Vibraţii

Îmi place să stau seara pe Pont des Arts, să privesc reflexia felinarelor în apă, să simt briza Senei alunecîndu-mi pe lîngă corp, strecurîndu-se printre haine, aducînd sunetele din depărtate, dinspre spectacolele stradale din Place St. Michel, veselia oamenilor din bistrouri, baruri, sau care ies de la un cinema. Îmi imaginez curenții intrînd apoi în străduțele înguste din Cartierul Latin, trecînd pe lîngă fațadele blocurilor frumos ordonate, pe lîngă boutique-urile sau librăriile deschise pînă tîrziu, pe la terase, prin piețe, îmbrățișînd oamenii. Clima, vîntul, sculptează atît caracterele cît și fețele, fizionomiile. Îmi plac în Paris nu atît locurile, geometria străzilor, cît oamenii, atmosfera deschisă, nu încrîncenată, ca la noi, degajarea - chiar pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate, fiindcă au radiatoare care emit caldura de undeva de sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, de-a lungul străzilor; cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor, nu știam la început despre ce e vorba. Îmi place să ascult sunetele orașului, ciclul regulat al metroului, vocile politicoase din autobuze, de la mese, vaporașele care trec pe sub poduri, oamenii care pășesc cu calm. Trebuie să înregistrez asta odată, cu mp3 player-ul, să fac apoi un colaj, un mix cu zgomotele străzii și frînturi din emisiunile de la radio sau TV, muzică, voci, cum a făcut JMJ în ”Les Concerts en Chine”, pe care apoi le-a introdus în intervalul dintre piese. Sau ca-n filmul ”Crossing the Bridge”, unde un grup de muzicieni s-a dus în largul golfului, pe un iaht, luîndu-și cu ei instrumentele și instalațiile electro-acustice, să compună pe acel fundal sonor. Și-n Timișoara am de exemplu fondul sonor al nopții (cîte un tren care trece departe peste-un viaduct), forfota miezului zilei, cînd lumea, grabită, iese în pauză, sau agitația și muzica săltăreață din fast-food-uri, fondul traficului după-amiezelor tîrzii, sunetul roților de mașini care trec peste asfaltul peticit, zgomotul piețelor și supermarket-urilor, liniștea sîmbetelor și duminicilor calme cînd lumea merge la biserică sau se plimbă prin parc.

Simulare

În timpul exercițiului de simulare a unui caz de incendiu, de la servici, cu tot MRC-ul adunat în curtea interioară, plus trei mașini de pompieri, au fost cîțiva voluntari care-au trebuit să stingă focul aprins de la niște cartoane, folosind diversele extinctoarele a căror funcționare ne-a fost arătată la instrucția periodică. Fără experiență și foarte tineri, băieții, veseli, mai mult au ațîțat focul, în ”încurajările”, aplauzele și rîsetele de fapt, colegilor noștri de pe margine, tineri și ei, și oarecum imaturi, sau cel puțin care caută să vadă în toate un doar un mijloc de distracție; mă rog, de ce nu? În schimb, echipa de pompieri, care păreau toți oameni simpli, cam de la țară, serioși, stătea pe partea opusă nouă, aliniați perfect în fața mașinilor, cam la un metru distanță unul de altul, cu mîinile (parcă) drept, sau la spate, toți cu privirea fixă spre cei doi care încercau să stingă focul. M-am uitat cu atenție la fețele lor, nu zîmbeau deloc și parcă erau un pic îngrijorați de ce se întîmplă. M-am gîndit atunci pe loc, uite, există niște îngeri păzitori, există totuși o ordine, Universul este totuși guvernat de niște legi, legi care lucrează dincolo de aparențele vieții de zi cu zi. Panoramă cinematografică: o rețea de linii luminoase, de raze laser, intersectate, perpendiculare, întinzîndu-se în spațiu, ca-ntr-o simulare a unei suprafețe dintr-un software de proiectare, mapată peste zona virană din spatele curții firmei, și peste lumea noastră.

Inspiraţie la servici

Dezvoltarea de soft implică-n primul rînd inspirație. Sînt momente, uneori trec zile întregi cînd o tot caut și n-o găsesc. A writer's block. De exemplu toată săptămîna trecută m-am gîndit la o problemă apărută la un feature la care-am lucrat prin vară, înainte de concediu, și la care-au apărut acum niște condiții noi care nu erau prevăzute inițial, lucru des întîlnit, din păcate, pe la noi, fiindcă există o proastă comunicare între spec și dev. Era legat de propagarea switch-ului pe stand-by ca să nu se întrerupă call-ul după take-over. Evident că pe lîngă asta am mai lucrat și la altceva, problemele de ss7 sau alte fault-report-uri apărute pe comunicația cu bsc-ul de la chinezi, ca de obicei, fiindcă rareori lucrezi doar la un singur lucru. Bine că francezii au fost în concediu 3 zile de Armistice Day și asta s-a simțit în mod pozitiv, presiunea nefiind prea mare. Chestia e că trebuia să găsesc soluția, o "simțeam" că e undeva pe-acolo. Am luat la periat cîteva mii de linii de cod, am găsit apoi, discutînd și cu ANE, două posibile soluții, dar nu-mi plăceau nici una, erau doar compromisuri, fiindcă implicau mărirea mesajului de transmis, creșterea timpului de encodare-decodare, și uneori putea duce la întreruperea comunicației. M-am apucat totuși de codat, încercînd să și optimizez părțile existente, dar nu eram deloc, dar deloc, mulțumit de perspective, nu eram convins că va merge ca lumea. Și mă gîndeam mereu la o alternativă. Mă uitam pe geam la clădirile în curs de construire, de după linia de cale ferată, la macaralele aurii care se întorceau uneori încet, alteori amețitor de rapid, vedeam muncitorii pe schele. Ce inspirație le trebuie lor, sau ei au oare nevoie ? Priveam trenurile care veneau și plecau, marfare lungi, personale cu acoperișul ruginit, acceleratele și rapidele spre București, cu vagoane de clasa I și restaurant. Mai spre stînga, după maidanul din curte, Gh. Lazăr colț cu Circumvalațiunii, trafic asiduu toată ziua și chiar și seara, pe la 6-6 jumate cînd ies, și cînd e noapte de fapt. Gîndul nu-mi dădea pace nici cînd mergeam la cantină sau la Mall; am fost și la McDonalds de două ori, ca să mai văd fețe noi. Dar ultima dată, la o masă de lîngă mine s-au pus niște țațe, tinere și foarte sigure pe ele, de la mine din firmă, din alt departament, și au început să turuie cum aud de obicei, despre terenuri, viloace, mașini și apoi despre restaurantele la care-au fost și se mai duc. Dar nu spuneau de ce nu le-a plăcut sau de ce le-a plăcut o anume mîncare, sau ingredientele, doar simplă polarizare, plus sau minus, gîndire binară. Ce stil, ce snobism ! Nici aici nu mai scap, nu mai văd oameni normali ?! Cînd fac pauze de lucru și cobor la bufet, la fel, aud colegi vorbind numai de lucruri de genul ăsta. Plus ”faze”, plus filme proaste, plus discuții despre mersul la alte firme. În general nu ai cu cine vorbi despre programare sau despre IT măcar, în general, măcar în stil editorial dacă nu despre muncă. Mai ascult și muzică, e foarte important, nu doar inspirator dar și ca o supapă fără de care, recunosc, nu aș rezista. ”Nowhere to run, nowhere to hide / No way to relieve this feeling inside” de J.J. Cale a fost melodia care m-a marcat în ultimele zile. Îmi place interpretarea din Live in London. Totuși, uite, bine că au angajat-o pe GRG, cu care pot discuta atît despre IT, cît și despre filme și muzică, tocmai am făcut schimburi de mp3-uri cu jazz și blues-uri. Vineri a fost o zi cu un soare lăptos și cam rece. Am ascultat muzică de dimineață, de cînd am sosit. Ideea mi-a venit după prînz. Soluția era acolo, ascunsă și mi s-a relevat la un moment dat. Inițial nu mi-a venit să cred, nu eram sigur adică, mi se părea o iluzie, apoi o minune chiar, dar am verificat și într-adevăr așa era. Nu out-of-the-box, cum se spune, ci cumva în același spațiu; ca-n suprafețele acelea din matematica superioară, care ocupă aceeași poziție dar nu se suprapun. Am șters partea la care-am lucrat cam toată săptămîna și am rescris-o pe baza noii idei, refolosind o structură internă deja existentă. Am stat pînă tîrziu la lucru, am apucat să și testez unul din mesaje și am văzut că merge. Pînă la livrarea de vinerea viitoare va fi gata ! Tot anul am lucrat în general numai la dezvoltare de feature-uri noi, și acum parcă începe să se vadă cheia de boltă. Chiar, ce repede-a trecut anul ! N-am prea făcut maintenance, oricum nu-mi place să cobor pe platformă, printre cabluri și ventilatoarele care huruie și vîjîie. Într-un fel e ok, deși n-am prins nici o ieșire, nu pot spune că e job-ul ideal, dar cu criza asta economică, care chiar mă-nervează, cică e greu. Și păcat însă de atmosfera prea impregnată cu stress de la servici, care trebuie schimbată. Asta aș vrea s-o schimb, să găsesc o soluție, nu doar glumele pe care le fac și care, hm!, ciudat, după reacțiile colegilor, chiar mi se pare că-mi ies, cam de fiecare dată! Sau poate că-mi ies tocmai pt. că atmosfera e așa de apăsătoare. Dar de fapt eu ... eh!, aș vrea să schimb multe!

Repetare

Repetarea unui lucru, unei acțiuni, over and over again, creează și poate duce la dezvoltarea de acuități deosebite. De exemplu repetarea unei piesei de către actorii care-o joacă, de atîtea ori cît trebuie pînă reușesc să intre-n pielea personajului. Sau a unui melodii, care-și dezvăluie treptat înțelesul și apoi forța ascunsă. Sau exercițiile de tai-chi făcute de chinezi în fiecare dimineață. Sau o Mantra. Sau multe alte exemple. Mă gîndesc că am lucrat la un proiect, dar unul uriaș, care implica atît dezvoltare, în principal, cît și asistență clienților, cam 5 ani și jumătate. Dar nu consider asta un lucru negativ, dimpotrivă. Într-un fel, a ajuns să-mi placă proiectele mari, să nu mă mai simt complexat de ele, fiindcă ajungi să-ți formezi o viziune panoramică și foarte clară asupra unui sistem, de la minuțiozitatea implementării lui într-un limbaj de programare, interacțiunea lui cu toate componentele implicate, trecînd peste milestone-uri, peste fazele de validare și acceptanță la client și pînă la maintenanța continuă. Procesul este unul lin, ca la jocul de curling, în care piatra e aruncată de unul din player-i, și ceilalți îi netezesc/conduc drumul pe gheață cu măturica. Unora acest proces le pare lent, dar este eficient și scutește de nervi și de neplăceri/surprize atît clienții cît și oamenii care lucrează la el. Software-urile mari care operează-n timp real, sînt și foarte fragile, și de asta unii operatori preferă să-și angajeze proprii programatori așa-zis ”pe field”, și cunosc astfel de cazuri în domeniul bancar, nu doar în telecom. Într-o firmă de telecom e mai multă gălăgie decît într-una de IT. But anyway. Ce vreau să spun de fapt e că timp de 5 ani consecutivi am venit la servici în același loc, la aceeași adresă, făcînd acceași rutină cu peak-uri de intensitate dar și low-uri; am schimbat doar poziția birourilor în clădire precum și (mai ales) faptul c-am cunoscut un batalion de colegi care s-au perindat prin firmă. Mă gîndesc că eram ca Bill Murray în ”Groundhog Day”, nevoit să-și trăiască over and over again aceeași unică zi. Și salvarea lui a venit după ce s-a perfecționat într-atît încît a înțeles că singura schimbare vine din interior și asta e tot ce contează în fond, și nu schimbările superficiale ale lumii înconjurătoare, ale vremurilor. Hm. Deși unul din mesajele filmului ar fi că trebuie să-ți cultivi o mulțime enormă de calități extraordinare ca să poți mulțumi o femeie. Eh! C'est la vie!

Toamnă indiană

Era cam 12:30 cînd am ieșit în oraș. Am luat-o întîi prin 700, pe lîngă tarabele cu mîncare, printre mirosuri de prăjeli, printre oameni de tot felul. Pe lîngă personalul obișnuit al Pieței - țărani, pensionari, precupețe, bișnițari, semi-bețivi, colegi de la Alcatel, etc., am observat, de cînd au apărut clădirile noi, și tipologii noi, de exemplu muncitorii care lucrează pe mini-șantierul de acolo, pe schele, murdari, prăfuiți și îmbrăcați în uniformele și culorile șantierului, sau noua middle-upper class care s-a mutat într-una din construcțiile de birouri noi, oameni la costume, tineri în general, fete machiate, care-și fac loc printre mașinile noi din parcare și care-au ieșit să-și ia ceva de mîncat pentru birou. Trec pe lîngă piața de alimente, pe lîngă Casablanca (oameni triști, ca de obicei), ocolesc Piața de flori, o iau la stînga și intru-n zona de străduțe-nguste din Unirii. Îmi place să-mi iau o baghetă cu pui de la Traiteur-ul de pe Gh. Lazăr. Apoi, în continuare, trec pe lîngă Lenau și ajung în Piața Unirii. Vremea e caldă, sînt vreo 21-22 de grade, sînt îmbrăcat într-o cămașă și o jachetă ce pare croită special, cred, pentru astfel de vreme, de toamnă sau de primăvară; normal, o am de la Paris! Lume multă, ca de obicei. Mă așez pe unul din scaunele grele de lemn, cu margini de fier, lîngă fîntînă, dinspre Dom. Mă uit la oameni; e o atmosferă destinsă, observ multe fete frumoase, foarte tinere, eleve de liceu sau studente, îngrijite, finuțe, drăguțe, fără figuri. Mame cu copii care se joacă, porumbei, cîțiva oameni cu laptop-uri (wireless-ul e free în zonă), alții care discută și se bucură de soare, oameni pe la terase. Piața pare împărțită-n două, cam două treimi (parcă) în soare, și restul la umbră. Mmm! Ce bună e bagheta ! E încă fierbinte, are carne de pui, salată, maioneză, cașcaval, măsline verzi, și detectez și altceva, nu știu exact ce, dar fără de care-ar avea un gust sec. Dar e delicioasă! Mă gîndesc la fete, dar și la servici, îmi tot vine-n gînd ședința de dinainte. Nu-mi plac ședințele din MRC. Probleme, ambalări, termene fixe, schimbări de șefi, criza financiară, cost-reduction, și, mai ales, oameni anxioși, epuizați, dezumanizați (da, avem și așa ceva). I don't know. Poate-ar trebui să-ncerc să caut și-n altă parte; sau poate nu, nu încă, mai bine stau aici să pot să m-ocup de proiectele mele personale. Îmi place aerul de aici, din Unirii, vîntul care suflă ușor și mă odihnește, soarele care îmi încarcă bateriile, fețele senine ale oamenilor. În fine. Trebuie să plec. O iau pe Mercy, pe lîngă Cărturești și Humanitas, dar nu intru că n-am timp, apoi spre magazinul Bega, mă uit la buchiniști și o apoi iau prin Parc (Civic) pe o alee. Un covor de frunze galbene care miros a toamnă - o mireasmă (flagrance) care seamănă cu cea de mere coapte și struguri. Din nou văd fete drăguțe, oameni pe bănci, poate în pauză de masă, ca și mine. Merg încet, nu mă grăbesc. Mă uit din nou la cărți, traversez repede aglomerația din centru, mă uit la afișele mari de la Operă - vine un teatru de Revistă de la București (a, tiens!, nume mari, Stela și Arșinel!). Intru-n labirintul de străduțe din zona străzii Paris, cu clădiri înconjurate de liniște, ce respiră un aer romantic, pe care mă plimbam și mă plimb de atîtea ori. Apoi o iau pe Brediceanu, pe sub viaduct și re-intru la servici.