În februarie, ca și-n ianuarie de altfel, totul a fost rece și înghețat, și tot așa este și-acum, în ultima zi a lunii. (Și tot așa cum mă simt și eu.) Zăpada înaltă, alunecuș. Cea mai memorabilă amintire este dintr-o noapte cînd am deschis geamul ca să aerisesc și am privit panorama la lumina portocalie a lămpilor de sodiu amplificată de zăpada ca de vată care acoperea tot orașul. Și mai ales liniștea! Acum o săptămînă a-nceput să se topească dar nu complet că iarăși a-nghețat, așa că pe marginea trotuarelor au rămas mormane, delușoare de zăpadă, iar trotuarele erau uscate, chiar prăfuite pe alocuri. Am reînceput să port niște bocanci pe care nu i-am mai încălțat de zece ani (alții n-am). Mă uit des pe site-urile cu noutăți editoriale și am văzut c-au apărut cîteva cărți faine (de exemplu "Romancierul naiv și sentimental" de Orhan Pamuk, pe care tocmai am citit-o), dar, din cauza drumurilor, au ajuns și ajung cu greu în librăriile din Timișoara și asta mi s-a părut frustant, deși sentimentul mă jenează, fiindcă oricum întotdeauna am ceva de citit prin bibliotecă. Îmi place să mă plimb prin oraș dar am făcut-o mult mai rar, ceea ce iarăși m-a cam frustrat. Frigul biciuitor, ghețușul, vîntul, ninsoarea care-mi intra în ochi, apoi zăpada care cădea de pe clădirile vechi din Unirii (benzile galbene de-a lungul străzilor). Așa că-n luna asta-am stat mai mult înăuntru. Chiar și acum ninge. Oricum, nu m-am plîns de vreme.
Mi-am schimbat traseul pe care merg dimineața, n-o mai iau printre blocuri, unde e fie zăpadă pîn' la genunchi fie fleșcăială pînă peste glezne. Într-o dimineață, n-am avut căldură la servici și, conform legii, dacă temperatura noaptea coboară sub nu știu cît și firma nu-ți asigură încălzirea, poți lucra de-acasă, ceea ce am și făcut. Experiența a fost interesantă, întîi am dormit vreo două ore și dup-aia m-am pus pe lucru. Partea bună, esențială de fapt, este că nu te întrerupe nimeni. Partea proastă-i că nu prea știi cînd să te-oprești. Dar oricum, a doua zi m-am simțit ca după un week-end.
M-am uitat iarăși, ca-n fiecare iarnă, la "Northern Exposure". Am mai văzut cîteva filme franțuzești din perioada anilor șaizeci și mai ales șaptezeci, și chiar și unele mai noi, plus Fellini din acea perioadă, ah!, ce actori, ce atmosferă! Mașini, modă, mentalități liberale. Aș fi vrut să fiu adult în acea perioadă, în Franța. Și lungul documentar despre Woody Allen, care de 41 de ani face cîte-un film pe an! Le-am văzut pe toate și le am pe toate pe DVD. "Midnight in Paris" a luat Oscarul (pe lîngă Globul de Aur, BAFTA, WGA și multe altele) pentru cel mai bun scenariu original.
Alte lucruri, pe scurt. Guvernul a fost schimbat. Tămbălău mare, dar ce mi-a plăcut a fost că indignații români au reușit, și nu mă așteptam. Vreme rece în toată Europa. S-a închis megaupload-ul. Am luat legătura prin FB cu cîteva foste colege de liceu (de fapt ele m-au găsit). Acasă l-am ajutat pe Tata, cu formularele pe calculator (cîteva ore pe săpămînă). Un coleg vechi și-a dat demisia. Nu-mi era simpatic. Mi s-a părut că s-a transformat repede într-un nesuferit, monstru chiar. Tot zic ca nu mă mai mir cînd aud că unul din vechii colegi pleacă din firma dar to' mă mir. Și-mi mai zic: na, altu' care mi-o luat-o-nainte. Îmi pare că-s din ce-n ce mai mulți proști în jurul meu și simt că mă sufoc.
Și ceva cu adevărat nostalgic. Acum zece ani eram la Paris, ahh! Nu cred că atunci m-aș fi imaginat așa cum și unde sînt azi. Mă simt așa un loser! Nici nu-mi vine să mă gîndesc. Trebuie să schimb ceva-n viața mea. Tot zic și tot zic și degeaba. Altfel simt că, nu știu, explodez. Nu cred că trebuie raționalizat prea mult. Adică încerc să nu raționalizez sentimentele dar în privința asta, din păcate, o fac, ca acum de fapt. În loc să fac ceva nebunesc, din inimă, din suflet, ca Gil Pender. Se spune, și io-s de-acord, că numai loser-ii iau decizii majore atunci cînd le merge rău. Cel mai bun moment e atunci cînd lucrurile merg plan, neted, ca acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu