Uneori ma gîndesc ca nu ma aflu si nu traiesc nici în locul si nici în timpul care mi se potriveste. Desi teoretic ne aflam în societatea cea mai avansata tehnologic care-a existat de-a lungul istoriei, simt ca as fi fost mai fericit în alte timpuri si, evident, în alta parte. Avem pe de o parte, internet, telefonie celulara, iar pe de alta parte stres, criza economica mondiala, discrepante de clasa accentuate, intolerante de tot felul, terorism, traind într-o umanitate care se îndeparteaza de arta, de carti, ca-n filmul „Les invasions barbares”.
Cînd eram mic, visam sa traiesc în perioada revolutiei americane. Apoi în perioada lui Mark Twain, pe vremea vapoarelor cu zbaturi, a carutelor cu coviltir, a colonizarii vestului. M-a placut atît de mult O. Henry încît atunci cînd l-am citit prima oara nici nu mi-am dat seama ca actiunea se petrecea pe la 1900. Influentat si de Marcel Proust, ma gîndesc deseori la Parisul Belle Epoque, al omnibuzelor, al cafenelelor, saloanelor. Epoca jazz-ului, a Marelui Gatsby în New York, a filmelor alb negru sau a lui Moveable Feast a lui Hemingway. Anii 30, 40 in SUA, din fimul Radio Days a lui Woody Allen. Sau la începutul anilor 50 în Europa, aflata în plina reconstructie si efervescenta.
Dar perioada mea preferată sînt anii șaizeci. Sau hai s-o extind, mai exact, să zicem de prin 1957 și pînă cam prin 1972 (perioada caietelor lui Cioran). Locul – Paris, evident. Sau, oricum, Europa de Vest, Franța în special. Influențat de data asta nu atît de cărțile acelor vremuri, cît mai ales de filme, desigur, în special cele din Noul Val: Eric Rohmer, Francois Truffaut sau Agnes Varda. Dar și de alte filme franțuzești din acea perioada, chiar și cele comerciale. Cînd urmăresc un film a cărui acțiune se petrece la Paris, și nu numai din această perioadă, atenția îmi deviază de la plot, fiind deturnată de environment, arhitectură, străzi, modă, automobile. Am citit în cartea lui Lucian Boia că în toți anii 60 Franța a avut o creștere economică superioară Statelor Unite. Poate că și de asta a putut apare acest curent cinematografic. Discrepanțele economice și sociale erau mult mai atenuate. Ma gîndesc că poate vîrful civilizației umane s-a atins atunci, în acea perioadă. Apoi, din 1974 și pînă azi, Franța are deficit fiscal. Dar asta nu mă interesează de fapt. Sau poate că da, mă interesează să știu unde s-a greșit după aia și cum de-am decăzut. De-aș avea timp chiar m-aș dedica unui astfel de studiu. Tot aici de remarcat apariția postmodernismului în literatură. Perioada anilor 70 mi se pare de asemenea interesantă (iarăși, în Franța) și de asemenea și cea a anilor 80 sau chiar începutul anilor 90 (în Occident) cînd viața curgea mai molcom, neamenințată globalizare, de est europeni, multiculturalism. De fapt ce este interesant la Paris este ca pare ... cumva atemporal. Poți ușor închide ochii și să te simți ... pff!, oricînd. Ca în acel haiku: "Atunci cînd mă aflu la Kyoto, închid ochii și visez că mă aflu tot la Kyoto."
Marshall McLuhan, într-un celebru interviu, spune (citez): „Majoritatea oamenilor se mai agata înca de ceea ce eu numesc „imaginea în oglinda retrovizoare” asupra lumii lor. Vreau sa spun ca, din cauza invizibilitatii oricarui mediu pe timpul perioadei cît reprezinta o noutate, omul nu este constient decît de mediul care l-a precedat. Cu alte cuvinte, un mediu devine absolut vizibil doar atunci cînd a fost înlocuit de unul nou. Astfel, ramînem mereu cu un pas în urma în ce priveste viziunea noastra asupra lumii. Deoarece suntem redusi la amorteala de orice tehnologie noua – care la rîndul ei creeaza un mediu absolut nou – avem tendinta sa vedem cu atît mai clar vechiul mediu; facem aceasta prin transformarea lui într-o forma artistica si prin atasamentul nostru fata de obiectele si atmosfera care-l caracterizeaza, asa cum am procedat cu jazz-ul si, în ziua de azi, cu deseurile mediului mecanic, pe calea artei pop. Prezentul ramîne mereu invizibil, deoarece este ambiental si satureaza atît de coplesitor intregul cîmp al atentiei; prin urmare, doar artistul, omul care se bucura de constiinta integrala, se trezeste cu o zi mai devreme.”
Asa sa fie oare? Dar sa fie ancoratul în trecut un pacat atît de grav? Ma gîndesc la episodul biblic despre distrugerea Sodomei si Gomorei. Sau la Orfeu cînd s-a uitat în spate la Euridice. De ce sa nu ne uitam în trecut? Mai pe la finalul filmului lui Paul Auster, „The Inner Life of Martin Frost”, am vazut un fel de Orfeu si Euridice pe care-l accept, totusi.
Uite mai jos ce spune Dr. Samuel Johnson, citat de Harold Bloom în "Canonul Occidental" : "Este o imagine extraordinară. Cînd sîntem tineri, ne străduim să ne construim planuri și pierdem bucuriile pe care le putem trăi în prezent. Cînd sîntem bătrîni, ne amuzăm cu amintirile din tinerețe. Astfel, viața noastră, în care prezentul nu are niciodată loc, se aseamănă cu visul de după-amiază, cînd cele întîmplate dimineața se împletesc cu planurile de seară".
Mergînd mai departe, în timp, budismul îndeamnă la a trăi în momenul prezent, în acțiunea prezentă, printr-o tehnică de meditație prin care se urmărește conștientizarea activităților noastre (citat din cartea lui Walpola Rahula, cap. VII): "De regulă, oamenii nu trăiesc în acțiunile lor, în momentul prezent. Ei trăiesc în trecut sau în viitor. Deși par să facă ceva acum, aici, ei trăiesc în altă parte prin gîndurile lor, în problemele și grijile lor imaginare, de obicei în memoriile din trecut sau în dorințele și speculațiile despre viitor, Prin urmare ei nu trăiesc în, și nici nu se bucură de ceea ce facpe moment. Deci ei sînt nefericiți și nemulțumii de momentul prezent, de ceea ce fac atunci, și firește nu se pot dărui total la ceea ce par să facă". De asemenea, observă puțin mai sus că: "Toate lucrurile mărețe - artistice, poetice, intelectuale sau spirituale - sînt produse în momentele cînd creatorii lor sînt pe de-antregul pierduți în acțiunile lor, cînd se uită pe ei înșiși cu totul, și sînt eliberați de conștiința de sine".
