Dobitocie

M-am obișnuint să-i consider pe aproape toți colegii mei de servici dobitoci. Atît cei prezenți cît și foștii. Și fac eforturi, uneori destul de mari să m-abțin, să nu răbufnesc pe-acolo, să mă detașez, fiindcă motive de iritare și chiar de enervare ar fi în fiecare zi. Și la fel după aceea, cînd vin acasă sau merg întîi prin oraș să-mi limpezesc gîndurile, și mă gîndesc la toate alea care s-au întîmplat peste zi. Uneori mă gîndesc că oamenii se comportă diferit într-un mediu sub presiune, care la compania în care lucrez ține de peste doi ani, timp în care e clar că ajungi să te comporți măcar puțin ciudat, așa că poate nu-i bine să-i judec prea aspru. Sau mă gîndesc la ce scrie în începutul romanului Marele Gatsby: "ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu" și prin asta mă refer la părinți iubitori, care au făcut totul pentru mine, nu la perioada de timp care-am trăit-o, fiindcă eu am început mai de jos decît mulți din cei mai tineri, care n-au cunoscut lipsurile de alimente, căldură, informație și care trăiesc într-o lume în care găsești mai ușor job-uri plătite decent. Alteori mă gîndesc dacă nu cumva ceva e-n neregulă și cu mine totuși. Probabil că este ceva.

În primul rînd toți sînt inculți și nici unul nu citește cărți. Unii se laudă că au tabletele pline cu cărți descărcate desigur ilegal de pe net, peste care nu au timp să se uite, sau pe care încep să se uite cîteva minute după care comutează automat pe Facebook sau pe site-uri cu știri pe scurt, cărora le citesc doar titlurile, în viteză. Poate de asta tableta e luată în derîdere azi și e considerată de foarte prost gust. Mai toți se uită doar la filme și seriale americane de acțiune, și cu cît sînt mai violente, cu atît sînt mai dobitoci. Sînt fascinați de exemplu de idioțenia aia de serial urzeala tronurilor, de efectele speciale care le iau ochii. Nu-i deranjează prea tare misoginismul din serial de exemplu, lucru poate normal într-o țară cu religie majoritar ortodoxă, care pe un munte declarat sfînt, Athos, nu se admite nimic de gen feminin, nici măcar o șopîrlă. Dar acolo mai există și lucruri ascunse, subtile. Cînd le-am zis că e ciudat că dispar personaje din serial, poate fiindcă autorul e prea idiot și nu poate dezvolta caracterul pînă la capăt, mi-au spus că asta e din cauză că trebuie să facă loc pentru ca acțiunea să meargă mai departe. Ceea ce denontă o mentalitate aș spune totalitaristă, pe care o promovează și companiile ca să manipuleze angajații. Adică, hei, nu contează că omul ăsta trage tare la lucru pînă crapă, importantă e acțiunea, adică proiectul, să meargă înainte, cînd nu mai avem nevoie de el, ne debarasăm imediat. Probabil serialul are mulți sponsori care plătesc bine inducerea unor astfel de mesaje subliminale.

Se citesc știri scurte, căutînd faze-faze pe care le comentează la țigară sau la masa de prînz, sau la terasele la care merg seara, unde behăie după aia în hohote. Iar politica o împart simplist, în bine și rău, fără nici o nuanță, fără nici o umbră. Ca niște bancuri de pești care-și schimbă brusc toți direcția după curent. Fetele se uită la TLC și imită vulgarități de acolo. Unele se îmbracă strident, cu bluză leopard de exemplu, altele ca la țară, cu pantofi de sport de piele de acum cinșpe ani și blugi cu o culoare uniformă și cară după ele o plasă folosită. Bine că n-au și batic. De fapt multinaționalele la noi sînt pline de țărani. Pline! Și mentalitatea de dinainte de 89 pare intactă. Compania descurajează orice acțiune individuală în detrimentul strict al celor colective, team-building-uri de exemplu. Noii angajați, cei tineri, noii absolvenți, cu caracterul încă neformat complet (oamenii se maturizează mai tîrziu în ziua de azi, o spun toți sociologii și psihologii) sînt automat zombificați, iar cei care-au rezistat trecerii timpului sînt retardați, încă se uită la filme Marvel sau seriale, o dovadă fiind ce-am scris în paragraful anterior.

Alții sînt workoholici. Unul a pățit-o, după doi ani de tras tare, 14 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, fără concediu, fără nici o zi liberă, nici de Paște nici de Crăciun, care se lăuda că a trimis mailuri și-n 31 decembrie, și care mormăia cînd lucra sau cînd scria mailuri ca un un nebun efectiv, și cu băuturile energizante pe care le avea tot timpul pe birou, și-a distrus pînă la urmă ficatul. Dar nu cred că se potolește, văd că lucrează la fel de mult. Și nu cred că regimul alimentar pe care-l urmează e suficient. Adevărata cauză e una psihologică, acolo trebuie vindecat, însă nu o va face. Mie mi se părea evident că la un moment dat va ceda, îmi părea chiar cel mai clar lucru din lume. Nu pot să nu am un sentiment de schadenfreude. Pentru că un astfel de om nu și-a făcut rău doar lui însuși ci și celorlați, nouă, mie, prin stresul pe care-l degaja, prin atitudinea lui uneori de reproș că nu sîntem la fel de maniaci ca el, că nu se sacrificăm viețile personale în numele proiectului. Și mai sînt și alții care-l vor urma. Cînd l-am avertizat pe unul că nu e firesc să stea atît la servici s-a rățoit la mine spunîndu-mi că ce, oricum n-are ce să facă acasă (decît dacă era un meci, desigur).

Chiar și cei care-au plecat în Occident, nu dau absolut nici o dovadă că s-ar mai fi civilizat. Cultura pare că nu se prinde nimic de ei nici acolo, au un creier de teflon. M-am întîlnit cu niște colegi care s-au mutat în Anglia și i-am întrebat, încercînd să-mi disimulez sarcasmul, fiindcă aveam și sarcasm, recunosc, ce scriitori contemporani britanici cunosc. Ori că s-au prins ori că nu, mi-au răspuns grosolan că ei sînt ocupați toată ziua și seara fac cumpărături la supermarket, nu citesc, că "aici așa e, ce crezi"? Bine, am spus, dar aici lumea citește cărți, nu ca la noi, care sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor și pe ultimul în industria de carte. Folosindu-se de creierul lor primitiv, vizibil nervoși, mi-au răspuns că cei care lucrează nu au timp să citească și că la ei la firmă toți sînt la fel. Apoi i-am întrebat cîți de la ei din firmă sînt britanici și cîți străini și mi-au spus că majoritatea sînt străini, ruși, indieni, etc. Însă m-au surprins cînd am văzut ce la curent sînt cu situația din țară, într-un mod de gândire la fel de liniar și de binar ca și cînd erau aici. Ar vrea și nu ar vrea să se întoarcă, le este dor, au devenit mai patrioți, dar în același timp citesc presa din țară și nu le place ce văd, nu știu nici ei, parcă așteaptă o ofertă specială, ca să folosesc un termen consumerist, ca ei. De fapt cred că nu sînt capabili de o gîndire profundă nici în ceea ce privește propriile lor vieți.

În ultimele săptămîni am revăzut la televizor imagini de la Revoluție. Mulțimile acelea de oameni, majoritatea cu mutre de muncitori și țărani, nici nu-i de mirare că au putut fi manipulați și că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras și ce s-a întîmplat de fapt. Și s-a văzut și mai clar după aceea, la alegerile din 20 mai, mineriade, Imeghebe face ordine. Tot timpul a fost așa la noi? Eram eu prea mic ca să văd? Țăranii proletarizați orășănerizați cu forța din anii 60, 70 au fost cei care-au distrus țara și și-au crescut după aia odraslele lor la fel de dobitoace care-au umplut multinaționalele? Dar unde sînt foștii mei prieteni din copilărie, colegii de școală care învățau bine, toceam cu ei manualul și culegerile, cu care citeam reviste de copii, mai apoi de adolescenți, cu care discutam despre cărți, expediții, știință, idealuri? Au plecat majoritatea în Vest, altfel nu-mi explic, și am rămas aici cu urmașii țăranilor proletarizați, care și ei văd că se re-țărănizează, făcîndu-și case în suburbii de exemplu. E ciudat ca atunci cînd se întîlnesc în străinătate se comportă frumos unul cu altul dar cînd vin acasă se disprețuiesc. Nici nu mă mir că nu ne vor în Schengen.