Fragmente de februarie

În februarie, ca și-n ianuarie de altfel, totul a fost rece și înghețat, și tot așa este și-acum, în ultima zi a lunii. (Și tot așa cum mă simt și eu.) Zăpada înaltă, alunecuș. Cea mai memorabilă amintire este dintr-o noapte cînd am deschis geamul ca să aerisesc și am privit panorama la lumina portocalie a lămpilor de sodiu amplificată de zăpada ca de vată care acoperea tot orașul. Și mai ales liniștea! Acum o săptămînă a-nceput să se topească dar nu complet că iarăși a-nghețat, așa că pe marginea trotuarelor au rămas mormane, delușoare de zăpadă, iar trotuarele erau uscate, chiar prăfuite pe alocuri. Am reînceput să port niște bocanci pe care nu i-am mai încălțat de zece ani (alții n-am). Mă uit des pe site-urile cu noutăți editoriale și am văzut c-au apărut cîteva cărți faine (de exemplu "Romancierul naiv și sentimental" de Orhan Pamuk, pe care tocmai am citit-o), dar, din cauza drumurilor, au ajuns și ajung cu greu în librăriile din Timișoara și asta mi s-a părut frustant, deși sentimentul mă jenează, fiindcă oricum întotdeauna am ceva de citit prin bibliotecă. Îmi place să mă plimb prin oraș dar am făcut-o mult mai rar, ceea ce iarăși m-a cam frustrat. Frigul biciuitor, ghețușul, vîntul, ninsoarea care-mi intra în ochi, apoi zăpada care cădea de pe clădirile vechi din Unirii (benzile galbene de-a lungul străzilor). Așa că-n luna asta-am stat mai mult înăuntru. Chiar și acum ninge. Oricum, nu m-am plîns de vreme.

Mi-am schimbat traseul pe care merg dimineața, n-o mai iau printre blocuri, unde e fie zăpadă pîn' la genunchi fie fleșcăială pînă peste glezne. Într-o dimineață, n-am avut căldură la servici și, conform legii, dacă temperatura noaptea coboară sub nu știu cît și firma nu-ți asigură încălzirea, poți lucra de-acasă, ceea ce am și făcut. Experiența a fost interesantă, întîi am dormit vreo două ore și dup-aia m-am pus pe lucru. Partea bună, esențială de fapt, este că nu te întrerupe nimeni. Partea proastă-i că nu prea știi cînd să te-oprești. Dar oricum, a doua zi m-am simțit ca după un week-end.

M-am uitat iarăși, ca-n fiecare iarnă, la "Northern Exposure". Am mai văzut cîteva filme franțuzești din perioada anilor șaizeci și mai ales șaptezeci, și chiar și unele mai noi, plus Fellini din acea perioadă, ah!, ce actori, ce atmosferă! Mașini, modă, mentalități liberale. Aș fi vrut să fiu adult în acea perioadă, în Franța. Și lungul documentar despre Woody Allen, care de 41 de ani face cîte-un film pe an! Le-am văzut pe toate și le am pe toate pe DVD. "Midnight in Paris" a luat Oscarul (pe lîngă Globul de Aur, BAFTA, WGA și multe altele) pentru cel mai bun scenariu original.

Alte lucruri, pe scurt. Guvernul a fost schimbat. Tămbălău mare, dar ce mi-a plăcut a fost că indignații români au reușit, și nu mă așteptam. Vreme rece în toată Europa. S-a închis megaupload-ul. Am luat legătura prin FB cu cîteva foste colege de liceu (de fapt ele m-au găsit). Acasă l-am ajutat pe Tata, cu formularele pe calculator (cîteva ore pe săpămînă). Un coleg vechi și-a dat demisia. Nu-mi era simpatic. Mi s-a părut că s-a transformat repede într-un nesuferit, monstru chiar. Tot zic ca nu mă mai mir cînd aud că unul din vechii colegi pleacă din firma dar to' mă mir. Și-mi mai zic: na, altu' care mi-o luat-o-nainte. Îmi pare că-s din ce-n ce mai mulți proști în jurul meu și simt că mă sufoc.

Și ceva cu adevărat nostalgic. Acum zece ani eram la Paris, ahh! Nu cred că atunci m-aș fi imaginat așa cum și unde sînt azi. Mă simt așa un loser! Nici nu-mi vine să mă gîndesc. Trebuie să schimb ceva-n viața mea. Tot zic și tot zic și degeaba. Altfel simt că, nu știu, explodez. Nu cred că trebuie raționalizat prea mult. Adică încerc să nu raționalizez sentimentele dar în privința asta, din păcate, o fac, ca acum de fapt. În loc să fac ceva nebunesc, din inimă, din suflet, ca Gil Pender. Se spune, și io-s de-acord, că numai loser-ii iau decizii majore atunci cînd le merge rău. Cel mai bun moment e atunci cînd lucrurile merg plan, neted, ca acum.

Deflecțiile drumului către Centru

Într-atît se tot spune, încoace și încolo, că viața este un drum, încît afirmația asta a devenit un clișeu. Sau că important e drumul și nu destinația. Parcă sună mai bine, nu? Dar și mai bine că lucrurile cu adevărat importante le reprezintă abaterile de la drum. Asta poate nu reiese așa de clar. Hai să ne uităm de pildă la Odiseea. Trecînd peste faptul că poate Ulise nu se prea grăbea el s-ajungă acasă, în Ithaca lui, la Penelopa lui, ceea ce-l maturizează (și ceea ce pe noi ne fascinează) sînt întîmplările care-l rețin sau cele care-i schimbă traiectoria. Și cam așa este și viața. Uite, îmi place, de exemplu, Kerouac, aș putea afirma scriitorul meu preferat (sau, mă rog, unul dintre ei). Am citit multe despre încercările lui de ani în șir de-a căuta noi semnificații printr-un nou limbaj literar, prin rescrieri și rescrieri ale romanului său, prin distilarea experienței din călătoriile sale. După ce citești „On the Road”, îți dai seama de niște lucruri. De exemplu: că imediat ce ești deflectat de la un scop, îți vei stabili un alt țel dar de la care, inevitabil, vei fi din nou deviat. Nu ești ca un vapor, întotdeauna înaintînd cu prora înainte, tăind valurile. Ci treci printr-o serie de întoarceri care continuă și continuă pînă cînd vei face un cerc complet, un cerc al disperării (care face și ea parte din procesul creativ) și care se circumscrie acelui "lucru" neștiut care este central... existenței. Sau a acelui "ceva" indefinit, care există în mod paradoxal, pe care nu-l concepi prin gînduri sau limbaj, ci e accesibil doar prin experiență. Iar încercările de a i te opune vor sfîrși în ratare, deoarece, cum spunea Kerouac, linia dreaptă duce numai la moarte. Ăsta e și unul dintre principiile post-modernismului, de fapt. Vezi asta clar în proza sa, în care nu găsești nici un fel de relații cauzale, doar viață, viață și alergătură. Altfel spus, experiența vieții unui om e ca o serie regulată de deflecții de la țelurile sale. Eliade spunea că de fapt oriunde există un Centru al lumii și că odată ce ai aflat în acest Centru, ești la tine acasă. Te afli cu adevărat în adevăratul sine și în centrul cosmosului. Și că exilul te ajută să înțelegi că lumea nu îți este niciodată străină odată ce ai în ea un centru. Dar, dacă-mi amintesc bine, el spune că pentru a ajunge în Centru, ai de străbătut un labirint. Trebuie să ieși din el, întîi. Mulți se rătăcesc. Cum poți totuși ajunge, mă întreb? Există o logică, un backtracking, dar cît îți ia? Și atunci ajung acolo doar cei cărora li se relevă, cei care primesc grația Divină sau totul e în noi? Și totuși Eliade, pe cînd era profesor în State, petrecea cîteva luni pe an la Paris, și nu cred că doar pentru studiu. Cred că totuși mediul contează, ca filtru al emoțiilor, așa cum impresioniștii pictau scene din orașe sau din natură, exterioare. Și de fapt tot ei au introdus în pictură mișcarea ca element al percepției și experienței. Așa că, ... "Pe Drum"!