De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Dezamăgiri electorale

S-au împlinit douăzeci de ani de la Revoluție. Îmi amintesc foarte bine, de parc-ar fi fost ieri, cum stăteam în mulțimea din Piața Operei, cu Mama, strigînd sloganurile clasice, și asta înainte ca televiziunea să fie liberă. Aveam atîtea iluzii că în continuare va fi perfect, aveam capul plin de vise utopice, dar realitatea care-a urmat și-n care trăim și acum s-a dovedit a fi total diferită. Consideram politica ceva minor, ceva ce se rezolvă, merge de la sine. Haosul din anii nouăzeci, urmați de miserupismul primului deceniu al acestui secol mi-au lăsat un gust amar, de care m-am rupt la un moment dat, dar care, cu ocazia acestor alegeri, mi-a revenit. S-a început greșit atunci. Cred că cel mai bun președinte pentru România ar fi fost Ioan Rațiu. Un mare patriot, și nu spun asta doar în sensul răs-uzat de presă. Ce păcat c-a murit! Era clar că nu va cîștiga în 90 în fața lui Iliescu. Eram prea mic ca să votez atunci, deși tare-aș fi vrut! Sincer, deschis, cu tradiționalul papion. L-am revăzut într-un documentar la tv, de curînd. Era în timpul celei de-a doua sau a treia mineriade, în Parlament, vorbind minerilor – care erau de partea lui de data asta, după ce cu cîțiva ani înainte l-au agresat – îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă, părul alb, vorbind masei cenușii, murdare, spunîndu-le cu accentul său englezesc ceva de genul: "dacă vreți să schimbați ceva, mergeți și exprimați-vă la vot!”. A fost un moment absolut emoționant, o lecție de democrație care pare atît de simplă acum, dar abia atunci începeau minerii (și nu numai) să "vadă", ca și cum un nerv care era amorțit a încept să simtă. Ca și atunci cînd îți pui pentru prima oară ochelari și începi să vezi deodată toate detaliile cu o acuitate pe care n-o bănuiai. El trebuia să candideze și-n 92, și după aia, și nu geologul universitar, Constantinescu, influențat de formația sa din țară. În fine.

Ciudat că după atîta timp, românii nu s-au învățat minte. Pentru că a cîștigat iarăși populismul. Dar cei care m-au dezamăgit cel mai mult au fost cei din Diaspora, cele 147 de mii de votanți de fapt, și destul de mulți intelectuali care lucrează în diverse instituții ale statului, pe poziții bine plătite, deveniți apărători ai slujbelor și implicit ai orînduirii actuale.

Am observat, din multe discuții pe care le-am avut pe diverse forumuri, că cei din Diaspora română trăiesc încă într-un trecut plin de frustări de care nu s-au desprins. Nu sînt puțini cei inadaptați. Dacă mergi într-o țară civlizată cu scopul exclusiv de-a face bani, te dibuiesc, te simt imediat cei de-acolo, și ești automat exclus din societatea lor. Destui încă vor să se-ntoarcă după ce și-or face o sumă care să le permită un trai lipsit de griji – deși nu prea înțeleg ce înseamnă asta, se știe – cu cît ai mai mult, cu atît vrei și mai mult, dar mă rog. Dar ei nu știu ce înseamnă stînga. Au plecat tineri, sănătoși, s-au bazat exclusiv pe muncă, nu au beneficiat de nici o protecție socială. Am observat că mulți nici n-au habar ce-nseamnă aia. Se consideră mai inteligenți ca cei rămași acasă, deși-s curios cîți dintre ei au votat cu Iliescu mai demult. Sau poate-au devenit abrutizați de atîta muncă. Cum ar putea să știe situația din România mai bine ca noi care trăim aici și care simțim pe pielea noastră cum e să stai cu un președinte ca băsescu, un bădăran, care împroașcă și propagă bădărănia în jos în toate straturile sociale. Se spune că de la depărtare lucrurile se văd mai bine. Dar nu se văd și cozile la medicamente la care stau pensionarii, la fel, după douăzeci de ani de la Revoluție? Cum să oberve atunci lucrurile mai fine? Tendințele dictatoriale (gen Putin), desființarea uneia din camerele parlamentului, ignorarea sistematică a majorității, noțiunea de jucător (cu cine se joacă, cu noi?), scandalurile la nivel de politcă de stat, cînd, se știe, un președinte trebuie să fie negociator. Banii pe care îi trimit emigranții în țară au ridicat într-adevăr România, nu guvernarea pedele-ului, dar, pe de altă parte, lucrul ăsta a transformat economia într-una bazată pe consum. Ne-am întors în trecut, în trecutul din care unii din cei care-au votat încă mai trăiesc. Mai demult Diaspora era formată din intelectuali, disidenți, oameni care aveau un ideal. Acum, cu exodul din deceniul trecut, cînd toată lumea visa să ajungă dincolo, și plecarea masivă de după 2002 cînd s-au desființat vizele spre UE, s-a dat deci liber la emigrarea economică, spre care s-au îndreptat oamenii harnici care nu-și aveau evident locul într-o Românie postdecembristă. Hei!, și eu eram pe punctul de-a pleca, și, după cum stau lucrurile acum pe-aici, nimic nu-i exclus! Dar din păcate au ajuns acolo și toate sucursurile societății. Ne-am îngrozit cînd am auzit lucrurile oribile făcute de romînași în Italia în anii trecuți. Există sate aproape golite în Ro, după cum există destule comunități de zeci de mii de români în Spania, Italia, multe formate din oameni mai de la coada vacii. Și materia cenușie și semidocții. Și dacă tot l-au revotat, de ce nu s-au întors acasă pîn-acum? Dacă nu era Diaspora, și dacă n-ar fi fost fraudele STS-ului, am fi avut alt președinte. Am fi dorit România Bunului Simț a lui Crin, deși sînt sigur că n-ar fi reușit s-o creeze. În loc de asta ei au contribuit decisiv la România bădărănistă. Au ajuns cei din țară mai deștepți ca cei care trăiesc dincolo? După nivelul abject al discuțiilor de pe forumuri aș spune că poate că da. Nu eram deloc entuziast cînd vedeam prin Occident români, ba chiar aveam un soi de reținere inexplicabilă, instinctuală. Acum știu de ce.

Intelectualii rinocerizați. Încă nu-mi vine să cred ce a declarat Patapievici despre Geoană. Tocmai el! Și în timp ce era-n Spania. Ce naiba se petrece cu românii care ajung acolo? Da, ca director al Institutului Cultural Român are un post super bine plătit, cu mii de euro, din banii noștri, plus deplasări prin străinătate pe la diverse congrese, seminarii scriitoricești, manifestări artistice (și acolo, unele cu scandal, ca anul trecut la pavilionul ICR de la New York). Și acum, uite ce viață frumoasă duce și ce bătrînețe liniștită și-a asigurat! Și nu trebuia decît să pupe un funduleț! Apoi hop și Cărtărescu, gibonul calofil, dar pe ăsta oricum nu-l puteam suferi – un scriitoraș profesoraș la Universitate care scrie pseudo literatură autoreferențială vulgară. Dar de Mircea Mihăieș – care acum cîțiva ani, într-o carte scrisă cu Tismăneanu, l-a făcut pe băsescu marinar slinos iar acum le adresează același tip de expresii jignitoare lui Crin și Geoană? Ce-au pățit oamenii ăștia? Au nevoie atît de disperată de bani, au ceva probleme-n familie? Sau au ajuns la o vîrstă cînd se simt secați și că oricum ceea ce au scris s-a dovedit a fi de slabă valoare? Sau nu, poate că fac un joc dublu – dar pentru cine și pentru ce? Li s-a pus pistolul la tîmplă? Dar atunci nu diferă cu nimic de cei de dinainte de 89 care compuneau ode conducătorului iubit. Sau există un dușman pe care eu nu-l percep, invizibil? Oricum, sînt trist și scîrbit de astfel de atitudini. Hai să fi fost niște semidocți, niște pseudo-intelectuali, ingineri, aș mai fi înțeles. Dar nu de la cei pe care i-am admirat și citit. Mă gîndesc serios să-mi arunc toate cărțile lui Patapievici și Mihăieș pe care le am în bibliotecă – încă mă mai gîndesc, sau aștept o dezmințire de la primul și o justificare de la al doilea, deși a trecut destul timp, și nu prea mai sper. Ce bine că nu sînt toți așa! Ce bine că mai există o Doina Cornea – considerată dușman ai poporului acum douăzeci de ani, se află acum de aceeași baricadă, dar de data asta împotriva unor adversari mult mai parșivi: nu doar politicieni, dar și mare parte a poporului și a intelectualilor rinocerizați de dreapta cu tendințe extremiste. Nu și Dinescu, ăsta se dovedește a fi un țăran, un vulgar, nu pot fi defel de acord cu el. Bunul Simț a pierdut încă o dată în România. Păcat.

Prezidențiale 2009

Nu credeam că mă va mai interesa vreodată politica. În special cea internă. Asta după atîtea și atîtea speranțe urmate de tot atîtea dezamăgiri. Anul trecut nici n-am fost la locale – mi s-a părut inutil. Și totuși anul acesta electoralele m-au "prins". Campania a început lent. Orașul s-a acoperit treptat de afișe electorale. Pe de-o parte era Băsescu, de care m-am săturat. Scandaluri, corupție, bădărănie, (imitate și de populație) reforme minuscule – nici o autostradă terminată de exemplu, și un mare zero în ceea ce privește protecția socială. Iar intrarea în UE ne-a adus scumpiri și prețuri pe alocuri chiar mai mari ca-n Occident, precum și o invazie de produse de proastă calitate în hyper și supermarketuri, care dincolo nu se vindeau, așa că era clar de ce am fost acceptați acum doi ani: le trebuia un coș de gunoi. Eram curios să văd cine era de partea cealaltă – Crin Antonescu de la PNL și Geoană de la PSD. Îi cunoșteam întrucîtva, am văzut că s-au mai maturizat, dar nu-i consideram pe niciunul prea potrivit. Eram hotărît să nici nu merg la alegeri, zic mai bine stau în casă, că tot nu conta. Ceva totuși mi-a atras atenția – România Bunului Simț a lui Crin. Hm, mi-am zis – poate, deși e liberal, iar ideile mele din ultimul timp au virat bine de tot spre stînga. Idei nu partide. Stînga era însă reprezentată de Geoană, dar el avea ca balast atît moștenirea roșie cît și cea coruptă a anilor nouăzeci, deși în afară de cîțiva, un Iliescu ajuns la 80 de ani și încă vreo cîteva personaje dubioase, la fel ca-n orice alt partid, s-au mai schimbat și ei. Reclama e sufletul comerțului iar la tv-ul era greu să-i ocolești. Nimeream mai mereu peste dezbateri pe diverse canale. Primeam în cutia poștală add-uri electorale "inteligente", unele nu-ți spuneau cu cine să votezi ci cu cine să nu. Treptat am început să citesc știri și în pauzele de la servici, înlocuind cărțile. Contează pînă la urmă atît de mult culoarea politică sau conceptul? Care e soluția ieșirii din criză: stînga sau dreapta? Nu statul? Toți mi s-au părut siguri pe ei și decenți pînă la un punct: atacurile la adresa actualei guvernări pe de-o parte și pe de altă parte la adresa așa zișilor moguli pe de alta. Abia în timpul confruntării finale pentru primul tur m-am hotărît să-l votez pe Crin. Mi-am adus aminte de cartea lui Alexandru Paleologu, "Bunul simț ca paradox" și atunci m-am gîndit: da, în România bunul simț este un paradox și totuși, cu toate ideile mele de stînga, paradoxal deci, votez cu dreapta. Și iată-mă în ziua alegerilor, ieșind afară, umplîndu-mi plămînii cu aerul proaspăt al democrației, prinzînd vibrațiile bune ale tradiției și libertății, îndreptîndu-mă la vot. Pfaaa! Iarăși m-am ambalat degeaba după aia urmărind nerăbdător rezultatele exitpoll-urilor! Crin a obținut doar 20 de procente. Eu de obicei nu prea scriu comentarii pe site-urile ziarelor, dar de data asta am postat sute cred, de comentarii, la început obiective, apoi din ce în ce mai veninoase, așa cum făceau mai toți acolo. După care am zis că nu mai merg la turul doi. Dar tocmai ce mă încălzisem iar distracția adevărată tocmai începea.

Crin i-a dat imediat după voturile lui Geoană pentru turul doi, deși aș fi bănuit că dreapta trage la dreapta. Cum să votez cu roșii ăștia care ne-au frînat țara timp de zece ani? Dar nici cu Băse nu mai voiam, l-am văzut de ce e-n stare. Iarăși o alianță dreapta-stînga? De ce nu? Am stat să mă gîndesc, și m-am tot gîndit. O alianță necesară pentru a preveni o dictatură. Susținută de Bunul Simț. E un Yin și Yang, un echilibru. Cum spunea Rushdie, creația apare prin pătrunderea noului în vechi, deci prin amestecul celor două. Și ce dacă Geoană-i mai slab? Da, nu vreau un produs al mass-mediei, niciun produs de consum de masă. Vreau un președinte cu slăbiciuni pe care să le cunosc. Un om. Se vedea că Băse e mai abil, dar în fond venea după un mandat de cinci ani. Iar Geoană a făcut cîteva greșeli mari. Unu: a semnat pactul ăla nefericit de reconciliere cu PNL și cu Ciuhandu la Timișoara, pentru care a fost huiduit de cîțiva – eveniment mediatizat excesiv și care a rupt echilibrul multora din cei care ezitau încă. Și doi, la confruntarea televizată în care a recunoscut că a fost în seara precedentă la Vîntu. Ce naiba căuta acolo? Adică întreaga campanie împotriva lui s-a bazat pe legăturile cu așa zișii moguli, și el merge acolo cu o zi înainte? Eveniment speculat de Băsescu imediat, și susținut cu voioșie de prostime, care au văzut în asta marele pericol al țării. Evenimentul ăsta a rupt practic țara-n două. Și a pus-o pe un butoi de pulbere. Dar în țara asta populismul are rădăcini adînci și constituie încă principalul criteriu al alegătorilor. Și la fel insesizarea nuanțelor. Și lucrul acesta se vede mereu. Duminică seara, la ora nouă, trei exit poll-uri din patru îl dădeau cîștigător pe Geoană, și cu rezultatul ăsta, liniștitor, m-am dus în noaptea aceea la culcare. Cu asta și cu imaginea lui, țopăind copilărește, emoționat, (acuzat după aia, de parcă n-ar avea voie să se bucure). Dar, din păcate, a doua zi de dimineață, cînd m-am trezit, am văzut la teve că situația s-a inversat, lucru care m-a înfuriat foarte tare și timp de vreo două săptămîni am fost în starea asta. Și totuși Geoană a cîștigat majoritatea voturilor exprimate la alegerile din țară. Cea care a decis însă a fost Diaspora, foarte mulțumită se pare de situația din țară (de ce nu s-or fi întorcînd?) care a votat cu dreapta și implicit cu bădărănia. Iar Bunul Simț ... ei bine, a pierdut, ca întotdeauna în țara asta. Au urmat scandalurile privind o eventuală fraudare a alegerilor – lucru foarte posibil, pentru că, de exemplu, anul trecut la locale, după exit poll-uri stînga avea 7% avans, iar a doua zi, situația se inversase, dreapta avea 2% avans, după care, seara, probabil temîndu-se că e prea cusută treaba cu ață albă, s-a revenit la un plus minus 0.5 %. Și acum cinci ani, cînd s-a anunțat fifty-fifty, și s-a grăbit să declare că a cîștigat. Am aflat că sistemul informatic e făcut de STS, care în mîna SRI, condus la rîndu-i de președinte. Mie mi se pare mai mult ca suspect. S-a făcut contestație, s-au renumărat voturile nule dar a ieșit tot el. Lui Geoană i s-au pus în cîrcă și două filmulețe, unul difuzat pe net (poate adevărat, poate nu) și un altul, referitor la o presupusă felație, sugerat vai!, de însuși Patapievici (!), devenit suporter după ce i s-a dat directoratul Institutului Cultural Român. Iar Curtea Constituțională, formată, i-am văzut, din niște babalîci bețivani, plătiți regește, asigurați că nu li vor scădea salarile, au decis acreditarea. Ca-n piesa lui Cohen, "Everybody Knows". Și astfel povestea s-a terminat, Băsescu reales, iar țara a intrat (la propriu) în nămeți iar știrile de la televizor nu mai contenesc vorbind mai mult despre valul de frig care s-a abătut și troienele care-au blocat drumurile decît despre ce-a fost. O amintire ce se estompează într-o flacără violet.

Im November

M-am gîndit să scriu aici mai concret și mai detaliat despre ce s-a mai întîmplat în luna ce tocmai a trecut, noiembrie.

Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.

Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!

La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.

Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.

Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.

Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.