Zgomote

Am observat de ceva timp încoace că am devenit hipersensibil la sunete. De exemplu acasă abia mai pot să mă concentrez cu zgomotul fondului care se aude de afară: mașini care trec, claxonează, oameni care vorbesc tare, vrăbii, cîini care latră, copii și tineri care urlă pe un teren de fotbal. Lîngă mine s-a mutat de curînd o fătucă, o pipiță care ascultă muzică mellow, și românească. În bloc, sau în blocurile de lîngă, din cînd în cînd, cineva mai lucrează în apartament: se aud aspiratoare și alte mașini de făcut zgomot. De afară aud alarme de mașini care pornesc dintr-o dată. De exemplu, alaltăieri, noaptea, a început alarma unei mașini. M-am trezit, am așteptat să se oprească, dar nu. M-am uitat la ceas: era ora trei jumate și aia tot continua. Am aprins televizorul, apoi l-am stins, mi-am pus o pernă pe cap, apoi două: degeaba. Sunetul era prea tare, prea ascuțit, penetra atît termopanul cît și perna. Cu greu am reușit să adorm cu acel sunet. Am fost adormit la servici toată ziua următoare. Cînd am venit acasă, am aflat că abia la ora 4 după masa a venit un camion să ridice mașina care încă își mai cînta registrul de alarmă. În timp ce mii, zeci de mii de oameni din cartier erau cu nervii la pămînt. În seara următoare m-am pus în pat și am dormit 12 ore.

Și la servici mă deranjează zgomotele. În primul rînd cretinitățile spuse de colegii din birouri. Mai mult mă enervează astea decît job-ul. Nu pot să cred că am unii colegi atît de tîmpiți. Și se presupune că e o companie multinațională, cu oameni care cîștigă peste medie și care, totuși, gîndesc ca niște idioți. Imobiliare, bani, hotnews, newsgroup-ul de gossip, fotbal, reclame la televizor, complexe de inferioritate, traume ne-exorcizate. Apoi discuțiile despre proiect. Toată lumea vorbește cu voce tare, spune tot ce face, tot ce a făcut și tot ce va face. Și sunetele din încăperi: telefoane care sună, mașini de tocat hîrtia pe care unii (din plictiseală, cred) le dau drumul, imprimanta de pe culoar, care, atunci cînd începe să listeze, face ca un pescăruș (mai nou ca un stol de pescăruși). Afară e șantier, ca de fiecare dată: înspre 700 sînt două macarale care au cîte o sonerie de semnalizare. Se aude zgomot de fier tăiat, de sudură și de ciocănituri în fier. Cu acest zgomot mai că m-am obișnuit: așa era și la vechiul loc de muncă, acum 8 ani, cînd s-a extins, așa era și în facultă, chiar și în timpul examenelor. Din cînd în cînd se aude un tren care trece peste viaduct. Uși trîntite. Etc.

În oraș este forfotă, agitație; la Mall mai rapid ajungi pe jos decît cu o mașină. E o coadă continuă pe toată lungimea străzii Circumvalaținii. În fastfood-urile din centru e plin, muzica se dă tare (și în general e proastă, românească). Terasele sînt pline, toată lumea vorbește tare. Nu găsesc un locșor de liniște. Eram la Paris acum aproape doi ani, pe Champs-Élysées, la ora prînzului și pentru prima dată mă deranja gălăgia, mașinile, traficul greu, abia puteam vorbi, trebuia să țip tare, nu știu cum puteau oamenii ăia să stea la acele terase, despărțite doar de niște panouri subțiri și plante în ghivece, de vuietul mașinilor și de vibrațiile asfaltului. Abia așteptam să găsesc o zonă de liniște, așa că am luat-o spre grădini, pînă în spate la palatul Élysées, unde ne-am așezat pe iarbă, lîngă oameni care, cred, veniseră și ei tot pentru refugiu, chiar dacă în jur, nu departe, era plin de polițiști. Acesta e și unul din motivele pentru care nu mă mai duc la Paris anul acesta: m-aș stresa prea tare, și sînt, oricum, cam stresat. Sau doar obosit, nu știu. De gălăgie, dar și de drum. Nu știu, poate greșesc. Poate și din cauză că vreau să stau și să scriu și poate că nu sînt sigur că simplul fapt al mersului acolo este suficient pentru a se declanșa inspirația, că voi avea un ”Satori” ca a lui Kerouac.

Legume

Cînd nu plouă o perioadă de timp, se încruntă, și, uitîndu-se pe geam, nemulțumit, spune: ”Hm! N-o să se facă legumele anul ăsta!”. Cînd plouă, dă din cap, se încruntă, oftează un pic și apoi exclamă: ”Ț! Prea mult! Sper să nu se strice legumele!” Acuma, mă-ntreb, de unde această grijă tocmai pentru legume? Doar nu ești cultivator, nu ești țăran, nu ai nici casă, stai la bloc, într-un apartament mic, cu două-trei camere, într-un cartier de blocuri asemănătoare, îți cumperi mîncare din supermarket, viața ta se desfășoară în oraș, lucrezi în IT, de unde și pînă unde îngrijorarea asta? E o moștenire ancestrală de la părinții care au stat la sat? Sau doar le place să fie tot timpul nemulțumiți? Să pară și ei interesați de ceva, într-un domeniu? Apoi mă gîndesc: este existența lor atît de golită de conținut, sînt oare atît de storși, secătuiți, goliți chiar, de sentimente, de spirit încît au ajuns să empatizeze cu legumele? Sînt morcovii, guliile, de sub pămînt, un simbol al dorinței de odihnă? Munca de uzură, oboseala, supraîncărcarea cu informații, stresul cotidian sînt contrabalansate pe plan interior de nevoia de a-și relua legătura cu natura, cu pămîntul? De sacralizare? Este un link slăbit în creierul lor ars? Un downshifting inconștient? Poate puțin din fiecare astea. Eliade spunea în ”Solilocvii” că ”Păcatul cel mai greu e de a se refuza armoniei, a trăi incoerent, bicisnic, abstract, ireal.” Am observat din ce în ce mai des în jurul meu, cum un intelectual, sau un inginer, sau chiar artist, un interpret de muzică clasică, de exemplu Ș., ajunge să-și piardă interesul pentru lucrurile spirituale, sau pentru citit, cultură, film (zero) exclusiv în favoarea celor strict materiale. Practic nu ai ce altceva să comunici cu astfel de oameni, sînt niște filistini, iar cînd se apucă să vorbească, o fac ca un jurnal de actualități, sec, fără suflet. Și mă gîndesc și că această mutație, de la natural la artificial, îi afectează puțin și pe cei din jurul lor și deci și societatea noastră.

Filmele SF

Cu unele excepții, punctuale, nu-mi plac deloc filmele SF. Mi se par mult inferioare altor genuri, atît ale cinematografiei cît și ale SF-ului, și aici mă refer la literatură și comics-uri. Nu sînt pe gustul meu. Poate că am citit eu prea multe romane, povestiri și reviste de acest gen, care mi-au plăcut. E drept, mi-au plăcut la vremea de atunci, acum vreo 15 ani, în liceu și mai ales în facultate, cînd eram un maniac al genului. Deși există cîțiva autori pe care îi mai citesc și chiar recitesc și acum, cum este de exemplu Philip K. Dick. La fel cum există o droaie de alți scriitori pe care acum nu i-aș mai citi, nu le-aș mai acorda nici o șansă și aș lăsa imediat din mînă o carte proastă dacă autorul nu mă convinge. Filme SF însă care să-mi placă nu am prea văzut nici atunci și nu găsesc nici acum. Multe au fie un rol voit educativ, grețos, fie dezamăgesc de pe la mijloc, neținînd pasul cu începutul, ca și cum scenaristul s-a blocat brusc, ba actorii de pe ecran par ca niște marionete, cu fețele ca de lemn, ba se apelează la soluții facile de ieșire din criză, etc. Chiar, de ce nu se fac filme de science-fiction bune? De ce cărțile sînt superioare, că doar în romane se pune accent pe gîndurile și viața interioară a caracterelor, ori SF-ul, fiind considerat mai mult un gen pentru tineri, este bazat mai mult pe acțiune decît pe psihologie. Nu este genul destul de vizual? De ce atunci benzile desenate sînt mai bune și decît filmele și decît cărțile SF? Înțelegem mai bine personajul principal din cauza popup-urilor? Sau din cauză că poți privi mai pe-ndelete de exemplu astroporturi, nave spatiale? Sînt acestea mai atrăgătoare decît tehnicile CGI? Deși și aici e de obiectat, eu considerînd că se derulează mult prea rapid pentru a fi savurate. Dar golul trebuie umplut cu ceva. Se poate spune oare că universul filmic SF este sărac populat? Sau că lumile sînt închise? Un univers creat de un scriitor sau cineast nu se regăsește în operele altor cineaști. Universurile lor sînt granulare. Nu au continuitate. Aici o acțiune dintr-un film nu se mai poate întîmpla și în altul. Cred că un film SF bun trebuie să aibă o tehnică preluată din benzile desenate. Așa cum este „A Scanner Darkly” sau chiar „Sin City”, care au atît animație cît și monologuri interioare. În ele parcă vezi scrisul deasupra sau dedesubtul scenelor. La fel, în space opera, ca „Empire Strikes Back” sau „The 5th Element”, care se pot mapa mai mult pe o structură de comics, cu mai multe turning point-uri, decît pe o structură filmică în 3 acte, deci fără început, mijloc și sfîrșit foarte clar determinate și, nu în ultimul rînd, făcînd apel la „voice over”.