Deflecțiile drumului către Centru

Într-atît se tot spune, încoace și încolo, că viața este un drum, încît afirmația asta a devenit un clișeu. Sau că important e drumul și nu destinația. Parcă sună mai bine, nu? Dar și mai bine că lucrurile cu adevărat importante le reprezintă abaterile de la drum. Asta poate nu reiese așa de clar. Hai să ne uităm de pildă la Odiseea. Trecînd peste faptul că poate Ulise nu se prea grăbea el s-ajungă acasă, în Ithaca lui, la Penelopa lui, ceea ce-l maturizează (și ceea ce pe noi ne fascinează) sînt întîmplările care-l rețin sau cele care-i schimbă traiectoria. Și cam așa este și viața. Uite, îmi place, de exemplu, Kerouac, aș putea afirma scriitorul meu preferat (sau, mă rog, unul dintre ei). Am citit multe despre încercările lui de ani în șir de-a căuta noi semnificații printr-un nou limbaj literar, prin rescrieri și rescrieri ale romanului său, prin distilarea experienței din călătoriile sale. După ce citești „On the Road”, îți dai seama de niște lucruri. De exemplu: că imediat ce ești deflectat de la un scop, îți vei stabili un alt țel dar de la care, inevitabil, vei fi din nou deviat. Nu ești ca un vapor, întotdeauna înaintînd cu prora înainte, tăind valurile. Ci treci printr-o serie de întoarceri care continuă și continuă pînă cînd vei face un cerc complet, un cerc al disperării (care face și ea parte din procesul creativ) și care se circumscrie acelui "lucru" neștiut care este central... existenței. Sau a acelui "ceva" indefinit, care există în mod paradoxal, pe care nu-l concepi prin gînduri sau limbaj, ci e accesibil doar prin experiență. Iar încercările de a i te opune vor sfîrși în ratare, deoarece, cum spunea Kerouac, linia dreaptă duce numai la moarte. Ăsta e și unul dintre principiile post-modernismului, de fapt. Vezi asta clar în proza sa, în care nu găsești nici un fel de relații cauzale, doar viață, viață și alergătură. Altfel spus, experiența vieții unui om e ca o serie regulată de deflecții de la țelurile sale. Eliade spunea că de fapt oriunde există un Centru al lumii și că odată ce ai aflat în acest Centru, ești la tine acasă. Te afli cu adevărat în adevăratul sine și în centrul cosmosului. Și că exilul te ajută să înțelegi că lumea nu îți este niciodată străină odată ce ai în ea un centru. Dar, dacă-mi amintesc bine, el spune că pentru a ajunge în Centru, ai de străbătut un labirint. Trebuie să ieși din el, întîi. Mulți se rătăcesc. Cum poți totuși ajunge, mă întreb? Există o logică, un backtracking, dar cît îți ia? Și atunci ajung acolo doar cei cărora li se relevă, cei care primesc grația Divină sau totul e în noi? Și totuși Eliade, pe cînd era profesor în State, petrecea cîteva luni pe an la Paris, și nu cred că doar pentru studiu. Cred că totuși mediul contează, ca filtru al emoțiilor, așa cum impresioniștii pictau scene din orașe sau din natură, exterioare. Și de fapt tot ei au introdus în pictură mișcarea ca element al percepției și experienței. Așa că, ... "Pe Drum"!