Blocajul

Nu știu. Cred că mă las. Și de scris și de ideea de a mai scrie vreodată. Mi-e greu. Și-n plus nu știu ce-i cu mine în ultimul timp. Sînt obosit, iar după zece ore petrecute la servici, mă simt atît de stors încît nu mai am puterea, voința, capacitatea de concentrare, pentru a sta și a scrie, nici de a-mi imagina măcar. Și mi se face somn. De fapt treaba asta nu-i pentru mine, dacă stau să mă gîndesc. Scenaristica. Plus că trebuie să ai un mediu, să ai un grup de oameni în jurul tău care-ți împărtășesc pasiunea pentru film, pentru cărți, pentru cultură în general, ori eu sînt izolat, ca un Robinson pe o insulă deșertică populată cu idioți. Poate că nici nu se poate de fapt. Unul din preferații mei, Truffaut, a introdus de fapt noțiunea de film de autor, ie un film în care regizorul este și scenarist, deși unele din filmele sale sînt adaptări. Dar oricum. Un alt scenarist spunea că a primit deseori comenzi de a rescrie filme scrise prost de alții, pentru că el știe să scrie ca un pro, stăpînește structura, principiile, are stilul format. Și ideile se fură, asta e, chiar și dincolo, darămite aici în țară. De fapt se copyrightează modalitatea, forma de expresie, nu doar ideea. Pentru că idei poate avea oricine. Dar de la idee la produsul finit, opera artistică, e o cale lungă, lungă de tot.

Am un termen, un deadline, pînă la concurs mai am cinci săptămîni și două zile, iar în ultimele trei mi-am tot stors mintea să-mi imaginez structura, am scris un aproape un caiet întreg cu structura de bază, caracterizarea personajelor, plot point-uri, adică blueprint-ul, arhitectura, scheletul. Mă gîndesc la subiect și în timpul liber la servici, îmi iau carnețelul cu mine la bufet și încerc să schițez ceva dar tot nu iasă nimic. De fapt stilul meu este acesta, ca și la lucru, să amîn ce am de făcut cît mai mult, pînă intru în criză de timp, apoi să mă stresez, și să intru în febra creației. Nu-s deloc conștiincios, mai degrabă dezordonat. Structura mea are probleme: plot point-ul unu este cam tras de păr, actul doi lîncezește, e cam subțire, mai trebuiesc cîteva scene tari, și care să aducă o tensiune progresivă plotului, și nu știu cu ce să-l mai umplu, iar finalul mi-e neclar, și nu mi-e format în minte, de fapt ar fi dar ar ieși ca un clișeu. O regulă spune că trebuie să dai la final spectatorului ceea ce așteaptă, dar într-un mod în care nu se așteaptă (William Golding). Inițial m-am gîndit la alt subiect, dar am luat-o pe arătură, și nu știam să scot drama de acolo, iar pesonajul meu principal începea să se simtă bine; de fapt acesta și era scopul, dar abia la final, nu în primul act. Apoi m-am gîndit să scriu despre ceva care, cît de cît, cunosc, și îmi și place. N-are rost să spun despre ce, deși știu că paginile astea nu le citește nimeni dar abosolut nimeni. Inițial ideea ar fi mers, asta pînă la finele actului întîi. Dar acum și acela mi se pare atît de departe de realizat, imposibil practic, încît mă gîndesc cum naiba am crezut vreodată c-o să pot face asta.

Mă panichez în fața ecranului alb. Apoi mă duc să scriu în caiet ceva, și tot mîzgălesc pagină după pagină, dar tot ce fac de fapt este să mă tot învîrt în jurul ideii și nu reușesc să ajung la un punct, la o formă finală, la ceva care să pare credibil și matur în același timp. Unii spun că n-au avut niciodată un writer's block, dar eu nu-i cred. Cred că bravează. Sau sînt niște genii. În cărți și pe forumuri se spune că trebuie să scrii în fiecare zi, să-ți intri în ritm, și că inevitabil soluția ți se va arăta. Și cînd văd poze cu scriitori lucrînd la mașina de scris! Oh, mă-ntreb: cum naiba reușesc ? Am văzut atîtea filme, și pare așa simplu! Și iar revin la motivele pe care le-am spus la-nceput. De fapt poate că problema este în mine însumi. Că nu am suficientă experiență de viață, și că nu știu să-mi dozez energia, sau să mă concentrez, că nu am curaj să cobor adînc, în propriul subconștient. Și am citit atîta teorie și nu știu la ce mi-a folosit! Van Gogh spunea în scrisorile sale că dacă auzi o voce care-ți spune că nu poți să pictezi, atunci, prin toate forțele, pictează! E frumos spus și sună bine, dar în realitate, pff!, nu știu dacă merge.

Cred că mă voi mărgini de acum încolo în viață să fiu neoriginal, să fiu doar un consumator de artă, să trăiesc între cărțile mele, filmele mele, ca și pînă acum, și poate că voi fi mai fericit așa, fără angoase și căutări artistice. Hei, e și asta o viață, nu oricine poate să scrie, să cînte, să picteze. Îți trebuie talent, pe care ori îl ai ori nu. Și determinare. Se pare că mie-mi lipsesc.

Creație

Dintotdeauna am fost fascinat de scriitori, și în general de artiști, de felul în care creează: ce obiceiuri au, ce tabieturi îi caracterizează sau ce metode folosesc. Unii au scris articole sau chiar cărți despre asta, sau le-au explicat în (auto)biografii sau le-au expus în interviuri. Alții lasă ca aceste lucruri să transpară în opera lor, ca la postmoderniști de exemplu, sau cum am văzut în unele filme, în așa numitele filme-despre-cum-se-fac-filmele. Iar alții, care nu-s deloc buni artiști, scriu cărți în care explică sau chiar oferă sfaturi despre acest mit al creației. Există și teoreticieni ai scrisului, ficțiunii, de la structura lui Aristotel în „Poetica” sa și pînă la Joseph Campbell care coboară adînc, la rădăcina miturilor, în „The Hero with a Thousand Faces”. Dar, ca mă rezum la scris aici. Unii scriu doar atunci cînd le vine inspirația, cînd le începe dictarea interioară. Alții fac din scris o activitate zilnică, day-to-day și spun că mediul în care lucrează îi face să intre în ritm, care e foarte important pentru că inspirația se provoacă, nu se așteaptă. Dar, indiferent de stil, această stare nu este una continuă. Mă gîndesc, dac-ar fi, deci dacă majoritatea oamenilor ar crea ceva, dacă să zicem toată lumea fie ar scrie literatură, fie ar compune muzică, sau ar picta, etc. și am fi și mai inundați de pseudo artă, atunci și selecția valorilor s-ar face poate și mai greu, iar alții n-ar mai face nimic altceva decît ar consuma artă. Deși poate n-ar fi rău, poate oamenii ar fi mai fericiți, mai liberi, mai conectați la subconștient, n-ar mai avea nevoie de persona. Însă, pe de altă parte, n-ar mai exista un alt progres în alt domeniu, în știință, medicină, de exemplu. Sau nu, nu, din contră, arta este un catalizator pentru aceste lucruri! Uite, și acum, aici, deși sîntem înconjurați de Artă, de peste tot, și în toate formele, film, cărți, muzică, oamenii în general fie nu se uită la ea, fie nu au totuși cumva acces la ea, ca și cum ar fi doar într-o vitrină, și trăiesc tot într-o lume a gunoaielor kitch-ioase. Mergînd mai departe, aș spune că poate starea de creație este săpată în pattern-ul uman, în subconștientul colectiv de care spunea Jung. Deși poate nu în forma a ceea ce numim curent creație artistică. Programarea calculatoarelor este o artă, după cum spune Knuth în cartea sa. Numim maestru un depanator sau un mecanic priceput, sau un medic care ne-a tratat. Și multe alte domenii, de la cum își aranjează un om spațiul de locuit, pînă la stilul vestimentar, sau petrecerea timpului, de la hobby-uri pînă la stilul personal în care-și îndeplinește task-urile la servici. Toți simțim nevoia să creăm pînă la urmă cîte ceva. Și nemulțumirile noastre apar atunci cînd (și din cauză că) nu ne putem exprima, sau cînd avem blocaje. Pînă la urmă poate că nu contează ce modalitate de exprimare îți alegi. Important e doar să te îmbarci la un drum.