Solitudine în Paris

Poți să trăiești retras chiar și într-un oraș mare și aglomerat ca Parisul. Să-ți vezi doar de viața ta, de munca ta, de cărțile tale, să-ți consideri studioul ca peștera unui călugăr, nelăsîndu-te atras de nimic din ceea e trecător, evenimente sociale, convulsii politice, etc. În fond, Parisul e un oraș atemporal, nu? Ca un fel de Cioran, însă mai deschis față de ce e nou, totuși, observator al contemporaneității, al oamenilor. Sau ca Jack Kerouac în "Desolation Angels", dar nu locuind în mijlocul pădurii, ci undeva în marea de acoperișuri. Ce interesant ar fi să treci prin viață ca Omul Invizibil, sau ca un fluture, să sorbi seva din fiecare clipă, să distilezi zeitgeist-ul în artă.

Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.