Văd zilnic la știri o mulțime de oameni care se vaccinează. Cum nu doar că nu suport să mă uit la ace dar și simt parcă de fiecare dată înțepătura în braț, pentru mine cadrele acestea sînt foarte deranjante. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd acul unei seringi intră într-un braț. Deși e dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid. Personalul medical pare însă eficient, profesionist, de încredere și freș, însă eu tot am o senzație pe care o asociez cu acrofobia, deși nu știu ce relație poate fi între ele.
Numărul de cazuri a fost în scădere pînă acum cîteva zile, dar e aproape sigur că vom avea parte de un al treilea val, sau am intrat deja, mai ales că apar noi tulpini ale virusului. Virusologia operează cu modele matematice, așa că nu sînt doar simple păreri, însă îmi place să-mi aloc o doză de optimism, mai cred în minuni, sau sînt neîncrezător în știință. Franța și Italia, țările mele preferate, mai au zone roșii. În Portugalia situația se normalizase la finele anului trecut, dar în ultima lună numărul de cazuri a crescut iarăși, rapid. Urmăresc astea pentru că pe undeva mai am o fărîmă de speranță că sezonul turistic de vara care va veni nu va fi pierdut, mă face să mă simt mai bine. Deși nu prea cred. Vaccinarea decurge lent. Pe de altă parte au apărut vaccinuri produse de alte companii, Johnson&Johnson, de exemplu. Totuși nu prea cred că sezonul se va deschide și că avioanele vor putea zbura din nou sau că hotelurile se vor dechide toate, sau doar unele (care?) sau muzeele, și oricum, virusul tot se poate lua. Așa că voi sta și vara acasă, pentru al doilea an consecutiv. Deprimant. Am intrat bine în jumătatea a doua a vieții și nu-mi permit să pierd timpul.
Continui să urmăresc pe YouTube canalul France with Véro - sînt videoclipuri transmise live de o tipă drăguță și foarte cultivată care se plimbă prin Paris, filmează cu smartphone-ul și ne explică istoria locurilor, spunîndu-ne și cîteva anecdote delicioase legate de străzi, clădiri, biografiile unor oameni care-au locuit acolo, de exemplu. Mi-au plăcut în special cele din Marais (n-am fost niciodată la Hôtel de Sully) dar și din locuri în care n-am fost, ca Plaine-Monceau - cu statuile lui Alexandre Dumas père et fils și clădirea Cité de l'Économie, sau în Square des Batignolles. Îmi place să revăd oamenii în ziua de azi, pe străzi, deși acum poartă măști pe față. Mă întristez cînd văd atîtea localuri închise, cine știe cînd își vor reveni, cine știe dacă-și vor reveni. Gibert Jeune din Place St Michel se închide. Am intrat de multe ori acolo și îmi imaginam cum ar fi fost să fiu student la o facultate adevărată din Paris și să-mi caut cărțile de care aveam nevoie acolo, în ediții ieftine. Eh. Tot la Véro am revăzut atîtea locuri din Paris pe care atunci nu le-am explorat suficient. Și nu numai din Paris. Anul trecut a fost prin Bordeaux, Nantes, Vanves, Lille - am aflat atît de multe. Astea sînt chestii perisabile, nu știu cît vor mai fi prezente acele videoclipuri acolo pe YouTube, dar pentru mine înseamnă enorm. Cum au însemnat acum cîțiva ani și cele ale userului 'mxsmanic'. Acum mi-aș dori să pot vizita Bordeaux și împrejurimile sale, să intru la muzeul vinului, deși nu sînt băutor, să străbat străzile care seamănă oarecum cu Parisul dar totuși au o identitate aparte, dar profund franceză în același timp, să vizitez de exemplu castelul lui Montaigne, și alte castele de pe valea Dordogne, chiar să merg într-o canoe, cum am văzut la Rick Steves.
A apărut la Humanitas volumul întîi din opera integrală lui Platon. Să mi-l cumpăr oare? Am cîteva din cărțile lui Platon în engleză și în română. Trebuie să-mi fac cumva loc în bibliotecă mai întîi pentru că efectiv nu mai am loc. Anul trecut a apărut volumul întîi al Eseurilor lui Montaigne. Pe acesta mi l-am luat dar încă nu l-am citit. Sper să fie traducere bună, nu ca Meditațiile lui Marcus Aurelius, care a apărut tot la Humanitas și pe care l-am abandonat și l-am reluat apoi în ediția Oxford. Continui să citesc Dumas, cum ziceam lunile trecute. Acum de exemplu sînt la Louise de la Vallière - m-am cam împotmolit în viața de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar continui, nu mă las. Interesant, mai ales dac-ai vizitat cîteva castele, ca mine, dar acțiunea lipsește. E o parte care cred care oferă adîncime poveștii și colorează atmosfera. Mi-am mai cumpărat cîteva cărți de Dumas pe care nu le aveam, de exemplu Cei Patruzeci și Cinci de la Adevărul - deși a apărut acum zece ani, încă le-am găsit la un anticariat din București - o ediție în folie! Apoi, tot căutînd pe Net am găsit și alte titluri care nu fac parte din canon, Cavalerul d'Harmental, Sfinxul Roșu, Războiul femeilor și multe altele însă editura la care-au apărut nu-mi prea inspiră încredere. Adică: eu sper că-s complete. Am comparat nr-ul de pagini cu nr-ul de pagini al edițiilor apărute înainte de Revoluție la noi și sînt mai puține. O fi de la paginație, mărimea fonturilor? Să-mi cumpăr oare și edițiile precedente? Sau să compar cu textul de pe Gutenberg? E greu de urmărit. Mi-am comandat de pe okazii Le Morte D'Arthur de Thomas Malory, apărută la noi în anul 1979 la editura Minerva în celebra colecție bpt. Mi-a venit la poștă ieri dar cum a fost sîmbătă, n-am fost încă s-o ridic. Așa că pe luni. Am vrut inițial să-mi comand ediția în engleză, cele două volume de la Penguin, dar am citit undeva că are termeni arhaici care ar îngreuna lectura.
Roverul Perseverence a amartizat. Ei, iată că se petrec și lucruri mărețe. Iată că mai sînt oameni pe lumea asta care se ocupă și de chestii foarte diferite, de care nu prea auzi la știri, pînă ce nu are loc un eveniment ca acesta. Anul trecut au fost primele misiuni NASA și SpaceX cu echipaj spre Stația Spațială Internațională (Godspeed Bob and Doug!) ale căror lansări le-am urmărit pe Net, și vor mai urma și altele. Se pregătește Artemis. Abia aștept! Nu cred că-i acceși senzație ca aselenizările deși NASA a ținut mereu inetersul aprins: Voyager, navetele spațiale, telescopul Hubble, Cassini-Huygens, New Horizons și roverele Opportunity sau Curiosity.
În viața mea n-am văzut atît de puține standuri cu mărțișoare în oraș. Asta-i la fel de groaznic, ca înfățișarea orașului la Crăciunul de anul trecut. Mare păcat. Îmi aduc aminte de anul trecut în perioada asta cînd la fel mă feream de oameni, fiindcă virusul circula deja și-n Timișoara și am auzit vorbindu-se italienește într-un loc (Italia era anul trecut pe vremea asta cea mai afectată țară din lume) și eram speriați pe bună dreptate. Ce vreau să spun e că s-au întîmplat atîtea lucruri în ultimul an dar în același timp mărțișorul anului trecut parcă a fost de-abia ieri. Atunci nu se purtau măști pe străzi, ca acum, abia mai tîrziu s-a introdus obligativitatea purtării lor. Anul acesta sînt mai multe măști albe, kn95 ffp2. Ca un fel de modă.
Vechiul sediu al companiei în care am lucrat vreo duzină ani, a fost demolat. Am trecut recent pe acolo. Ce mic pare locul, acum că a fost nivelat! Și cînd mă gîndesc cîte s-au întîmplat acolo, cît consum nervos și emoțional! Și pentru ce? În fond un sediu este ceva provizoriu, la fel ca proiectele la care lucrez. Există lucruri mult mai importante în viață. Acum e doar un loc vacant peste care s-au așezat ciorile. M-a pus pe gînduri dar cumva mă simt și ușurat, ca și cum problemele vechi, deși știu că au dispărut, odată cu distrugerea clădirii s-au dus complet. Pe de altă parte, parcă o parte din trecutul meu nu mai e, a dispărut. Sîntem noi oamenii atît de legați în gîndire de spațiul fizic? Nu m-am simțit foarte bine acolo, dar nici foarte rău. În fond a constituit un fel de oază în țara asta și un adăpost pentru vremuri dificile, dar mentalitatea colegilor nu se ridica absolut deloc la nivelul de civilizație pe care-l așteptam.
