Fierea serviciului

Cînd ajung acasă, îmi vine să vărs. Efectiv mi-e rău de la fierea strînsă în mine de-a lungul zilei. De la prostia celor cu care am de-a face acolo și haosul organizat în care se lucrează. Îmi spun deseori ca, odată ce ies de la lucru, să nu mă mai gîndesc acolo, însă, nu știu, mie asta nu-mi iese, sau nu întotdeauna, poate de vină e hipersesibilitatea mea, poate o proastă gestiune a emoțiilor. Dar cine-și poate controla complet emoțiile nu e un ipocrit? Sau există un mod de a comuta între servici și viața personală, fără a a-ți despica personalitatea, fără a deveni schizofrenic? Nu cred, adică n-am descoperit, sau poate e o chestie de voință, care-mi lipsește din păcate, așa cum îmi lipsesc multe, ca abilitățile de comunicare de exemplu.

Chestia e că serviciul mă înfurie din ce în ce mai tare și nu prea cred c-o să mai rezist mult aici. Poate-s și eu de vină, nu știu. Dar asta e. Nu pot lucra în gălăgia aia la task-uri cvasi-imposibile, prost coordonate. Și nu înțeleg de ce aici, deși nu lucrăm direct cu clienții, stresul e mai mare decît la proiectele precedente. Acuma, știu că unii nu se pot ambala decît dacă sînt stresați. Am destui colegi de genul ăsta. Destui. Care la sosirea un task nou, în loc să-l ia ca pe un challenge, încep să se vaite, să-și imagineze imediat scenarii negativisme. Sau genul care-și iau din zilele de concediu anual ca să lucreze la proiectul de la servici de acasă, fără întreruperi, din teamă că n-o să termine dar și ca să poată veni la servici după aia și să dea din gură. Dar eu nu fac parte din nici una din aceste categorii. Eu am nevoie de o atmosferă pozitivă, de civilizație, ca să pot funcționa. Și de liniște, dar dacă spun asta cu voce tare, apar tot felul de vorbe, și lumea se uită urît la tine, am văzut asta cînd un fost coleg s-a plîns. Dar m-am săturat să aud oameni vorbind despre casele lor împuțite sau despre tabletele lor jegoase și despre agregatoare de știri, sau despre talk-show-uri de la televiziunile idioate. M-am săturat să lucrez cu absolvenți de facultate care nu-s și intelectuali, adică nu citesc cărți și preferă să se holbeze la producțiile infantile hollywood-iene. Poate c-aș putea, dac-ar fi liniște și s-ar respecta cît de cît conveniențele. Dar nu e. Acolo toată lumea vorbește tare și într-una despre cele de mai sus.

Unul din managerii din firmă, foarte franc, (prea franc și direct după gustul meu), îngrijorat de viitorul companiei mi-a spus, în timp ce stăteam amîndoi la o cafea pe băncuța din curte: "Ce-ți pasă, că tu ești mai deștept ca mine, și-o să-și găsești imediat de lucru." I-am răspuns: "Nu știu de ce-ți faci griji! Păi tocmai pentru că sînt mai inteligent ca tine, îmi voi găsi mai greu de lucru. Și știi de ce? Pentru că în Ro, valorile sînt inversate. Cu cît ești mai prost, cu atît te descurci mai bine!" Văzîndu-l descumpănit, am adăugat: "Uite, ca dovadă tu te descurci mai bine ca mine, financiar vorbind, așa-i?". (Și nu doar financiar, și pe plan personal, are și o soție, care e și ea la noi în companie, ce grețos, dar asta nu i-am mai spus-o, și copii). Nu știu dacă s-a supărat, adică nu-mi pasă, oricum am destui dușmani în firmă, chiar și în management. Ce pot să-mi facă? Să mă bîrfească la ședințele lor împuțite în care oricum își bat joc de toți? Poate doar l-am băgat la idei și cred că i-am cîștigat mai mult respectul. Și mai am și alții pe lista mea cărora le am rezervate lovituri, inginerul șef de la suport, un prost crescut cras, un țăran abject, hîtru, disprețuitor, etc. (și, ciudat, pocăit). Pe ăsta îl voi jigni cu adevărat cu prima ocazie, promit. Pentru că mi-e din ce în ce mai greu să mă abțin, uneori simt că-s gata să explodez, ca o supernova. Și m-am săturat să mai fiu băiatul bun.

Am căutat alte job-uri pe Net, dar n-am găsit nici unul pentru intelectuali. În Timișoara există, am observat, doar trei mari categorii de servicii: pentru ingineri, pentru economiști și pentru magazionerio-stivuitori. Atît. Bine, zona asta geografică n-a fost ea niciodată prea educată, decît, poate, pînă la începutul secolului trecut, cînd erau nemți și unguri iar românii erau minoritari. Apoi a venit perioada aia, în care s-au adus muncitori de la țară. Emigranți, că asta e, și mereu a fost, problema peste tot în lume. Nu știu de ce am avut eu impresia mai demult că Timișoara e un centru cultural, poate din cauză c-am fost la Universitate. Și fiindcă veni vorba,... Capitală Culturală Europeană? Să fim serioși! Cu hoți, cu țigani, cu țărani, cu ingineri care înjură în gura mare pe străzi, cu nevrozații din trafic, cu doar șase librării în oraș. Ne vom face de rîsul Europei. Probabil se consideră că titulatura va contribui la gradul de civilizație al oamenilor care trăiesc aici, dar eu nu prea văd cum. Dar să revin. Căutam joburi pe Net, săptămînal o fac. Ceea ce cred, sau cel puțin bănuiesc, e că job-urile adevărate în Ro, și în UE, sînt de două tipuri: fie ai o profesie liberală (avocat, medic privat, artist) fie ești la stat, unde, chiar dacă ești mai prost plătit, atmosfera e mai umană. Ori niciunul din astfel de job-uri nu se găsesc pe Net. Totul e pe cunoștințe, ca-n Evul Mediu, trebuie întîi să cunoști pe cineva, o persoană în carne și oase, care să te recomande. Poate așa e și normal. În fond, n-ai vrea să ai colegi ca lumea în jurul tău, nu tîmpiți? Poate de asta majoritatea italienilor preferă să fie funcționari ai statului. Nu cunosc pe nimeni, deși eu unul mă consider o persoană de încredere, deși știu că n-aș face față în niciunul din cele trei tipuri de job-uri căutate pe piața privată.

De fapt, nu știu. Poate exagerez. Uneori, după un week-end prelungit, mă gîndesc că dac-aș avea alt tip de job, mai prost, aș tînji după serviciul de acum. Ca atunci cînd trece un tren din direcție opusă în care mergi și ți se pare mai rapid. Profesor universitar care-și stoarce creierii să scrie articole anoste pe care nu le citește nimeni ca să avanseze academic, asta dac-aș fi făcut o facultate care să-mi placă cît de cît și aș fi avut doar note de zece pe linie. Poate că am toate atuurile principale și problema e de voință, cum spuneam la început, sau de lipsă de concentrare. În fond, Timișoara nu e formată doar din ingineri. Există un Teatru Național, o Filarmonică, cluburi de jazz, și acele șase librării, de bine de rău, există, și în care prostimea nu prea intră, în care poți să cauți refugiu, ca într-un club exclusivist din Londra, în care mai întîlnești și oameni politicoși și cultivați, deși snobi, dar snob e ok față de fiii țăranilor proletarizați cu care am de-a face aici. Îmi vine-n minte melodia lui Des'ree - "You gotta be". Poate-ar trebui să continui să încerc așa, să trag draperia odată ce ajung acasă, să citesc, să rup legătura cu lumea dezlănțuită și ... gata.