Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.

Puținul meu timp liber

Cea mai cronofagă activitate pentru mine, de fapt nu doar „cea mai” ci și singura, dar care reprezintă în același timp marele aspirator al timpului meu vital este serviciul. Nu doar că pierd zece ore, cu tot cu pauza de la prînz plus drumul dus-întors) ci că mă simt epuizat după aceea. Prea stors ca să mai fac și altceva serios acasă. Abia mai pot citi după aia. Ochii mi-s prea obosiți. Am nevoi de un mic somn reîmprospător, măcar de o jumătate de oră. Și nu reușesc întotdeauna. Ce mă împiedică? Păi, evident, agitația de la lucru. Stresul pe care-l acumulez acolo. Colegi proști care pun frîne, și asta-n primul rînd. Apoi problemele încă nerezolvate care încă mi se mai învîrt în cap. Toate astea mă agită și după aia, ajuns acasă, îmi ia ceva timp să mă dezbar de ele. Nu știu alții cum fac. Cred că pur și simplu nu fac nimic – nu îmi par c-ar mai avea altă activitate. În afară de televizor, desigur, la care nu mă mai prea uit. Nu spun că nu mă uit deloc, dar extrem de rar. Nu știu pe nimeni despre care să fi auzit că mai face ceva, că mai lucrează la vreun proiect. Unii colegi zic că se plictisesc acasă, în cameră (am colegi care-s încă la facultate, asta ca o paranteză). Pe altul l-a dat soția de gol spunînd că acasă doarme mai tot timpul. Alții duc o viață normală, echilibrată, au copii și, desigur, în fond asta-i cel mai important. Ce mi-aș dori și eu! Sper ca-ntr-o bună zi să am și eu o soție și cîțiva copii. În fine. Nici măcar viață socială nu am, să zic că mă-ntîlnesc la un bar sau la un restaurant seara, ceva. Mai demult aveam, dar au plecat mai toți în Occident iar puținii care-au rămas s-au schimbat, cum spuneam, familiști, pasionați de imobiliare, iar cei noi, ba cu școala și aceleași instincte ca și ceilalți. Doar în unele filme bune mai văd că există și oameni normali pe lumea asta, intelectuali care au în același timp o viață socială (nu ingineri, fiindc-am ajuns să disprețuiesc toți inginerii, bine că nu-s și eu unul din ei). Și atunci încerc să fac orice ca să cîștig puțin timp. Fiecare minuțel smuls este o mică bătălie cîștigată. Cînd mă duc la sau vin de la servici aleg de regulă cele mai scurte trasee. Tai curbele. Îmi fac liste cînd merg la supermarket. Și abia aștept week-end-urile. Și atunci... mă gîndesc, ah!, iată-mă în sfîrșit acasă, cu șaizeci de ore de petrecut în fața mea! Înconjurat de cărți, de filme, muzică la dispoziție, de care nu mă mai satur. Plus Internetul – am opțiunea la viteză maximă, un mic lux pe care mi l-am permis, tot din acest motiv. Două nopți pline la dispoziție! Și tot mă prăbușesc pe la unu, unu-jumate noaptea, după ce citesc doar cîteva zeci de pagini sau văd vreun film. De fapt pot mărturisi aici că motivul principal pentru care am nevoie de timp este că vreau să scriu. Sînt și împrăștiat, știu, nu am dus pînă la capăt nici o povestire ca lumea. Fișierul cu scenariul nu l-am mai deschis de cînd l-am trimis la concurs, deși mi-au mai venit în cap cîteva scene și idei de dezvoltat. Știu că asta nu este o ocupație part-time, și mai știu, din interviurile cu scriitori că trebuie să-ți iei un angajament total, că trebuie să fii detașat, ceea ce eu, evident, nu sînt, nu reușesc să fiu. Nu știu de ce. Și nu știu cît o să mai rezist cu stilul ăsta de viață. Într-o bună zi cred că pur și simplu n-o să mai vin la servici. Și n-o să-i anunț unde sînt. Nu. Voi lua primul bilet de avion pe care-l găsesc către Paris, voi închiria acolo o mansardă, și voi scrie ... trei romane, cel puțin.

(post în curs de editare)

Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?