Solitudine în Paris

Poți să trăiești retras chiar și într-un oraș mare și aglomerat ca Parisul. Să-ți vezi doar de viața ta, de munca ta, de cărțile tale, să-ți consideri studioul ca peștera unui călugăr, nelăsîndu-te atras de nimic din ceea e trecător, evenimente sociale, convulsii politice, etc. În fond, Parisul e un oraș atemporal, nu? Ca un fel de Cioran, însă mai deschis față de ce e nou, totuși, observator al contemporaneității, al oamenilor. Sau ca Jack Kerouac în "Desolation Angels", dar nu locuind în mijlocul pădurii, ci undeva în marea de acoperișuri. Ce interesant ar fi să treci prin viață ca Omul Invizibil, sau ca un fluture, să sorbi seva din fiecare clipă, să distilezi zeitgeist-ul în artă.

Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.

Mini-vacanță zgomotoasă

Există momente, puține, e drept, cînd îți spui că totuși parcă se merită. Se merită să mergi zi de zi la servici, merită să-ți continui viața în acest fel. De exemplu momentele premergătoare concediului, ca alaltăieri, cînd peste atmosfera de la lucru plutea o senzație de libertate. În sfîrșit, o vacanță, chiar dacă ține doar șase zile: Întîi Mai, o punte, apoi Paștele. De regulă îmi place să stau în casă și să citesc o carte sau să frunzăresc Net-ul, eventual cîte-un filmuleț, adică să-mi revin, să mă reconectez cu mine însumi. Oricum, nu cred că se poate recupera în cîteva zile tot timpul pierdut, somnul, nu cred în astfel de recuperări, dar mai bine decît nimic. De ce nu avem mai des astfel de momente? Este cald ca vara, stau cu geamul deschis toată ziua și aș sta și noaptea dacă n-ar fi atîtea zgomote. Noaptea parcă toată lumea se plimbă prin oraș cu mașinile. E un vuiet constant. Chiar și ziua este un zgomot de fond etern, bormașini, cîte-un bețiv își strigă confratele, și oameni care vorbesc în general tare, copii care țipă, auzi aspiratoare, claxoane, mașini de gunoi, tomberoane, uși trîntite, alarme, unul își repara motorul la mașină, în depărtare se aud foarte des și periodic sirene, sirene... Noaptea cred că pe-undeva sînt curse de motociclete. Lumea e dezlănțuită. Și-au luat toți concediu ca să robotească pe-acasă sau n-au bani să plece naibii undeva și atunci colindă terasele, sau se vizitează unul pe altul. Sau nu și-au luat deloc concediu și așa sună o zi obișnuită? Nu prea cred, am mai stat eu acasă și-n alte zile și nu era așa gălăgie. Sper să se potolească de Paște. Azi-noapte pe la unu, unu și ceva, cînd mă uitam la un film, s-a luat curentul. A ținut-o așa vreo 45 de minute. Ca o amintire din epoci de demult: tot cartierul în beznă, ca o pedeapsă divină pentru păcatele locuitorilor orașului. Se mai întîmplă să avem și întreruperi de curent. Bine c-aveam ipod-ul încărcat.

Aprilie, de la iarnă la vară

Mi-am îndeplinit unul dintre dezideratele la care mă gîndeam mai demult, acela de a scrie aici, pe blog, în fiecare zi a unei luni. Am mai început să fac asta și-n februarie, dar atunci gripa m-a împiedicat să trec de șapte zile. N-am avut niciodată subiectele în cap dinainte și la început mă gîndeam că n-o să reușesc, uneori abia după unșpe noaptea mi-a venit o idee. Și nici  n-am scris despre tot ceea ce am făcut, mai mult aberam generalități, adesea fiind cu mintea în altă parte. N-am scris de exemplu despre operația Mamei și emoțiile pe care le-am avut, și pe care ea le-a avut, operație care din fericire a reușit, despre vizitele la spital, cînd am ținut-o de mînă seara, după operație, cum i-am vegheat perfuzia să nu se întrerupă și să nu i se umfle mîna, discuțiile la telefon, despre nervii ei de acolo cînd Tata nu i-a adus supa în termos, despre nervii lui Tata de acasă, apoi ieșirea din spital, energia pe care Mama a avut-o în zilele imediat următoare, spălînd geamurile și schimbînd pămîntul la toate ghivecele de pe balcon, pînă a început să-i curgă iar sînge și medicul i-a spus să nu mai facă deloc efort, că încă are o sondă în ea, și acum sperăm într-o convalescență cît mai scurtă și o pregătire psihologică pentru înc-o operație, mai încolo. N-am scris nici despre pregătirile pe care le-am făcut pentru viitoarea delegație de trei zile în Franța, de peste două săptămîni, unde voi merge din fericire singur (adică sper că singur): căutat pe Net, rezervări via Intranet prin tool-ul acela interesant dar care te limitează ca preț și opțiuni, de exemplu va trebui să plec mai întîi la București și de acolo iau legătura directă spre Roissy, nu pot să înțeleg de ce e mai iefin așa, zbor cu Taromul, aș fi preferat să tranzitez printr-un aeroport mai civilizat, nu Otopeni, dar asta e, bine că am găsit cazare tot în Courbevoie, e mai departe dar îmi place mult acolo, în fond am mai stat în acel loc cîteva luni și nu-mi place să schimb locațiile, apoi activarea cardului prin telefon sunînd în UK unde-am vorbit cu unul care avea dicția lui Mark Knopfler. Nu cred c-am scris nici despre faptul c-am reînceput să mănînc în oraș, (nu îmi mai aduc mîncare de acasă în sufertaș, doar un sendvici și o banană), și am constatat că absolut peste tot e cam condimentată pentru regimul meu, chiar și la cantina nouă. Vremea s-a schimbat de la începutul lunii, cînd cerul era umplut cu nori gri ca lupii ameninințînd primăvara, încercînd s-o țină departe, care se vedea în copacii înmuguriți, dar nu și-n aer, unde încă se simțea iarna, iar apoi inevitabil norii au dispărut, și în cele din urmă primăvara s-a răzbunat și iată că ne dă temperaturi de peste treizeci de grade.