Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?