altă parte și-n alte locuri e cam la fel, doar am foști colegi super-stresați cu care nu vreau să seamăn, așa că încerc să mă auto-determin că nu e așa rău aici, în fond am cu ce să-mi plătesc facturile și șase săptămîni de concediu anual plus încă una de recuperat de anul trecut și că nu trebuie să mă las înfrînt de atmosfera malefică dimprejur, lucru extrem de greu însă. Așa că lupt, dar în același timp nu trebuie să las lupta să mă dezumanizeze. Nu-i ușor.

Moartea lui Dolores O'Riordan. Cranberries, anii nouăzeci, facultatea mea, MTV, trecutul meu. Nu am mai ascultat de atîta timp, dar totuși vocea ei e atît de înrădăcinată undeva în mine! Ciudat. Parcă nu așa trebuia să se întîmple. Și la fel, Ursula K LeGuin, Peter Mayle, Neagu Djuvara, pe care i-am citit în dese rînduri. Ceva nu e-n regulă.

Mi-am propus să nu mai citesc absolut nici un site de știri din țară. Mă demoralizaeză și-mi creează un sentiment la zădărniciei care îmi radiază și-n viața personală. În fond situația e clară. Partidul șobolanilor dobitoci a schimbat a treia oară un prim-ministru în decurs de un an, în care nu a realizat nimic decît a încîlcit fiscalitatea, a eliberat oameni din închisoare și a schimbat legile justiției, după cum spunea un paralementar nesimporc: "Pentru că putem!". Dar de ce n-au putut să dea în folosință nici măcar un km de autostradă în anul precedent, nici măcar unul? Partea la fel de îngrijorătoare e că majoritatea populației îi susțin și consideră răspunzător tot Occidentul pentru scăderea nivelului de trai. Dar partea cea mai rea e îndobidocirea populației. Ciudat că oamenii în vîrstă de e exemplu sînt înrăiți ca niște cîini ținuți în lesă prea mult, sînt în stare să te sfîșîie și să te ucidă pentru o sută de lei în plus la pensie. E ciudat cum știrile false și populismul totuși primează în ciuda extinderii și simplificării mijloacelor de comunicare.