Cînd eram mic, visam să mă fac mecanic de locomotivă. De fapt toți prietenii mei visau să ajungă fie mecanici de locomotivă, fie șoferi de basculată sau de tir, sau pe orice altceva mare. Chiar aveam unul care voia să fie macaragiu, i se părea lui că e fain așa, să se uite de sus și să arunce în cap la oameni cu ceva. Eu însă, cum am spus, visam, chiar și la propriu vorbind, să ajung să conduc o locomotivă, și chiar să locuiesc într-o gară și, eventual, să-mi folosesc mașina (obligatoriu mare) doar să mai trag o raită din cînd în cînd pe undeva. Mă uitam prin niște reviste de dincolo, primite de ai mei de la prietenii lor din Germania, peste rubrica de jucării, unde obligatoriu era o pagină cu trenulețe electrice Piko: aranjamente cu căi ferate, case, macaze, bariere. Era pagina mea preferată! Cînd mi-au luat ai mei unul, eram în culmea fericirii - seara adormeam tot uitîndu-mă la el! Mi se părea foarte super!
Țin minte că în acea vacanță de dinainte de a intra la școală, am mers cu părinții pe Valea Prahovei, la Predeal. Evident, locul meu preferat de acolo era gara, cu arhitectura ei îndrăzneață și cu multele trenuri care staționau în fața ei. Într-o zi, Tata a vorbit cu un mecanic de locomotivă de acolo să mă suie și pe mine un pic într-una. Era una electrică, mare, fabricată la Electroputere, și avea motoarele oprite. Nici ajungeam la manetele și ecranele de la bord, a trebuit să mă ia în sus în brațe ca pot să mă uit. Nu pot spune că m-a impresionat prea mult, era cam mizerie înăuntru, dar îmi ziceam că poate așa arată o locomotivă electrică românească și cu siguranță cele nemțești sînt mai impresionante (lucru pe care încă-l mai cred și acum). La sfîrșit mecanicul m-a sfătuit să învăț bine la școală ca să am o meserie mai bună, nu ca el. Dar ... eu chiar asta voiam! Nu era un sfat prea încurajator pentru cineva care-și dorea ardent asta și care peste cîteva săptămîni urma să înceapă școala.
La sfîrșitul clasei întîi, la ceremonia de decernare a premiilor (am luat premiul întîi cu coroniță în toată școala primară, abia dup-aia am descoperit lucruri mai interesante), stăteam cu colegii și părinții acolo, în soare, în careul din fața școlii, și răfoiam cartea pe care am primit-o. Țin minte și acum, era o carte a lui Țopescu, despre cai, echitație, cu puține poze, și alea alb-negru, și deci nu prea interesantă. În schimb colegii mei care luaseră mențiune au primit toți cîte-o cărticică, o broșură de fapt, ieftină, cu puțin scris, dar cu multe desene mici, colorate, înfățișînd ... mașinuțe, tractoare, locomotive și altele de genul ăsta. Evident că mi-aș fi dorit și eu una din aia. Nu puteam să fac schimb acolo, plus că nici unul nu voia, ba aveau ai naibii și aere de superioritate relativ la valoarea broșurii lor față de cartea mea cartonată. Atunci iarăși m-am gîndit că poate nu-i așa un lucru bun să înveți bine, că ... uite cu ce te alegi. Le-am spus asta și părinților, acolo. Aoleu, cînd au auzit ai mei asta, imediat au zis că-mi cumpără ei imediat și cartea aia, (nu s-a mai găsit), și m-au asigurat de mai multe ori că aia pe care-am primit-o e mai valoroasă și o s-o înțeleg eu cînd oi fi mare (nici pînă azi n-am citit-o, nici nu cred c-o mai am, poate pe la bunici). În fine.
Pe urmă, cînd m-am făcut un pic mai mare, influențat de filme, de benzi desenate (Pif, Digedags), de cărțile lui Mark Twain, voiam să trăiesc în Vestul Americii, să fiu cowboy. Prietenul meu cel mai bun voia să fie indian, însă ne înțelegeam perfect; ne jucam prin Parcul Botanic, pe atunci se putea călca pe iarbă, și cînd trecea un cîte-un tren pe calea ferată înălțată de lîngă parc ne opream și-l priveam îndelung. De altfel și acum am rămas cu o facinație față de locomotive și, mai recent, față de avioane, vapoare și altele. Meseria pe care o am însă nu are nicio tangență cu motoarele și nici măcar spiritul practic nu aș spune că mă caracterizează sau că m-a caracterizat vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu