duminică, 27 iunie 2021

Rapel

Rapelul, sau: după o lună de dureri de cap

Mă uitam cum flacoanele sînt deplasate cu viteză pe o bandă transportoare, ca niște soldăței ordonați, pregătiți pentru momentul debarcării, apoi la containerele frigorifice aduse prin curierat rapid peste graniță și escortate de mașini cu girofaruri spre centrele de vaccinare, unde personalul medical, de fiecare dată freș și emanînd profesionism prin toți porii, e gata de administrare, de inoculare a serului magic care promite îndelung așteptata revenire la normalitate. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd văd cum acul unei seringi urmează să intre într-un braț, deși e cam dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid la momentul pătrunderii și doar simpla vedere a acului acela îmi dă o senzație pe care o asociez cumva cu acrofobia, deși nu văd ce relație poate fi între ele, poate cele două fobii au aceeași locație în creier, sau poate doar la mine se suprapun.

Acum cîteva luni ne aflam în plin val trei, inexplicabil, deși încerc să nu mai caut de fiecare dată explicații, relațiile cauză-efect nu funcționează întotdeauna, în fond epidemii au mai existat în istorie, și nu de puține ori, carantine de asemenea, dar, în timp ce completam declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, aveam sentimentul că ne aflăm tot în anul trecut, deși nu credeam că vom mai ajunge aici, cel puțin nu atît de curînd, poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, cît mai încolo. În acel context, vaccinarea părea că nu-și are nici un efect, iar din optimismul acelui sfîrșit de an a mai rămas doar, vorba cîntecului, "amintirea unei speranțe care s-a pierdut printre oameni". Iar acum, cu această noua variantă Delta, cu care parcă se dorește neapărat să ne intimideze, cine știe ce va urma, dar e suficient pentru a-mi da peste cap toate planurile pe care mi le-am făcut încă de anul trecut, de Sărbători, la gura sobei.

După prima doză am avut dureri de cap, deși acestea nu au început chiar imediat. Sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare pot apărea mult mai tîrziu. Abia după vreo trei-patru ore am observat o latență în percepția imaginilor în mișcare, iar ceva mai încolo, după ce s-a înserat, priveliștea pe care-o vedeam de pe balcon începea să semene cu Noaptea înstelată a lui Van Gogh. Deși nu sînt prea sigur că a fost din cauza asta – uneori, după ce am la servici o zi din aia în care parcă toată lumea trage de tine, mai am astfel de senzații care însă dispar după un somn bun, dar de data asta au ținut aproape o săptămînă.

Totul a decurs repede la rapel. Am intrat imediat după ce-am completat formularul standard și am mai răspuns la vreo duzină de întrebări de rutină, cîteva repetîndu-se, în fața unei comisii prietenoase așezate la un pupitru. Nici n-am avut timp să absorb toate detaliile dimprejur, cum îmi place, așa că nu prea am ce povesti. Ciudat lucru, viața, mi-am spus în gînd în timp ce simțeam înțepătura acului în braț, seringa injectîndu-mi acel material genetic care provoacă celulele să creeze proteinele virale, declanșînd apoi sistemul imunitar, limfocitele, care vor putea produce anticorpi. Folosim tehnologii incredibil de sofisticate pentru a fi siguri că ne vom putea continua existența, și totuși ne sacrificăm, ne zbatem pentru a avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți, și pe care poate nu le vom putea trăi niciodată cum am dori, pînă la capăt, pentru că oricum nu știm ce ne va aduce ziua de mîine. "Țineți cu degetul așa, două minute, nu mai mult", mi-a spus tanti doctor, întrerupîndu-mi șirul gîndurilor, punîndu-mi un leucoplast și urîndu-mi sănătate. Am ieșit din cabină, urma altcineva care poate avea aceleași gînduri ca și mine, sau poate altele, și m-am uitat la cadranul ceasului de pe perete, încercînd să memorez timpul, ca la gară, fiindcă de fapt eram într-o sală de așteptare. M-am așezat cuminte pe un scaun, pentru sfertul de oră de stat sub observație. În apropierea mea se afla o fată care semăna cu Katherine Parkinson, sau așa mi s-a părut la prima vedere, cu mască te poți înșela ușor, apreciezi doar după ochi și trăsăturile nefaciale, suficient însă pentru a face să vibreze o coardă în mine, dar după puțin timp i-a fost strigat numele și a plecat - a auzit chemarea, cum se spune. După aceea au mai intrat alte persoane, altele au plecat la rîndul lor, urmînd aceleași formalități, după cum se întîmplă și în viață de altfel, te întîlnești cu atîția oameni cu care împarți un spațiu doar o singură dată sau pentru un timp limitat și pe care nu-i vei mai revedea probabil niciodată.

Era înnorat și promitea să plouă. Am mers pe jos înapoi spre casă, adică spre servici, două lucruri pe care în ultimul timp le cam confund. Orașul arată altfel cînd te afli pe o stradă în momentele zilei în care în mod obișnuit ești la lucru. Parcă te îndeamnă să mai rămîi, să-l explorezi, așa c-am ales un drum ocolitor pe lîngă vegetația care crescuse destul de mult pe lîngă blocuri. Plimbarea prin aerul curat chiar m-a învigorat puțin. Am mai lucrat cîteva ore, apoi m-am dus la bucătărie, mi-am făcut un ceai, am luat niște biscuiți cu ciocolată și am continuat să lucrez. Totuși ceva nu era-n regulă dar era greu să identific ce anume. M-am deconectat cu o oră mai devreme. Presupun că trebuia să iau ceva preventiv, dar știam că toate medicamentele care se administrează pentru cazul acesta ori nu-mi făceau bine, ori nu aveau niciun efect asupra mea, iar altele nu cunosc. Nu mă simțeam bine-n corpul meu: tricoul cu care eram îmbrăcat mă jena și am început să localizez o durere surdă de parcă aveam o minge de tenis în cap. În plus o senzație de corp străin și în piept, nu-mi dădeam seama dacă de la inimă sau de la plămîni, ca atunci am avut bronșită, însă acum puteam să respir fără dificultate, cred, însă parcă ceva radia din mine. Ce-au mi-au băgat oare? m-am întrebat. Poate trebuia să mă uit înainte la ce scria pe eticheta dozei, cum mi-a zis Mama, dar atunci nu m-am gîndit, sau am avut încredere, așa sînt eu. Parcă începea să se învîrtă camera în jurul meu, așa c-am ales să mă întind puțin pe pat. Am pus capul pe pernă, dar cumva aceasta m-a atras ca un magnet și am auzit o bufnitură, după care am simțit că mă afund din ce în ce mai mult și nu mă mai opream. Am pierdut cunoștința locului unde mă aflam în spațiu, în ce poziție mă situam față de perete sau de comodă. A urmat o senzație de cădere în gol, de pogorîre în infern, în miezul unui vulcan. Poate la fel simți și înainte de a muri. Acum cîțiva ani mă aflam într-un oraș care e adeseori asociat cu moartea, deși aparent îți oferă o impresie contrară, aglomerația de pe străzi îi dădea un aer mai viu decît multe altele în care-am fost, însă din cauza turismului de masă, a lowcost-ului și airbnb-ului, își pierde din autenticitate și deci și din suflet. Era o după-amiază toridă de august, momentul zilei cînd îți vine să te întorci în camera de la hotel, să închizi storurile și să tragi un pui de somn, un riposo cum zic italienii, dar în același timp știi că ți-ai propus de acasă să faci atît de multe lucruri încît vrei să profiți la maximum de tot ceea ce-ți oferă un oraș vechi: artă, arhitectură, istorie, precum și un anume sens al umanității. Acesta este un prag, ca un portal peste care dacă reușești să-l treci, orașul ți se va deschide cu adevărat, ceea ce hoardele de vizitatori-de-o-zi nu vor înțelege. Am intrat la San Rocco, gîndindu-ne printre altele și să stăm puțin într-un loc mai răcoros. Am plătit intrarea, astfel că am putut privi în voie picturile în format de mari dimensiuni de pe pereții sălii somptuoase, înfățișînd o mulțime de scene biblice încărcate de tensiune, Masacrarea Inocenților, Încoronarea cu spini, Calvarul și atîtea altele, create chiar în acel loc, cu fervoare, de Tintoretto în perioada Renașterii tîrzii în timp ce afară epidemia de ciumă din Veneția făcea ravagii. Ca acei tineri din Decameronul lui Boccaccio care s-au refugiat într-o casă părăsită de pe dealurile din afara Florenței, departe de orașul sinistrat, spunînd povești în fiecare noapte, opunîndu-se astfel epidemiei prin izolare și creativitate. Apoi am luat de pe un raft una din oglinzile dreptunghiulare, cu factor de mărire, învelite într-un cadru de lemn și destul de grele, prinzînd-o cu amîndouă mîinile, avînd grijă să n-o scap, încercînd să admir astfel și picturile din plafon, însă nu vedeam prea bine, am citit undeva că abia recent au introdus un sistem de iluminat cu leduri, dar pe atunci acesta nu era instalat, și, după ce venisem de la lumina puternică de afară, ochii nu-mi erau obișnuiți cu semi-întunericul, așa că n-am prea perceput clarobscurul sau sfumato, și în plus mai eram și destul de obosit. Îmi zvîcneau tîmplele și picioarele, după ce mersesem în prima parte a zilei prin labirintul de străduțe pietruite, unele construite deasupra unor canale, sub care parcă simți că se află o apă curgătoare, și traversasem nenumărate pasaje, piețe, piațete, poduri, splaiuri. În plus, privitul scenelor ample înșiruite pe pereți, de jur împrejur și deasupra, cu zeci de corpuri plutitoare răsucite în planuri, unghiuri și din perspective multiple care ori par că te absorb înăuntru ori că se revarsă peste tine, îmi crea o senzație ca de vertij. După ce-am dat o tură pe la ambele niveluri ale clădirii, am intrat într-o sală de dimensiuni mai reduse dar care părea puțin mai luminoasă față de celălalte, de unde se puteau observa mai în detaliu scenele dramatice ale picturilor murale, unele destul de dureros de privit, și unde m-am așezat pe una din băncile de pe margine, și-am așteptat.