Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

Amintiri din copilărie

Cînd eram mic, visam să mă fac mecanic de locomotivă. De fapt toți prietenii mei visau să ajungă fie mecanici de locomotivă, fie șoferi de basculată sau de tir, sau pe orice altceva mare. Chiar aveam unul care voia să fie macaragiu, i se părea lui că e fain așa, să se uite de sus și să arunce în cap la oameni cu ceva. Eu însă, cum am spus, visam, chiar și la propriu vorbind, să ajung să conduc o locomotivă, și chiar să locuiesc într-o gară și, eventual, să-mi folosesc mașina (obligatoriu mare) doar să mai trag o raită din cînd în cînd pe undeva. Mă uitam prin niște reviste de dincolo, primite de ai mei de la prietenii lor din Germania, peste rubrica de jucării, unde obligatoriu era o pagină cu trenulețe electrice Piko: aranjamente cu căi ferate, case, macaze, bariere. Era pagina mea preferată! Cînd mi-au luat ai mei unul, eram în culmea fericirii - seara adormeam tot uitîndu-mă la el! Mi se părea foarte super!

Țin minte că în acea vacanță de dinainte de a intra la școală, am mers cu părinții pe Valea Prahovei, la Predeal. Evident, locul meu preferat de acolo era gara, cu arhitectura ei îndrăzneață și cu multele trenuri care staționau în fața ei. Într-o zi, Tata a vorbit cu un mecanic de locomotivă de acolo să mă suie și pe mine un pic într-una. Era una electrică, mare, fabricată la Electroputere, și avea motoarele oprite. Nici ajungeam la manetele și ecranele de la bord, a trebuit să mă ia în sus în brațe ca pot să mă uit. Nu pot spune că m-a impresionat prea mult, era cam mizerie înăuntru, dar îmi ziceam că poate așa arată o locomotivă electrică românească și cu siguranță cele nemțești sînt mai impresionante (lucru pe care încă-l mai cred și acum). La sfîrșit mecanicul m-a sfătuit să învăț bine la școală ca să am o meserie mai bună, nu ca el. Dar ... eu chiar asta voiam! Nu era un sfat prea încurajator pentru cineva care-și dorea ardent asta și care peste cîteva săptămîni urma să înceapă școala.

La sfîrșitul clasei întîi, la ceremonia de decernare a premiilor (am luat premiul întîi cu coroniță în toată școala primară, abia dup-aia am descoperit lucruri mai interesante), stăteam cu colegii și părinții acolo, în soare, în careul din fața școlii, și răfoiam cartea pe care am primit-o. Țin minte și acum, era o carte a lui Țopescu, despre cai, echitație, cu puține poze, și alea alb-negru, și deci nu prea interesantă. În schimb colegii mei care luaseră mențiune au primit toți cîte-o cărticică, o broșură de fapt, ieftină, cu puțin scris, dar cu multe desene mici, colorate, înfățișînd ... mașinuțe, tractoare, locomotive și altele de genul ăsta. Evident că mi-aș fi dorit și eu una din aia. Nu puteam să fac schimb acolo, plus că nici unul nu voia, ba aveau ai naibii și aere de superioritate relativ la valoarea broșurii lor față de cartea mea cartonată. Atunci iarăși m-am gîndit că poate nu-i așa un lucru bun să înveți bine, că ... uite cu ce te alegi. Le-am spus asta și părinților, acolo. Aoleu, cînd au auzit ai mei asta, imediat au zis că-mi cumpără ei imediat și cartea aia, (nu s-a mai găsit), și m-au asigurat de mai multe ori că aia pe care-am primit-o e mai valoroasă și o s-o înțeleg eu cînd oi fi mare (nici pînă azi n-am citit-o, nici nu cred c-o mai am, poate pe la bunici). În fine.

Pe urmă, cînd m-am făcut un pic mai mare, influențat de filme, de benzi desenate (Pif, Digedags), de cărțile lui Mark Twain, voiam să trăiesc în Vestul Americii, să fiu cowboy. Prietenul meu cel mai bun voia să fie indian, însă ne înțelegeam perfect; ne jucam prin Parcul Botanic, pe atunci se putea călca pe iarbă, și cînd trecea un cîte-un tren pe calea ferată înălțată de lîngă parc ne opream și-l priveam îndelung. De altfel și acum am rămas cu o facinație față de locomotive și, mai recent, față de avioane, vapoare și altele. Meseria pe care o am însă nu are nicio tangență cu motoarele și nici măcar spiritul practic nu aș spune că mă caracterizează sau că m-a caracterizat vreodată.

Evadări

Scriam în post-ul meu anterior despre downshifting. De fapt cred că ceea ce caut eu de fapt este un stil de viață burghez; cred că ăsta-i idealul și convergența tuturor viselor mele dintotdeauna. Caut o schimbare în primul rînd. Nu chiar ca Thoreau, care a ales să trăiască numai în natură - el este mai mult un simbol, și nici nu mi-ar plăcea, cred, să stau departe de oameni, ca Robinson Crusoe. Știu că o întreabare clasică este ”ce cărți sau ce filme ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Păi nu știu, foarte multe cărți, cred, și chiar din cele pe care nu le-am citit și poate nu le voi citi niciodată, că n-o să am timp. Iar filme? Dacă insula e pustie și se strică ceva sau se ia curentul? Am văzut niște fotografii cu insulele din Pacific, de exemplu insula Moorea din Polinezia Franceză, paradisul terestru, de altfel, ce mai: neatins de industria turismului, fără hoteluri sau blocuri, doar sat și colibe; deși cred c-aș prefera insula de lîngă, mai populată. M-aș duce acolo, dac-aș avea bani, dar mulți bani, c-am auzit că un cockteil numai costă vreo cincizeci de euro, dar, după cum zice reclama aceea la cardul bancar, senzația e neprețuită. Din acest concediu, și dacă-mi duc aminte și din cel de anul trecut, în prima săptămînă n-am făcut altceva decît am stat prin casă, și am zăcut, la propriu, în pat, fără aer condiționat, doar uitîndu-mă din cînd în cînd la vreun film, sau citind sporadic dintr-o carte. Ca o convalescență de după o boală, de după stresul și agitația de la lucru. Am citit mai demult, în studenție, un roman bazat pe viața lui Gauguin, ”The Moon and Sixpence” și de atunci, din cînd în cînd, mă tot gîndesc la ea. Gauguin a ales să-și părăsească slujba, să evadeze din anostul cotidian, din Parisul sfîrșitului de secol XIX și să-și urmeze pasiunea, pictura. A ajuns și s-a stabilit chiar acolo, în Tahiti, unde a stat pînă la finalul vieții, pictînd. Deși nu mi-e clar din ce trăia, poate din economiile făcute înainte, că doar nu l-o fi pus cineva să meargă cu piroga să pescuiască sau să împletească nuiele sau să culeagă nuci de cocos. Hehe! Serios vorbind acuma. Problema este mai veche. Rousseau a fost primul cred, încă înainte de Revoluția Franceză, care a pus în discuție civilizația noastră, prizonieră a zidurilor. Ideile lui sînt protestul unui suflet sensibil împotriva brutalei rupturi între noi și natură: prețul plătit mitului modern al progresului la care ne condamnă mentalitatea noastră. Truffaut a făcut un film ”L'enfant sauvage” despre un copil sălbatic, găsit în pădure, tot cam în acele vremuri, prezentat, nu ca Mowgli al victorianului Kipling, ci foarte realist, în toată sălbăticia lui. Deși fără romantism, există totuși un fel de nostalgie care acolo în film este transferată profesorului care se ocupă de el, nu asupra copilului naturii, care pur și simplu privește altfel acum, gînditor, cerul, pajiștea din fața casei. Poate că omul simte nevoia de exotism, ca Mircea Eliade în cărțile sale despre India. O altă evadare la care mă gîndesc este cea descrisă de Peter Mayle în romanele sale începînd cu ”A Year in Provence” - la fel, un englez, foarte gurmand, își cumpără o casă într-un sat din sudul Franței, unde începe o nouă viață, aproape de natură. Apropiat de ce simt eu, de stresul și oboseala omului contemporan, postmodern, am întîlnit-o în ”Big Sur”-ul lui Jack Kerouac și Henry Miller. O zonă întinsă, împădurită, în California, aproape de țărmul Pacificului, loc de refugiu prelungit din oraș pentru scriitori care au hoinărit primele patru decenii ale vieții lor, veniți să-și refacă legătura ruptă cu natura.