De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.