Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.
Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.
Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.
La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.
