Seară printre localnici

Era un început de seară senină de vară, și mă aflam la Florența, în Piazza di Santa Trinita. Lumina aurie a soarelui se vedea doar pe partea de sus a clădirilor și puțin dacă te uitai înspre sud, în depărtare, pe o stradă care dădea către un pod. M-am așezat pe suportul de marmură de la baza piedestalului coloanei. Eram obosit după o zi de mers la pas pe dalele de piatră din acest oraș atît de vechi și de aglomerat, și-mi simțeam picioarele ca de piatră, ca Bruce Springsteen în Streets of Philadelphia. Mi-era cald, și chiar mă bucuram că stăteam la umbră și că am găsit unde să mă așez și să mă uit la oameni, fără să mă holbez, desigur. Cum nu era cine știe ce circulație, după cîteva minute mi-am scos o carte și m-am apucat să citesc. După ce n-am citit o zi întreagă, ochii îmi erau parcă înfometați. Lîngă mine s-au așezat două tinere care vorbeau în italiană, atît de melodios, oh!, atît de melodios și de liniștit și de proaspăt, parcă auzeam o apă curgătoare lină într-un luminiș. Nu le zic fete, italiencele sînt atît de mature, nu se hlizesc și nu se îndoaie de rîs cum fac cele de aici la orice vorbă. Și nu pot stabili vîrsta oamenilor, poate că erau de vîrsta mea, poate doar cîțiva ani diferență, nu știu, de fapt nici nu are importanță, erau adulți, ca și mine. Apoi au mai venit doi tineri pe biciclete, s-au sărutat pe obraji, au mai stat de vorbă, tot cu aceleași inflexiuni ale vocii, apoi a mai venit o altă tînără, la fel de drăguță și continuau să vorbească, la fel. Am prins cîteva cuvinte, cred că ieșiseră de la servici. Cine știe ce meserie aveau, poate în domeniul turistic sau lucrau în vreun magazin și au ieșit din tură. Probabil nici nu cîștigau mult, raportat la prețurile de aici, dar ce contează asta? Ce fericire pe ei să trăiască într-un asemenea oraș! Cred că e adevărată ideea că dacă trăiești într-un loc frumos devii tu însuți un om frumos, strălucești și ai, găsești adică, și împrejurul tău oameni frumoși și atunci ce altceva mai contează? Nu e asta esența fericirii? De fapt nu știu ce e fericirea, dar oamenii aceia mi s-au părut mult mai aproape de ea decît cei lîngă care stau aproape în fiecare zi. Și-au dat întîlnire undeva puțin mai tîrziu, desigur într-un loc bine cunoscut de ei, poate non-turistic, apoi s-au salutat, tinerii de pe biciclete au plecat. Tinerele au mai rămas să discute. Apoi m-am ridicat și eu și am plecat. Din politețe, voiam să le las să discute mai în intimitate, poate, deși nu m-au băgat în seamă, adică nu prea cred.