Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.