O întîmplare în tren

Ne întorceam de la București, dintr-o delegație. Firma noastră era prosperă și darnică pe vremea aceea și ne rezervase locuri la Intercity – clasa întîi. Era o după amiază tîrzie de sîmbătă, la început de decembrie, începea deja, ușor, să se însereze și ne aștepta un drum de opt ore pînă la Timișoara. Vagonul era necompartimentat și aproape plin. După puțin timp, cînd abia ce trecusem de suburbiile capitalei și intrasem deja în peisajul dezolant de cîmpie, am simțit cu toții că se făcuse destul de frig. La un moment dat, intră conductorul, un personaj tipic caragelian: de înălțime medie, oacheș, cu nelipsita mustață și burtă. Avea aerul că le-a văzut pe toate și că e stăpîn pe orice situație. Unul dintre călători îl întrebă, amabil, dacă nu poate face puțin mai cald în vagon. Conductorul se opri puțin, ușor mirat, apoi dădu din cap, puțin a lehamite, puțin a înțelegere, mormăi ceva în barbă (n-am auzit clar ce, în fine) și trecu mai departe. Eram trei colegi: eu, Ermil și Cipi. Povesteam una-alta, pe unde-am fost serile, despre obiceiurile petrecărețe ale Bucureștenilor, oameni care știu dom'le, orice s-ar zice, să-și trăiască viața la maxim. După un timp, cam un sfert de oră, temperatura din vagon a început să urce, treptat, iar noi - să ne îmbujorăm. Apoi s-a făcut chiar cald de-a binelea. Am încercat să deschidem geamurile dar erau toate blocate. Ce să facem? Eu mi-am dat jos puloverul, Ermil, fiind oricum în cămașă, și-a suflecat mînecile, iar Cipi, neavînd ceva curat de dedesubt (eram plecați de-o săptămînă, iar el, ca de obicei, vomitase în urma unei beții crunte de cu o seară înainte și rămăsese fără alte haine curate) începea deja să transpire din plin. Peturile cu apă pe care le-am cumpărat din Gara de Nord înainte de urcarea-n tren s-au golit repede, asta și fiindcă ne era sete deoarece mîncasem ceva condimentat la un fast food. Iar conductorul,... ei bine, acesta nu se vedea nicăieri! Toți oamenii din vagon îl căutau din priviri, întinzîndu-și gîturile, întorcîndu-și capetele încoace și încolo, din ce în ce mai îngrijorați, și neîntîlnind altceva decît alte priviri îngrijorate. Devenea din ce în ce mai cald. La un moment dat, cineva plecă în căutarea conductorului. După cam zece minute, (simțeam că încep să mă deshidratez și mă usturau puțin buzele) acesta sosi. Pe fața lui se citea un registru complex de emoții: cam un sfert mirare, un sfert bășcălie, un sfert superioritate și un sfert mulțumire de sine. Fiind așezat chiar lîngă ușă, Ermil îl interpelă imediat rugîndu-l să mai coboare puțin temperatura în vagon. La care conductorul, cu un aer blazat, neadresîndu-se în mod expres cuiva anume, zise: „Acuma, ba unu zice că-i prea frig, ba altul că-i prea cald!... Apăi io nu știu ce să vă mai fac! Văd că nicicum nu-i bine!”