Nocturnă în ceață

Afară e un frig sub minus. E noapte, mă uit pe geam, dar, fiind și ceață, nu se vede prea departe. Atmosfera e mai luminoasă ca-n restul anului, probabil și din cauza luminițelor pomilor de iarnă care sclipesc din miile de apartamente ale blocurilor din oraș. Încerc să profit cît mai mult de aceste zile libere, să stau cît mai mult tîrziu în noapte, să citesc niște articole de pe Internet pe care le-am tot amînat, sau să mă uit în niște cărți, sau să recitesc mai serios niște reviste și să conspectez în carnețel. Și să mă culc abia cînd chiar nu mai pot de somn. And, cum cîntă Billie Holiday, "I've got my love to keep me warm". Sînt în concediu de cîteva zile și în sfîrșit pot spune că mă simt odihnit, că stresul s-a evaporat și că tonusul muscular e normal. În fond asta ar trebui să fie zilnic o stare de normalitate.

O duzină de locații

Un top cu 12 locații unde-aș vrea să locuiesc, sau să merg să trăiesc o perioadă mai lungă. Nu am fost chiar peste tot, desigur, multe repere mi le-am luat din filme sau din emisiunile de la cablu, din reviste ori din cărți.

1. Paris. Aproape în oricare arondisment; să locuiesc pe o stradă mai mică, nu în preajma marilor bulevarde, să am și-un mic balcon. Și nu neapărat într-un bloc de tip vechi, am văzut și clădiri noi care se-ncadrează-n peisaj, de aceeași înălțime. Să pot merge la o cafenea, să știu care terase au cea mai potrivită lumină, să iau masa într-o braserie, să-mi iau zilnic produse proaspete de patiserie, să am în apropiere o piață mobilă. Și nu departe de Sena. Sau chiar într-o suburbie dezvoltată economic, ca Issy Les Moulineaux, Defense sau altele.

2. California, Bay Area. Nu atît San Francisco, cît mai ales zona împrejurătoare, cu Silicon Valley, cu nume de localități după care Intel-ul face platforme pentru notebook-uri. Mult soare, briză oceanică, ferme, firme de tehnologie la tot pasul, moteluri, arhitectură spaniolă, clădiri din adobe.

3. Sudul Franței. Într-o casă pe Coastă, sau într-un orășel vechi, cu un golfuleț, cu un port cu yachturi. Am fost prin satele de pe Route Nationale 7, de ex., remarcînd casele curate, am oprit în bistrouri să bem o cafea, printre localnici simpli, o lume normală. Există și munți acolo, și-am auzit că iarna bate puternic Mistral-ul. Mergeam cu mașina, printre atîtea decapotabile, stăteam prin ambuteiajele de pe coastă, la cîțiva metri de mare, și la un moment dat mi-am imaginat că văd, în depărtare, o corabie, o galeră romană. Sau trecînd pe o autostradă, pe un pod suspendat spre Italia, cu vreo 140 km/h, nu știam la ce să mă mai uit – ca-ntr-un tour de force, aveam Mediterana sclipind în soare în dreapta și dealurile viticole în stînga, știu c-am oprit într-un loc special amenajat, să admirăm peisajul. Apoi San Remo, foarte viu, animat, plin de scutere, cu piețe frumoase, plaje, palmieri mari. Sau în partea, la fel de însorită, dinspre Spania. De fapt aproape-n toată Franța merită să stai. Și cred că și-n toată Spania.

4. Toscana. Într-o casă făcută din pietre amestecate cu mortar, printre dealuri verzi, cu o curte mare, cu pomi, ceva pămînt cultivat. Sau într-un orășel vechi, din evul mediu, cu străzi de piatră, cu balconașe cu grilaj și ghivece cu flori peste tot.

5. Olanda, mai multe locuri. Fie într-un sat cochet, cu căsuțe cu geamuri mari, pînă jos, cu multă apă împrejur – lacuri, canale. Sau într-un orășel ca Veenendaal, cu verdeață, mori de vînt, case fără garduri. Ori într-un oraș ca Utrecht-ul, care îmbină modernul și vechiul, un centru economic și cultural puternic. Cu bicicliști peste tot, oameni relexați. Mă simt foarte apropiat de Olanda. Mi-au plăcut în Rijksmuseum picturile cu peisaje din preajma apelor de exemplu sau arhitectura veche, cu casele ca de turtă dulce din Amsterdam, canalele. Și admir liberalismul lor în gîndire, mi se pare absolut normal și sănătos.

6. Undeva în New England. Melting pot-ul newyorkez, Manhattan-ul din filme, seriale, efervescent cultural, plin de baruri, teatre, expoziții. Sau Brooklyn, ori Queens. Sursa de inspirație: Seinfeld, Friends, sau emisiunea culinară a lui Anthony Bourdain. (Nu știu de ce, dar cînd mă gîndesc la America, mi se face foame.) Sau Long Island, New Hampshire, Vermont, locuri cu vegetație bogată, cu case cu garaj, o Americă așezată, calmă, tradițională.

7. O insulă în Caraibe. Martinica poate fi un exemplu. Case albe, portocalii, cer senin, ape turcoaz, palmieri, cocotieri, oameni colorați, lipsiți de stres, care știu să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Și femeile, creole, îmbrăcate sumar, sau în bikini. Și influența colonială franceză.

8. O insulă în Pacific, la Papeete de exemplu, în Tahiti. La fel. Numai gîndindu-mă și deja mă simt departe de griji, de lumea dezlănțuită. În filmul 'Six Days Seven Nights' Harrison Ford are-un dialog cu o turistă care-i spunea c-a venit să caute magicul și să găsescă romance, el replicîndu-i „It's an island, babe. If you didn't bring it here, with you, you won't find it here”. Ah, și ritmurile muzicii!

9. Bretania sau Normandia. Orășele sau sate pescărești, casele solide de piatră cu modele laterale pe ferestre, aer de mare, briza, brînzeturi, fructe de mare, porturi cu iahturi, bărci. Și marea, cu flux și reflux puternic, cu vapoare. N-am văzut țărmul Albionului, cum se spune, poate n-am prins o zi senină, dar poate-i doar o legendă, distanța e mare, oricum.

10. Un city sau town din centrul Statelor Unite. Undeva unde se trăiește normal, autentic american, nu în excesul de pe cele două Coaste. Mă gîndesc de ex. la Tulsa, situat la confluența între Jazz, Blues, Rock'n'Roll și Country. Sau în zona Mississippi, vechiul New Orleans, dac-a mai rămas ceva după uragan.

11. Grecia, la malul mării. Din nou, case albe, mîncăruri specifice, deși cam mulți turiști, dar unde-s mulți turiști sînt și multe utilități, locuri cu mîncare. Măslini, lămîi, chiparoși. Mi-ar place să stau nopțile pe verandă, să privesc în depărtare, să văd un far. Și să mă gîndesc la istoria Greciei, ca leagăn al civilizației, al democrației.

12. Buenos Aires. Un amestec de latinitate, femei cu sînge fierbinte, oameni pasionați și pasionali, pătimași, într-o arhitectură europeană, centru comercial, port, viață culturală, viață de noapte. Am auzit deja, deși indirect, de două persoane care au plecat în Argentina pentru acest spirit, luîndu-și liber, o pauză lungă de la servici, să-și hidrateze sufletul acolo.

Anul trăirii rapide

Mă gîndesc ce repede-a trecut anul acesta. De fapt pe toată lumea pe care-o cunosc am auzit-o mirîndu-se de viteza cu care-a trecut înc-un an: atît colegii de la servici cît și cei care-au plecat în străinătate, și-ai mei la fel. Toți invocă-n primul rînd job-ul, prelungirea și intruziunea lui în timpul liber. Dar există oare o cauză comună, reală? Este oare un semn de trăire intensă, din cauză c-am stat focusați foarte mult pe lucru, uneori peste program, uneori și sîmbăta, cu gîndul mereu la flow-ul proiectului, la viitor și mai puțin pe viața personală? Și asta ne-a făcut să nu mai privim împrejur? Sau este ăsta doar un semn de lîncezeală, de lazyness, care vine odată cu timpul, cu experiența? Poate este legat și de specificul job-ului, unde ești stors efectiv, opt ore, într-o atmosferă de nesiguranță și dezordine. Eu unul, în prima parte a anului am tras destul de tare la lucru, știu c-am fost stresat o perioadă, dar apoi, cam de la sfîrșitul primăverii, am redus puternic turațiile, și-am revenit. But now I think I'm in a kinda downshifting state. Sau, cel puțin, sînt într-o stare de laid-back - am descoperit recent termenul acesta, și-mi place să mă reflect în el, mă duce cu gîndul la semnificația lui relativ la muzica lui J.J. Cale. A sort of playing behind the beat. Alteori mă gîndesc că sîntem prinși într-un soi de manipulare globală, prin mass-media de exemplu, care ne face să fim (pre)ocupați mereu de cîte ceva, să trăim în inquietudine, să muncim mult pentru a cumpăra obiecte, a avea proprietăți, neglijînd timpul liber. Boala fluxului informațional. Sau este un fenomen exterior, cosmic, o concentrare de cîmpuri de forță care ne distorsionează percepția timpului? Dar, indiferent, anul s-a dus ... woop ! La firmă stăm în același birou, lucrăm la același proiect ca anul trecut, am primit același tip de calendare albastre, de birou, și agende, doar că sîntem mai puțini. Și acum stau tot acasă, exact ca acum un an pe vremea asta, în fața laptop-ului, așezat turcește, pe pat, revăzînd pentru a 'n'-a oară 'Mixed Nuts' la TV, înconjurat la fel de cărți, reviste, DVD-uri. Parc-aș fi visat.

Vélizy 01

Cumva automat, ca-n fiecare an în perioada asta, îmi vine-n gînd acel prim decembrie petrecut în Franța, acum cîțiva ani (destul de mulți de fapt). Țin mine și acum de parcă era ieri cum mă uitam fascinat la geamurile mari și iluminate ale clădirilor fără perdele sau storuri, la clădirile funcționale ale firmelor, hotelurilor și depozitelor de marfă de pe drumul de la aeroport pînă-n Défense, unde, la fel, vedeam pt. prima dată-n viață live miile de luminițe ale sky-scraper-erelor. Noaptea Grand Arche-ul era colorat într-o lumină roșie, ca-ntr-un concert al lui Jarre. Nu mă mai săturam de Défense, mă simțeam foarte în largul meu pe Esplanadă. Și atunci, ca și acum, eram în plină criză economică, și de aproape nimic nu părea nou, ba chiar era ușor folosit, dar funcțional și bine întreținut. Nici un lucru nu era extraordinar, mi se părea extraordinar doar faptul că astfel de lucruri puteau să existe într-un mod atît de evident. Mergeam cu mașina la servici, plecam și ne-ntorceam pe-ntuneric, fiindcă-n Paris ziua e scurtă iarna, făceam 1h la dus și 1h la întors, printre oameni calmi la volan, pe autostrăzi și șosele bine semnalizate și îngrijite, pe lîngă fațade curate de clădiri cu ferestrele pînă jos, cu mașini în față parcate-n șir, bară-la-bară, sedii de companii, unele cu nume de mărci celebre, cu birouri cu geamuri mari, unde se vedeau oamenii lucrînd, și dimineața și noaptea, sau pe lîngă Sena, peste poduri, pe lîngă mici terenuri de sport cu nocturnă. Peste tot vedeam oameni, de toate vîrstele, care făceau jogging. Firma nu arăta cine-știe-ce grozav, era puțin cam murdară și pe dinafară și în interior, dar se încadra bine în peisaj, printre altele asemeni ei, însă era bine echipată, cu săli de ședință, locuri de refreshments, camere speciale pentru imprimantă, birouri, cubicule. Mirosul specific din interior însă nu-mi plăcea, amintea de-un garaj; nu înțeleg de ce nu foloseau detergenți parfumați, ca-n magazine. Ni s-au dat la-nceput să studiem niște documente, destul de criptice, cu multe acronime și scheme seci; păreau oarecum vechi dar cele tipărite la imprimantă aveau un aer de lucru nou; soft-ul părea greu de mapat pe conceptele de telecom, foarte modular, granular, cu multe interconexiuni. Oamenii cu care lucram păreau preocupați, serioși dar relaxați, cu o medie de vîrstă mult mai ridicată ca la noi și erau îmbrăcați toți cu o cămașă monocromă, nu în bluze, ca noi. Fiind primii români veniți să lucreze la proiect, trebuia să ținem prezentări, să participăm la short-meetinguri, să dăm feedback-uri. Din cînd în cînd se țineau party-uri de despărțire a unor colegi francezi, precedate de discursuri de vremuri grele; nu știam dacă atmosfera era rezervată din cauza evenimentului sau din cauza firii celtice a francezilor. Atunci am băut prima dată punch, credeam că-i suc și-am luat cu polonicul, iar după ce-am gustat mi s-a părut că-i făcut din conservă de ananas expirată, de-abia după aia mi-a zis Sașa că are alcool. PHC zîmbea amuzat, credea poate că sîntem sălbatici. Îmi amintesc pauzele de masă de la cantină, cu bucătari volubili, vorbăreți și prietenoși (deși am întîlnit și unul cu ego-ul inflamat) cu mîncare sănatoasă (care, deși nu părea, te ținea pînă seara) cu angajații foarte implicați în discuții pe la mese. Seara mergeam pe la hipermarket, abia mai găseam pîine, nu știam prețurile, ni se părea totul prea scump pentru diurna noastră, fiindcă mai voiam să ne-ntoarcem și cu ceva bani acasă. Atunci abia așteptam să revenim în Tm, de Sărbători, și abia anul următor, cînd am fost în seria a doua, a-nceput să ne placă. Și era greu, printre atîtea tentații și mărci străine, să te decizi ce să cumperi. Cum să te hotărăști cînd erai înconjurat de exemplu de sute de mărci de brînzeturi și alte lactate? Și apoi mai erau atîtea magazine în Mall, cu atîtea lucruri faine, de calitate, la care mă uitam ca la muzeu! Îmi plăcea și arhitectura Vélizy-ului, erau în general numai firme de tehnologie, cu parcări pentru angajați, unele aveau petice de verdeță și alei între batiment-uri, cu trotuare pe care chiar dacă mergeai pe ploaie nu te murdăreai, cred că absorbeau apa. Și mai ales oamenii, care-și vedeau toți de treabă, calmul cu care așteptau să reintre cu mașina-n trafic.

Decembrie noros

  Ieri am ieșit cu echipa la prînz în Unirii, la Rustica, ultima dată în această formație, cu Paula. A fost o vreme noroasă, dar caldă. Ne-am simțit bine, am depănat amintiri; în fond ea a stat aici cam 5 ani, nu?, mai mult ca o facultate. Și avem majoritatea cunoștințelor de aici comune. Ea zicea că i-a plăcut Timișoara. Oricum era de așteptat să plece, încă de acum mai bine de-un an. Înc-o despărțire. O, Doamne, a cîta? Mă-ntreb cînd și dacă ne vom mai revedea, sau măcar dacă vom mai ține legătura. Ea nu prea răspunde la emailuri. Apoi am fost la o cafenea, lîngă Dom. Am discutat despre firmă, depre criză, IT, Occident, Finlanda, mentalități, planuri de viitor, despre ce se mai știe de alți colegi. Hm, ce faună mișună pe acolo după ora două! Fete atrăgătoare, îmbrăcate elegant, unele cu diplomat, cu țigara ținută sus, între degetele cu unghii vopsite, cu figuri de tîrfe, patroni sau oameni de afaceri prosperi, cu bluetooth-ul în ureche.

  Azi mi-am luat zi liberă. M-am trezit de dis-de-dimineață, fiindcă m-am dus să-mi fac buletinul. Nu-mi place să mă trezesc așa devreme, mai ales cînd plouă, mijgură de fapt. Am fost cu tramvaiul, cu care n-am mai călătorit demult. În liceu și-n facultă mergeam zilnic pe acest traseu. Am observat ce multe clădiri noi au apărut pe Cetății. La Poliție era coadă la intrare, afară, ca de obicei, deși am venit cu juma' de oră mai devreme (se preiau maxim 300 de cereri într-o zi). Am fost al 18-lea. La 8,30 un guard, mai în vîrstă, a apărut să ne explice calm, ca la proști, care-i procedura, unde-i casieria, de unde se iau bonuri de ordine, etc. Normal că unii n-au înțeles nici așa. După 19 ani de la Revoluție n-au reușit încă să pună la punct un serviciu de evidență mai rapid, ca la pașapoarte de exemplu. Abia-n 6 ianuarie pot veni să-mi ridic cartea de identitate. 

  Apoi m-am plimbat cu Mama pe malul Begăi, ne-am uitat la blocurile nou construite de lîngă Ilsa. Ea tot îmi spunea despre cum a copilărit în acea zonă a orașului, locurile ei de joacă, unde mergea la școală, mi-a arătat casa părintească, mi-a povestit despre vecini, istoria împrejurimilor. Apoi am fost prin Piața de Fîn. Hm, n-am trecut de foarte mult timp pe-acolo. Are o arhitectură foarte interesantă. Sînt prețuri mai mici ca-n 700 (cică). Am descoperit aici un strat social pe care nu-l bănuiam, o Românie profundă. De exemplu am aflat că aici vin să vîndă direct țărani, autentici, nu intermediari. Îmi place. Oamenii mi s-au părut politicoși, cu mîinile murdare de pămînt, turnînd din găleți în plase, ajutîndu-se unii pe alții, de exemplu ținînd loc la alte mese în timp ce alții mergeau s-aducă cafea, răspunzînd la întrebări, făcîndu-și meseria. Apoi, cei care fac piața acolo, cumsecade, gospodari, pasionați, experți, femei dar și bărbați, discutînd unii cu alții despre mîncăruri, ingrediente. Se simțea apropierea sărbătorilor, se găseau brazi, beteală, globuri, saloane. Mi-au plăcut miresmele de pătrunjel, morcovi, de mandarine, sau cele venind de la butoaiele cu murături. Era și o brutărie de la care-am luat cornuri. Alt gust, ale mirosuri față de-un supermarket ! Nu se compară. Și mai e și aspectul social al pieței, comunicarea interumană.

Draft Day

Au mai fost zile ploioase cînd s-a ținut Draftul, dar cu siguranță că aceasta a fost prima dată cînd s-au declarat în mod oficial vești atît de neliniștitoare. S-a ținut la Adam Müller-Gutenbrunn. Am ajuns puțin mai tîrziu, fiindc-am adormit (din cauza vremii). Mi-am pus haina pe-un scaun mai în fața sălii, aproape de oaspeți, că locurile din spate se vedea că-s deja ocupate, abia am ajuns să-nfulec o brioșă și să beau o cafea în hol, după care m-am întors, l-am văzut pe RMG ciocnindu-se ușor cu rucsacul de Laszlo Szabo, i-am spus că am un loc liber lîngă mine, și, pînă s-apuce toată lumea să se așeze bine și să se familiarizeze cu atmosfera, cu decorurile (era un pom de Crăciun lîngă ecran), cu vecinii, Marc a deschis ședința. Credeam c-o să fie la fel de plictisitor ca-n celălalte dăți dar speram că veștile vor fi cel puțin tot atît de încurajatoare, chiar dacă asta însemna să fim aburiți frumos. A-nceput Laszlo ca de-obicei. Hm. Părea cam trist, sau doar obosit sau îngîndurat sau și-și ? A-nceput cu cîteva slide-uri cu viziuni/filozofii R&D, unele mi le-am notat în carnețel. Emotional is allowed. (Hm!) Cică se caută individual performance in a full project. A team has at least one member which routinely exceeds the rules. Accentul se pune pe breaking the rules. Că jobul nu înseamnă să urmezi întotdeauna ordinele. Relevant accidents happens every time, like in life-planning și că here statistical is not applicable. Ca întîlnirea perechii, totul se face prin pură întîmplare. Non-linear but holistic. Octopus. Ierarhical but networked, networked but not shared. Not independent but autonomous. Și că nu obții rezultate rezolvînd probleme ci exploatînd oportunitățile. Ok, asta mi s-a părut interesant, recunoașterea individualului. Îmi place că stilul lui nu este ingineresc, adică plat, ci vede firma ca un living organism, cum s-a exprimat în alte dăți. Apoi a ajuns la lucrurile practice, lumești. Cuvinte cheie: criza economică, clienți nemulțumiți, merging, delocalizare. Peste cîteva zile va fi o ședință cu acționarii în care se va anunța noua organizare a companiei iar el nu știe sau nu ne poate spune ce se va discuta acolo, dar se pare că va veni un tsunami de schimbări. Să ne așteptăm la orice. Glup ! Aproape că transpirasem. Jocul cu numărul oarecare din 3 cifre, pe care le permuți, le scazi, iar le permuți și le aduni și tot 1089 iasă, indiferent de nr.-ul ales inițial. Na, ce vrea să-nsemne asta ? Ca un vis urît, dar nici nu începuse bine. Mă uitam înspre ușă, să vină DAB, CEO-ul, să ma refresh-uiască atmosfera, cu ce rezultate bune am avut, în fond vom primi prima de Crăciun. Dar și el, în ciuda faptului c-a făcut pe alocuri lumea să rîdă, ne-a vorbit despre lentoarea construiri unei autostrăzi în Ro, și calitatea și garanția acesteia de 'lapte praf' (zis în românește), problemele cu 'the furnizors', scăderea cifrei de afaceri a firmei în 2008, urmînd trendul pieței, necesitatea unor contracte mari cu statul, despre competiția inegală cu chinezii care dau și pe gratis ca să-și impună produsele, despre cum marketingul și superficialul influențează și chiar stabilește valoarea de bursă a unei companii. Că vrea doar să fim lăsați să lucrăm. Și să ne întîlnim la Petrecerea de Crăciun, că la anul, cine știe, poate o vom ține într-un McDonalds, c-am încăpea ! Asta a fost o lovitură ! E firesc că după asta, în pauza de prînz, nici nu mai aveam o poftă de mîncare deosebită. Mîncarea a fost grea, bazată de porc, prăjeli, cotlet, piftii, mezeluri de casă. Și cam puțină, cum zicea Woody Allen. În pauză am mai intrat în vorbă cu unii francezi, dar erau cam asaltați de boșii locali. Ce drăguță e TPL-a de B10 ! Are un nume care mă face să visez, Raphaëlle, foarte muzical. Femeie adevărată, cum nu prea am văzut pe-aici, tînără, poate un pic mai tînără ca mine, cu părul pînă la umăr, periat, neprins. Feminină, dar sigură, zîmbitoare dar modestă; și calmă, figura ei te liniștea parcă. Avea și o aluniță pe nas, care-i dădea un aer simpatic. Și mă topeam după franceza ei nativă ! Însă păcat că purta verighetă, sau era doar un inel, cine știe, sînt atent la așa ceva, îmi scînteiează imediat cînd ceva nu-i în regulă. A urmat prezentarea slide-urilor cu status-ul firmei, cota de piață în telecom, hm, abia locul 4 în lume, parcă știam că era mai sus, sau cu o felie mai mare; sau au pierdut ? dar cînd s-a-ntîmplat asta ? A, mulțumiri pentru rezultatul audit-ului. Pfff ! Oare ne va mai folosi ? La prezentarea proiectelor n-am fost f. atent, și mi s-a părut c-a trecut repede, cu gîndul în background numai la norii întunecați de deasupra firmei, care era peste drum și care păreau că se adună și deasupra capului meu. B12 e o vitamină, sper s-o mai apucăm! S-au prezentat doar 3 filmulețe. Americanii au trei site-uri, foarte mari; văzute din avion par niște baze lunare autonome. Majoritatea personalului lor, inclusiv CEO-ul, prezent și el în sală, sînt indieni și asiatici, dar născuți în State. Chinezii au tot 3, și nu doar la Shanghai; tocmai au mai angajat 200 de omuleți; dar filmul lor a fost vulgar, umor chinezesc, amenințător, cu împușcături. Cu ce le fac ei spionilor, și că nici extratereștrii nu pot să pătrundă acolo la ei. Și șantajist, cu o doi dansatori, unul o scapă, ea îi cere socoteală și el pac-pac ! Brr, horror !! Liniște în sală. Despre filmul din Timișoara nu mai are rost să zic nimic; a aruncat o lumină de amatorism, ca de fiecare dată. Cînd am ieșit de acolo era întuneric și ploua destul de tare.

Audit

E vremea, moda, audit-urilor. După aproape doi ani de la intrarea în UE, au început să vină și aici, la noi. La început auzeam acest cuvînt pe la știri, din ce în ce mai des parcă, dar fără să-i dau importanță. Și Tata mi-a zis că va avea la servici un audit de la o comisie europeană. Apoi am auzit o femeie într-o librărie cerînd o carte despre audit; librara i-a adus una, era groasă și scumpă, 90 de roni. La noi s-a anunțat că vom avea un audit ISO de la o companie mare, TÜV, încă de acum 6-7 săptămîni. Și ”ce mai freamăt, ce mai zbucium” ! Nu se prea știa la început clar despre ce-i vorba. Așa că am început cu făcutul curățeniei prin birouri. Dat prin shredder-e și aruncat documentele obsolete și păstrat numai ultimele versiuni, sincronizate cu DIAMS-ul; și aveam ce arunca: mai aveam prin dulăpioare, pe rafturi, pe sub mese, documente de pe vremea vechiului proiect. Desigur că o parte din ele le-am aruncat anul trecut, înainte de-a pleca în concediu. M-am simțit ușurat după ce am scăpat de ele, de parcă am scăpat de-o povară, de-un complex; în multe din ele nu mă mai uitasem de ”n” ani, fr-uri printate, design memo-uri, doc-uri de high level design; altele însă, pe care le-am folosit mai des, chiar la începuturi, îngălbenite de vreme sau cu pete de cafea, cu însemnări și adnotări pe margini, mi-au trezit amintiri, nostalgii chiar. Eh, pe majoritatea însă le am și-n format electronic, dar pe hîrtie e mai ... drăguț. Apoi a trebuit să facem niște cursuri online, din Virtual Campus. Unul despre Quality altul despre Electrostatic Discharge cu întrebări, exerciții și un examen final, și diplomă pdf trimisă prin mail la secretariat ! Apoi platformele - la asta n-am fost implicat - dar cînd m-am dus pe platformă mi se părea că am nimerit într-o altă companie, sau într-un film. Curățenie, dungi galbene fosforescente pe jos, printre echipamente, căblăraia adunată în fascicule ordonate și marcate cu etichete pe fiecare cablu, totul la locul său, nu ca-nainte, în încurcătura aia ca de spaghetti. (Bineînțeles că totul va reveni la starea inițială în cîteva săptămîni, sînt convins, aici nu-i Germania.) Trebuiau puse la punct documente despre proiect, de la specificații de sistem și de subsistem, la managementul codului sursă pe care-l scriem. Apoi a sosit francezul acela, de culoare, Eric N., care ne-a ținut (din nou) o prezentare, extrem de plictisitoare, în Big Meeting Room, despre fazele proiectului, de la SubDR-0 la MR-6, invenția numită Draft Maturity Model cu certificatele obținute de-a lungul anilor precedenți. Omul ăla are job-ul cel mai sigur din companie - greu de crezut că s-ar găsi un altul mai răbdător ca el într-unul din site-urile ALU din lume să facă lucruri atît de necesare de boring. Între timp, periodic (aproape zilnic, de fapt) ni se trimiteau documente prin email, de la vreo 4-5 oameni din mgt, despre organizarea proiectului, și who's who, toți cu rugămintea de a le citi; de parcă aveai ce să citești! Cînd vedeam de exemplu arborele ierarhic, adînc, al companiei-mamă, atîția oameni plătiți degeaba, mi se făcea silă. În Trash cu ele ! Oricum, scopul auditului e și acela de a detecta slăbiciuni, ajutînd la soluționarea sau optimizarea unor probleme/procese. Păcat ca unii s-au stresat prea tare, ca DGH, care, ca de obicei, face ca porcușoru' isteric de vreo cîteva ori pe săptămînă, și au încercat să strice o parte din farmecul acțiunii. Bine, el se stresează din orice, de la încruntarea la vederea unei căni (chiar dacă spălate!) sau cutii de ceai prin birou, sau a unei foi de hîrtie nefolosite, pînă la obișnuitele crize de nervi la observarea lipsei unui link la un document pe pagina de Intranet a echipei. După ce venea de la cîte o ședință, propaga din ce-n ce mai mult stres iar cînd ne-a zis că (cică) este unu' în comisia de la audit (iarăși!, cică, fără simț al umorului :) ) care va bîntui prin birouri și va întreba la întîmplare angajații despre chestiuni teoretice și acronime, atunci am știut că nu va fi așa, ca nu vom fi implicați direct și că totul ține de modelul românesc, de a ține angajații sub tensiune degeaba. Și am avut dreptate. Iar feedback-ul firmei de audit a fost pozitiv, deși cică (!) au fost surprinși ca un colectiv atît de tînăr (media de vîrstă e f. scăzută față de firmele din Occident, fiindcă mulți pleacă) respectă certificatele ISO de R&D. Oare ce credeau, că lucrăm după ureche ? Scria în mail și că s-au interesat de oamenii cu high technical expertise, despre cum se ocupă compania de ei. Hm, mă-ntreb și eu !