Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Rupt între două armonii

Sînt rupt între două lucruri, două dorințe mai exact. Pe de o parte am obsesia aceasta, a vieții într-un oraș mare, a culturii citadine, și pe de alta, a izolării, a fugii de lume. În ambele cazuri – să mă pierd. Pe de o parte îmi plac marile orașe. Cele civilizate doar. Să mă identific, ca-n "City of Glass", romanul lui Paul Auster, cu zidurile, să desenez traiectorii pe străzile pe unde umblu, fără să mă cunoască nimeni. Cafenele, librării, magazine mari și mici, prăvălii de cartier, cafenele, braserii, restaurante de tot felul, chiar și fast food-uri, bulevarde încadrate de copaci sau străduțe pietonale, pavate cu piatră cubică, parcuri, cu oameni relaxați, așezați pe bănci, în preajma unei fîntîni sau a unui iaz, care citesc sau discută, sau fac jogging, sau se joacă, bucurîndu-se de vreme, rîzînd, muzicanți stradali, sau oameni grăbiți prinși cu treburi sau aflați în pauză, forfotă, vibrație, viață, mașini, traficul dimineții și al după-amiezii și al serii, întîlniri cu prietenii, cu colegii, după servici sau la prînz, sau în week-end, cinematografe, concerte, teatru, fete, femei frumoase, farmecul anotimpurilor, căldurile toride de vară, (și am petrecut doar majoritatea vacanțelor în oraș și știu bine cum e), mirosul de tei primăvara, cînd natura se trezește la viață, toamna cu mirosul de frunze și reîntoarcerea la lucru cu forțe proaspete, iarna cu perioada sărbătorilor. Aș scrie despre asta, în mijlocul orașului. Pe de altă parte, uneori toate lucrurile astea mă obosesc, simt că orașul mă sufocă, aerul mi se pare otrăvit, oamenii devin mai răi și atunci visez să evadez, să ajung altundeva, departe de lumea dezlănțuită, să trăiesc o viață simplă, într-un sat, de orice fel, aflat oriunde la cîmpie sau chiar la deal, sau pe malul mării, dar unul civilizat, și, deși nu am trăit niciodată la țară, în natură, îmi pot imagina, destul de ușor aș zice, cum ar fi să fii înconjurat de miresme de copaci, de liniște, și de calm, fără ca nimic să-ți distragă atenția, sau să te streseze faptul că trebuie să mergi la servici, sau că vezi ceva în vitrină și trebuie neapărat să-l cumperi. Doar eu, și soția/prietena, eventual cu mica mea comunitate, cîțiva prieteni pe aproape. Nu, nu singur, e normal. Aș sta în grădină, aș citi – da, aș avea timp berechet, aș asculta muzică, cred că aș vedea filmele în cu totul alt mod, cu o altă perspectivă, mai în detaliu, mai în adîncime. Și plimbările prin împrejurimi, iar noaptea privind la stele. Și, la fel, aș scrie. Asta ar fi punctul comun al celor două "lumi" ca să zic așa, ale mele.