Seară printre localnici

Era un început de seară senină de vară, și mă aflam la Florența, în Piazza di Santa Trinita. Lumina aurie a soarelui se vedea doar pe partea de sus a clădirilor și puțin dacă te uitai înspre sud, în depărtare, pe o stradă care dădea către un pod. M-am așezat pe suportul de marmură de la baza piedestalului coloanei. Eram obosit după o zi de mers la pas pe dalele de piatră din acest oraș atît de vechi și de aglomerat, și-mi simțeam picioarele ca de piatră, ca Bruce Springsteen în Streets of Philadelphia. Mi-era cald, și chiar mă bucuram că stăteam la umbră și că am găsit unde să mă așez și să mă uit la oameni, fără să mă holbez, desigur. Cum nu era cine știe ce circulație, după cîteva minute mi-am scos o carte și m-am apucat să citesc. După ce n-am citit o zi întreagă, ochii îmi erau parcă înfometați. Lîngă mine s-au așezat două tinere care vorbeau în italiană, atît de melodios, oh!, atît de melodios și de liniștit și de proaspăt, parcă auzeam o apă curgătoare lină într-un luminiș. Nu le zic fete, italiencele sînt atît de mature, nu se hlizesc și nu se îndoaie de rîs cum fac cele de aici la orice vorbă. Și nu pot stabili vîrsta oamenilor, poate că erau de vîrsta mea, poate doar cîțiva ani diferență, nu știu, de fapt nici nu are importanță, erau adulți, ca și mine. Apoi au mai venit doi tineri pe biciclete, s-au sărutat pe obraji, au mai stat de vorbă, tot cu aceleași inflexiuni ale vocii, apoi a mai venit o altă tînără, la fel de drăguță și continuau să vorbească, la fel. Am prins cîteva cuvinte, cred că ieșiseră de la servici. Cine știe ce meserie aveau, poate în domeniul turistic sau lucrau în vreun magazin și au ieșit din tură. Probabil nici nu cîștigau mult, raportat la prețurile de aici, dar ce contează asta? Ce fericire pe ei să trăiască într-un asemenea oraș! Cred că e adevărată ideea că dacă trăiești într-un loc frumos devii tu însuți un om frumos, strălucești și ai, găsești adică, și împrejurul tău oameni frumoși și atunci ce altceva mai contează? Nu e asta esența fericirii? De fapt nu știu ce e fericirea, dar oamenii aceia mi s-au părut mult mai aproape de ea decît cei lîngă care stau aproape în fiecare zi. Și-au dat întîlnire undeva puțin mai tîrziu, desigur într-un loc bine cunoscut de ei, poate non-turistic, apoi s-au salutat, tinerii de pe biciclete au plecat. Tinerele au mai rămas să discute. Apoi m-am ridicat și eu și am plecat. Din politețe, voiam să le las să discute mai în intimitate, poate, deși nu m-au băgat în seamă, adică nu prea cred.

Muzică religioasă

Cînd mă aflam în Canada, ascultam în mașină la radio un post cu muzică creștină. Acum, nu sînt eu un tip prea religios, în sensul că nu respect riturile religioase, nu merg regulat la biserică, în principal cred din lipsa încrederii în instituții, preoți și oameni în general, dar nici atît de naiv încît să cred că legile fizicii s-au născut de la sine, din neant. La început nu am băgat de seamă genul, doar îmi plăcea muzica și atît, și tot căutînd am setat pe primul post la îndemînă, la care urechea îmi spunea că merge. Era în general rock&pop dar parcă și hip-hop-ul, pe care de fapt nu-l sufăr, sună binișor cînd are teme creștine. Ca să-ți faci o idee: genul de sound și de linie melodică pe care-o asculți în filmele indie, o senzație de slow-life și de plutire. Îmi dădea un sentiment de calm, liniște sufletească, de asigurare, de optimism în fața vieții stresante, a insecurității jobului, o pavăză împotriva materialismului oamenilor, o speranță că viața mea va intra pe un făgaș normal și angoasele existențiale se vor spulbera, ca de exemplu atunci cînd mergeam la servici și inima mi se strîngea anticipînd challenge-urile zilei ce urma și la care nu știam dac-am să le fac față (nu știu de unde am neliniștile astea) sau seara cînd veneam acasă de la cumpărături, cu portbagajul plin cu ce găseam pe rafturi, cu care credeam că-mi poate umple golul din viața mea, încercînd să găsesc un sens în ceea ce fac, sau îmi amintesc momentele lungi cînd mă întorceam noaptea pe autostradă în week-end-uri venind dintr-o altă localitate, fiindcă acolo conduci și tot conduci înconjurat de stepă și liziere de păduri și nu prea întrezărești ca-n Europa luminițe în depărtare care să semnaleze apropierea unui alt oraș, fiindcă nu erau altele, și simțeam continentul imens și pustiu împrejurul meu și mă gîndeam la clipa sosirii acasă ca să mă pun în fața calculatorului să comunic cu cineva sau să citesc o carte care s-ar dovedi bună și mi-ar oferi mîngîiere în fața alienării care simțeam că mă înghițea cu totul. Muzica de la radio, deși plină de clișee, îmi dădea încredere că viața pe care o duc are un sens și e frumoasă și că mai sînt și alții ca mine, in the Valley of the Shadow of Death, că deși viața e grea, never let go, și că I found my way, cu alte cuvinte că mă aflu pe un drum bun.