Bryan Adams and Melanie C - When You're Gone
Multe lucruri s-au schimbat de cînd Bryan Adams și Melanie C au apărut în videoclipul original: industria muzicală a decăzut, MTV-ul practic a cam dispărut, sau nu mai contează, sau nu se mai vede. Nu se mai fac clipuri cu buget mare, însă cel de aici de față, care aparent e unul fără pretenții, conține totuși destule elemente suprinzătoare, și asta nu doar pentru connaisseurs. În primul rînd faptul că întreg videoclipul este filmat într-un singur shot/cadru neîntrerupt. Totul se întîmplă aici și acum, totul curge de la început la sfîrșit fără nici o pauză, nici un cut/tăietură, nu este nimic fracturat. Sîntem în fața unui flux continuu de energie pozitivă, vizuală și sonoră. Dar ce este mai neobișnuit aici este tehnica de filmare care, pe mine cel puțin, efectiv mă fascinează. M-am interesat cum se face acest lucru: în primul rînd partea audio este rulată la o viteză mai mare iar apoi artiștii trebuie să-și sincronizeze buzele la acea viteză mărită în timp ce se înregistrează partea video. (Pare întotdeauna hilar cînd faci astfel, și asta contribuie într-o măsură aici și la veselia celor doi). După aceea se editează clipul, care practic se încetinește astfel încît partea video să se re-potrivească cu viteza originală la care este redată piesa. Cool, eh? Dar mai sînt și multe alte detalii, precum și povestea din spate.
E plăcut să vezi că după 24 de ani de cîntat prin concerte, de multe ori solo sau cu diferiți parteneri, s-au reunit iată pentru o reînregistare și un nou videoclip. De asemenea, bine de văzut, pentru cei care urmăresc ca un lucru să aibă mereu o continuare, sau care s-au întrebat ce s-a întîmplat cu personajele interpretate de ei mai apoi, acum, spre deosebire de clipul original, în care cei doi nu apăreau niciodată amîndoi simultan în aceeași încăpere din casă, aici iată vedem că s-au regăsit, iar acum cîntă nu doar spre cameră, ci și unul către altul. Cei doi artiști au rămas cam aceiași, după cum se poate vedea, carierele lor s-au suprapus doar pentru această melodie, care însă nu doar c-a făcut istorie, dar nici nu s-a învechit deloc. Anul trecut lui Melanie C i-a apărut o carte autobiografică avînd titlul Who I Am/Cine sunt, care cu siguranță va fi tradusă și la noi, de altfel va susține și un concert, dar la București din păcate. Iar Bryan Adams în ultima vreme a scos cîteva albume care-s mai mult rock'n'roll decît pop, cu un sound mai retro, mai spre country-rock, și care chiar îmi place mai mult, fiind aproape de genul meu, mai mult chitară, fără efecte electro-acustice iritante, așa cum a cam deviat la un moment dat, mai demult - cel mai nou a apărut anul trecut, cu ciudatul titlul So Happy It Hurts/Atît de fericit că doare - piesa care dă numele albumului avînd un clip absolut hilar și expresiv în același timp, dar pe care, personal, m-a cam pus pe gînduri spre final, și pe care vi-l recomand de asemenea. De altfel nu doar titlurile, dar și toată lirica tuturor pieselor sale de-a lungul timpului pare venită Straight From the Heart/Direct din inimă, asta după numele unui hit al lui de mai demult, un imn al unei generații, care în concerte se cîntă întotdeauna în cor cu publicul, dar care însă, în partea asta de lume cel puțin, n-a prins.
Clipul de mai sus este filmat pe coridoarele de dedesubtul tribunei unui stadion de rugby din Widnes, orașul natal a lui Mel C, unde Bryan Adams a ținut un concert, ca parte a turneului de promovare al albumului său din vara anului 2022. Vizionînd clipul, m-am luat după cîteva indicii (scrisul de pe panourile ce apar la final) și apoi, uitîndu-mă pe hartă am văzut că cei doi mergeau pe sub tribuna de sud, deplasîndu-le de la Vest spre Est. Deși asta poate părea mai puțin relevant, nu întotdeauna însă identificăm cu ușurință locurile unei filmări, plus că, nu știu cum sînteți voi, dar mie dacă-mi place ceva, apăi atunci trebuie neapărat să știu și astfel de detalii. Iar interiorul, inclusiv instalațiile de aerisire la vedere din plafon, îmi aduce aminte de un sit în care-am lucrat, deși acolo ușile nu stăteau niciodată deschise, desigur, și unde pe margine mai erau și alte chestii, imprimante, jardiniere sau tot felul de cutii și lăzi și evident că nimeni nu cînta pe-acolo. De altfel tot decorul e simplu, culori închise contrastînd cu alb, fără să aibă nici măcar nuanțele acelea verzi care apar uneori în clipul original, (care n-am înțeles ce simbolizează). Aici este poate și-un semn că, deși pentru mulți oameni muzica nu mai are aceeași însemnătate ca înainte, ea reușește totuși cumva să supraviețuiască, undeva, în underground și că, deși vremurile de-acum sînt mai sumbre, își joacă în continuare rolul și poate fi cel puțin la fel de relevantă.
În rezonanță cu fundalul, cei doi sînt îmbrăcați mai simplu și mai puțin elegant față de clipul original, dar în culori la fel de sobre, alb, negru, bleumarin și avînd pantofi de sport, fiindcă toată lumea poartă așa ceva în ziua de azi, de culoare albă (nu vă uitați însă la șireturile lui). Putem remarca de la început silueta vegană a lui Bryan, trecut de-o anumită vîrstă, care nu se mai ascunde după o chitară, în schimb o lasă generos în prim plan pe Mel C să-și facă actul, și care la rîndul ei a rămas la fel de jucăușă și tot mai apelează la vechiul arsenal de trucuri, gestica și mimica din perioada Spice Girls, și se tot agață de umerii lui Bryan, fiindcă sînt sigur că-i știe hit-ul The Only Thing That Looks Good On Me Is You/Singurul lucru care arată bine la mine ești tu, și el știe că ea știe asta și se distrează amîndoi. A, și a rămas la fel de Sporty: mîinile sus aici cine dintre cei care au vîrsta ei (și a mea) mai pot face un handstand/stat în mîini la perete, cum se întîmplă la minutul 2:28, în plan secund, în încăperea cu ceață carbonică. Și tot acolo mai apare și Keith, agitîndu-și cam defazat Stratocaster-ul tocit - de altfel partea cea mai dansabilă a piesei. Am observat că nu mă mai enervează vocea lui Mel C, ca înainte, cînd auzeam uneori doar un "nia-nia-nia-nia" - acum găsesc că se îmbină perfect cu vocea răgușită a lui Bryan, parcă netezindu-i ușor asperitățile. Da, cred că odată cu vîrsta am început să fiu mai atent la detalii. Dacă vă plac clișeele sau dacă vă place să faceți etichetări, adică să emiteți rapid prejudecăți, ați putea pronunța cuvîndul nostalgie aici, dar vă asigur că nu e vorba de asta, îmi amintesc perioada în care a apărul clip-ul, in '98 eram atît de ocupat cu tot felul de activități lucrative, care însă n-au prea dus la nici un rezultat, încît n-am prea avut timp de muzică sau de altele. Asta a revenit, din fericire, mai încolo. Asta zic eu doar subliniază ideea că arta adevărată rămîne valabilă la orice moment al vieții, în orice timpuri.
Și încă ceva: melodia se termină chiar înainte de ieșirea pe poarta de pe cealaltă parte a clădirii, dar asta nu pretind că știu cum s-a întîmplat, poate c-au repetat îndeajuns sau e ceva comun la doi performeri veterani, care și-au șlefuit de-a lungul decadelor instinctul acesta de a-și controla tempo-ul, adică de fapt de a face artă, ceea ce în fond nu are nevoie de nici o explicație.
Cam asta am vrut să vă spun. Sper că v-a plăcut.
Happy Valentine's Day.
