Revistele mele

Întotdeauna mi-a plăcut să răsfoiesc reviste. Părinții mei aveau mereu prin apartament cîteva: Cinema sau Sport de exemplu, la care în primul rînd mă fascinau, evident, pozele. În general, revistele pentru copii nu mă atrăgeau cine știe ce. Șoimii patriei, Luminița, apoi Cutezătorii mă lăsau chiar rece, poate cu excepția benzilor desenate, și acestea doar pe o pagină, de obicei ultima. Prea erau pline de copii ce păreau perfecți. Îmi plăcea în schimb Luceafărul copiilor, revistă de benzi desenate, ce avea însă o apariție neregulată, apărea cînd și cînd, de vreo 2, 3 maxim 4 ori pe an, și-n care urmăream cîteva seriale, în special Colții șacalului. Desigur, cea mai bună revistă a copilăriei mele aș putea spune c-a fost renumita revistă franceză Pif. Dar deja încă dinainte de vremea mea nu se mai găsea la chioșcuri, însă generațiile anterioare o prinseseră (prin anii șaizeci, șaptezeci, se putea face chiar abonament!) iar eu o citeam ba pe la prieteni, colegi de școală, împreună. Nu știam noi franceză, dar ne prindeam, din succesiunea de casete desenate, despre ce-i vorba. Ah, fascinația unui desen mare, cu un orășel din vestul sălbatic, sau un astroport, sau un cartier din Paris! galerii de personaje memorabile: cowboy, indieni, Davy Crocket, soldați, detectivi, astronauți și evident, copii, copii ca și mine. Țin minte foarte bine cum odată am fost cu Tata prin Ociko, piața de vechituri din Timișoara, și mi-a cumpărat vreo 14 reviste Pif. Ah, eram în al nouălea cer! Mă purtam cu mare grijă cu ele, întotdeauna mă spălam pe mîini înainte de a le răsfoi și nu le duceam niciodată afară. Le mai am și acum în casă și nu le-aș da cred pe nici un ban din lume. Atunci am început să folosesc și un dicționar și cu ce mai învățam la școală mă descurcam binișor. Ca și cum îmi trăiam copilăria în Franța de fapt. Am văzut în Parcul George Brassens din Paris de vînzare numere mai vechi învelite în folie. Revista a dispărut și din Franța, apoi a reapărut iarăși și chiar am cumpărat un număr prin 2005 de la un chioșc din România, zicînd hai să văd cum e feeling-ul, dar nu mai era la fel, și asta nu e numai părerea mea. Între timp a dispărut de tot. Francezii însă continuă să citească BD, albume, și din fericire chiar producția a continuat să crească și anul trecut, după cum zice Le Monde.

Prin pre-adolescență m-a apucat faza cu știința. Am început să citesc Start spre viitor, plină cu articole științifice interesante, mai pe înțelesul copiilor, altele peste nivelul lor, al nostru, dar cu destule poze color. Imediat am început să iau și Știință și Tehnică, revistă care mi se părea grea, dar densă. Aveam vise destul de vagi despre cînd mă voi face mare, să fiu,... nu știu, fizician, apoi informatician, ceva științific oricum. Și speram că zborurile cosmice se vor dezvolta în curînd. Modelism, de care tot voiam să m-apuc la un moment dat, dar nu găseam materiale, și mi-am dat seama curînd că de fapt n-am aptitudini practice. Din Tehnium nu înțelegam nimic, dar le puneam cu grijă deoparte, fiind convins că voi face o facultate tehnică (din fericire nu s-a întîmplat asta). Mai era Magazin, revistă sub formă de ziar, dar cu articole de știință. Aceste reviste se găseau greu, chiar foarte greu la chioșc. La unele mi-am făcut abonament, dar totuși uneori nu-mi veneau. Și atunci umblam pe la chioșcurile din oraș, fie soare, fie ploaie, pe la Poștă, chiar și pe la Gară, și eram foarte bucuros cînd le găseam. După ce le citeam le aranjam cu atenție în (de-acum) fostul meu dulăpior cu jucării. Prin 89, m-a apucat, în plus, și faza cu fotbalul, parte influențat de colegii de clasă, parte, deh, adolescența, nevoia de-a avea idoli, eroi. Colecționam chiar și programe de meciuri, dar din această fază am ieșit imediat după Revoluție. Nu că nu m-ar mai fi interesat fotbalul, dar mai era și problema banilor, foarte puțini.

La-nceputul anilor 90 au apărut revistele ca ciupercile după ploaie. Însă foarte puține au rezistat pe piață mai mult de cîteva săptămîni, luni. Credeam că revistele de știință vor continua să apară. Dar mi se păreau mai diluate. Erau eliminate chestiile ideologice, dar articolele de bază nu mai erau ca altădată. Ziarul științelor și călătoriilor a ținut numai vreo cinci numere parcă. În schimb, îmi luam reviste de investigații sociale, apoi, odată ce-am mai crescut puțin, de muzică (Pop rock and show, Art & roll) sau chiar de can-canuri (semi)erotice. Mai mult citeam ziare. Tot îmi era insuficient. Începeau să se găsească și reviste străine, cu 3, 4 sau chiar 6 numere (luni) în urmă, dar totuși bune. Erau adevărate, începeam să-mi dau seama ce înseamnă revistele occidentale, pline de substanță. Mama îmi cumpăra Onze – o revistă franceză de fotbal, Auto Moto Sport, iar ea citea Paris Match, sau Femme actuelle, Voici, sau Maisons de France prin care mai aruncam și eu o privire, două. Tot atunci a apărut revista Anticipația (mai am și acum toată colecția) apoi Helion, Jurnalul SF și altele (String, Quasar, Iris, 467, Paradox, Nautilus). De fapt toată perioada facultății, cinci ani, am fost pasionat de SF, dar despre asta am mai scris. În același timp, citeam, frunzăream reviste de calculatoare. Atît cele grele, ca PC Report, (mi se părea că n-o să ajung niciodată la nivelul celor de-acolo) uneori Byte, dar, după ce mi-am luat și eu propriul PC, și cele de utilizare, de maintenață, ca Chip, PC Word, PC Magazine. Imediat după ce m-am angajat, mi s-au părut chiar slabe, și multe începeau să se adreseze în general mediului de afaceri, lucru care nu m-a interesat niciodată. Și ajuns acasă, pe lîngă că eram obosit, nu mai voiam să aud de calculatoare. Pe la sfîrșitul facultății și în perioada studiilor aprofundate, am început să shiftez dinspre IT. Citeam revista Secolul 20, o revistă de cultură, care continuă să apară – acum se numește Secolul 21. Impresia mea e că dac-o citești îndeaproape, pagină cu pagină pare plictisitoare, dar dac-o citești pe sărite pare foarte interesantă. Ca o pictură impresionistă, trebuie să stai mai la distanță pentru a o înțelege. Cînd apare un număr cu tematică interesantă, o mai cumpăr și acum.

Anii două mii. Hm, în primii trei ani, recunosc, n-am prea mai citit reviste. M-am îndrăgostit, apoi am rămas fără servici, apoi am plecat în Franța (Air France Magazine!) apoi noii prieteni cu care mergeam deseori prin localuri, discoteci (Zile și nopți, Șapte seri), jobul stresant. Însă mi-am revenit. Cele de calculatoare le luam o vreme din inerție, apoi treptat am renunțat, și apoi au dispărut. După 2004 însă a început boom-ul economic în România, care-a ținut vreo 4 ani. Lucrul acesta s-a reflectat și în aparițiile editoriale. Primul număr National Geographic România a apărut în mai 2003 – apropo, e singura revistă pe care o citesc regulat, pe care o mai cumpăr (am abosult toate numerele în bibliotecă). Păcat însă că ediția din România e customizată cu articole locale și nu publică chiar tot ce apare în State. Iar redactorul șef e un maniac al speologiei, știință care nu mă pasionează deloc, sorry! dar asta e, așa că, cel puțin o dată la două numere apere cîte-un articol destul de consistent și pe care-l sar. Și, după părerea mea, sînt prea multe articole despre animale. Mult prea multe! Imediat a apărut și revista Geo, mult, mult mai faină, cu pagini mai mari, fotografii mai mari, articole mai sobre, multe despre expediții. Păcat c-a dispărut (a!, ediția internațională continuă să apară bine-mersi). La fel ediția românească Scientific American, care avea o distribuție națională super proastă. O revistă interesantă a fost Re:publik, care aduna articole super faine despre filme și muzică în special. Grafică excepțională, fotografii mari. Unele numere aveau și cîte un DVD (nu erau filmele prea faine, dar nici comerciale). A, evident că nu mai apare. Dar a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că eram și sînt atras mai mult de partea artistică, într-un mod extrem de serios, într-atît încît am stat fără calculator timp de-un an jumate, deși Internetul începea să se dezvolte vertiginos. După ce mi-am luat și eu un laptop (tot cel la care scriu și acum) mi-am dat seama că rămăsesem cam în urmă cu tehnologia drept pentru care am simțit nevoia să-mi iau și o revistă. Am ales Computer Bild-ul, o revistă care chiar îți dădea sfaturi foarte practice și foarte bune (nu te aburea să iei produse vechi și proaste ca Chip-ul). Treptat, românii au început să aibă din ce-n ce mai mulți bani. S-a dezvoltat turismul. Citeam Clever Travel, o revistă deloc fițoasă, cu informații practice, prețuri accesibile, etc. Visam și la mașini, măcar una de oraș – Auto mondial – dar nu s-a mai materializat. A, să nu uit zic de revistele pentru bărbați: Playboy (deși prea multe românce, și adolescente, și slăbuțe pe deasupra) sau FHM – revistă de bășcălie, mulți bărbați românași însă o iau din păcate în serios. Men's health nu m-a prea convins, un fel de articole how-to. Mai iau uneori, deși rar, Esquire-ul. Odată cu primul aparat foto digital, am trecut și printr-o fază a fotografiei. Photo magazine e OK – articole de artă foto, fotoeditoriale, interviuri cu fotografi profesioniști. Life's too short. TV Mania (de doi ani nu mă mai uit la TV). Maică-mea îmi tot dă să citesc Casa și Grădina și Casa Lux, dar asta e, nu am de unde să-mi fac o casă. Nu știu dac-o să am vreodată. La finele anilor 2000, multe din aceste reviste și-au încetat apariția. Mai sînt unele reviste de cultură, ca Dilemateca, dar cînd aud de scriitori români, vărs. Orizont-ul îl răsfoiesc pe Net. Iar Dilema Veche și 22-ul nu m-au atras niciodată, cu snobismul lor, articolele lor pretențioase, analizelor mecanice de tip cauză-efect, mereu în căutarea identității naționale (sau a celei a jurnaliștilor proprii?) și cu tendința de a scoate, de a decupa România din context, și astfel, izolînd...

Cam acestea au fost, în mare, revistele pe care le-am citit de-a lungul vieții mele. Acum sînt abonat pe Net la zeci de publicații despre cărți, de filme, care sînt practic ca o colecție e articole, le citesc la-ntîmplare, neregulat secțiunile de specialitate din Guardian, Le Figaro, Le Monde, New York Times, Nouvelle Observatoire, Granta și altele. Iar reviste îmi mai iau, dar mai puține. Mă bucur cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare și reviste plin. Mă uit de fiecare dată la titluri, chiar dacă-s grăbit sau chiar dacă-i închis. Acum cîțiva ani au început să apară la chioșcuri cărți cu ziare, mă refer în special la Adevărul, Jurnalul, apoi cu DVD-uri. Presa se reinventează. Deci se poate! Totuși, acum toate revistelor bune sînt străine, dar parcă tot nu-mi vine ușor să scot opt, zece euro sau mai mult pe exemplar. Ce diferență față de chioșcurile din Paris, burdușite cu ziare și reviste care aproape dau pe afară. Oameni inteligenți, vest europenii, nu? Articole lungi, serioase, profesioniste. Sînt sigur că vor mai apare sau reapare reviste și în România. Dar cînd – cine știe?

O întîmplare în tren

Ne întorceam de la București, dintr-o delegație. Firma noastră era prosperă și darnică pe vremea aceea și ne rezervase locuri la Intercity – clasa întîi. Era o după amiază tîrzie de sîmbătă, la început de decembrie, începea deja, ușor, să se însereze și ne aștepta un drum de opt ore pînă la Timișoara. Vagonul era necompartimentat și aproape plin. După puțin timp, cînd abia ce trecusem de suburbiile capitalei și intrasem deja în peisajul dezolant de cîmpie, am simțit cu toții că se făcuse destul de frig. La un moment dat, intră conductorul, un personaj tipic caragelian: de înălțime medie, oacheș, cu nelipsita mustață și burtă. Avea aerul că le-a văzut pe toate și că e stăpîn pe orice situație. Unul dintre călători îl întrebă, amabil, dacă nu poate face puțin mai cald în vagon. Conductorul se opri puțin, ușor mirat, apoi dădu din cap, puțin a lehamite, puțin a înțelegere, mormăi ceva în barbă (n-am auzit clar ce, în fine) și trecu mai departe. Eram trei colegi: eu, Ermil și Cipi. Povesteam una-alta, pe unde-am fost serile, despre obiceiurile petrecărețe ale Bucureștenilor, oameni care știu dom'le, orice s-ar zice, să-și trăiască viața la maxim. După un timp, cam un sfert de oră, temperatura din vagon a început să urce, treptat, iar noi - să ne îmbujorăm. Apoi s-a făcut chiar cald de-a binelea. Am încercat să deschidem geamurile dar erau toate blocate. Ce să facem? Eu mi-am dat jos puloverul, Ermil, fiind oricum în cămașă, și-a suflecat mînecile, iar Cipi, neavînd ceva curat de dedesubt (eram plecați de-o săptămînă, iar el, ca de obicei, vomitase în urma unei beții crunte de cu o seară înainte și rămăsese fără alte haine curate) începea deja să transpire din plin. Peturile cu apă pe care le-am cumpărat din Gara de Nord înainte de urcarea-n tren s-au golit repede, asta și fiindcă ne era sete deoarece mîncasem ceva condimentat la un fast food. Iar conductorul,... ei bine, acesta nu se vedea nicăieri! Toți oamenii din vagon îl căutau din priviri, întinzîndu-și gîturile, întorcîndu-și capetele încoace și încolo, din ce în ce mai îngrijorați, și neîntîlnind altceva decît alte priviri îngrijorate. Devenea din ce în ce mai cald. La un moment dat, cineva plecă în căutarea conductorului. După cam zece minute, (simțeam că încep să mă deshidratez și mă usturau puțin buzele) acesta sosi. Pe fața lui se citea un registru complex de emoții: cam un sfert mirare, un sfert bășcălie, un sfert superioritate și un sfert mulțumire de sine. Fiind așezat chiar lîngă ușă, Ermil îl interpelă imediat rugîndu-l să mai coboare puțin temperatura în vagon. La care conductorul, cu un aer blazat, neadresîndu-se în mod expres cuiva anume, zise: „Acuma, ba unu zice că-i prea frig, ba altul că-i prea cald!... Apăi io nu știu ce să vă mai fac! Văd că nicicum nu-i bine!”