Tot pe avans-rapid

De-o săptămînă sînt în concediu, acasă, și încerc să scap de oboseala asta care s-a acumulat în mine în ultima jumătate de an la servici, cu week-end-uri lucrate și ore suplimentare insuficient recuperate. Dar să mă uit totuși și la partea bună, aceea că am reușit, cu noroc ce-i drept, să-mi iau liber acum. Așa că stau în casă și nu fac altceva decît să mănînc, să dorm și ocazional să mă uit la teleu la un film de familie cum se difuzează în perioada asta, eventual ocazional mai răsfoiesc cîte-o carte sau revistă, că pentru citit mă simt prea epuizat. Mi-am făcut un stoc atît de mîncare cît și de cărți, reviste și de filme, unul prea mare pentru nici două săptămîni libere. Și deci stau în casă și mă gîndesc că mai trecut un an, rapid, ultra-rapid.

Cele mai intense amintiri de anul ăsta nu sînt cele din Como sau Bellagio ori Stresa, ci orele petrecute pe malurile Begăi, în cîteva după-amiezi de septembrie și octombrie, cînd am reușit, zic eu, să stau cu gîndurile mele și să meditez la viața mea trecută. Nu zic că a ieșit ceva de acolo, dar uneori, în vîrtejul vieții e bine să-ți iei timp liber pentru asta. E un act de împăcare cu tine însuți, și care în același timp te ajută să vezi în perspectivă. Sau poate doar un mod de a retrăi momentele bune din trecut, fiindcă dacă mă gîndesc bine m-am simțit bine în timpul studenției.

M-am enervat din cauza politicii partidului siniștrilor dobitoci, manifestările extraordinare din iarnă în care nu s-a obținut decît o amînare pentru luna asta a reformelor idioților, imediat după înmormîntarea Regelui. Nesimțirea parlamentarilor cînd l-i s-a înmînat cîte un exemplar din Ferma Animalelor (un fost ministru al educației a aruncat cartea pe jos, altul a înjurat-o pe cea care i-a înmînat-o). Și alte femei înjurate în parlament. Majoritatea parlamentară e formată din mujici, fii de țărani și de țărani proletarizați care nici nu merită să trăiască, și totuși nu se găsește nimeni să-i lichideze. Pe de altă parte ei reprezintă starea de spirit a majorității. E ciudat pentru că dictatura a ținut 45 de ani, nu pare așa mult, dacă stai să te gîndești, și de la Revoluție au trecut 28 de ani și asta pare mult și totuși răul nu s-a spălat, iar cei de acum sînt rezultatul lipsei de educație, chiar dacă la a doua generație, lipsa accesului liber la cărți, la informație, prosta creștere (ce pot să-i învețe niște țărani proletarizați pe copiii lor?).

A fost foarte important să merg iarăși în Italia, dacă stau să mă gîndesc acum, zic uau! am făcut-o iar, dar din nou am trecut prea rapid prin localități și n-am avut timp să savurez îndeajuns darămite să mă și relaxez. Trenuri, avioane, vaporașe, muzee, insule, lacuri, piețe, arcade. În mod natural, mi-ar fi trebuit un timp dublu pentru toate astea. Nu știu unde voi merge la anul undeva în vacanța de vară sau dacă voi mai merge, fiindcă mă gîndesc că poate n-ar fi rău să stau acasă și să scriu de exemplu. Sau dacă merg, s-o fac cu scopul exclusiv de-a căuta să mă odihnesc cumva.

M-am și îngrășat cîteva kilograme, abia mă-ncap blugii cu talia obișnuită. Nici nu mănînc regulat, fiindcă acolo unde m-am mutat cu serviciul nu nici un loc ca lumea de mîncat, trebuie să iau un troleu pînă-n Centru, ceea ce nu-mi permit din cauza proiectului și-atunci mănînc ca un porc seara cînd ajung acasă. Și tot anul ăsta am început să port pantofi de sport cînd merg la servici, am observat că ajută simțitor și mă simt un pic mai relaxat.

Tot anul ăsta am continuat să-mi cultiv pasiunea pentru istoria Europei, începută anul trecut. Am citit cîteva cărți de istorie antică (amintesc doar SPQR, The Birth of Classical Europe: A History from Troy to Augustine) și medievală (Chris Wickham). Am descoperit că mă interesează perioada tîrzie a Evului Mediu și Renașterea. Poate și fiindcă citesc high-fantasy, sau influența călătoriilor în Italia. Oricum, e ceva magic acolo.

În fiecare an descopăr scriitori care mă interesează și pe care nu i-am mai citit. Anul acesta au fost Paul Theroux și Patricia McKillip. A, și Elif Shafak, deși doar două cărți de ea. Îmi pare interesant Kazuo Ishiguro, nobelizatul de anul acesta, am citit de-abia luna asta ceva de el, Nocturne, și nu m-așteptam să semene cu Maugham. Dar am citit puțin anul acesta, foarte puțin. Așa cum am văzut și foarte puține filme, mai puține ca-n ultimii zece ani. Asta e.

La muzică, pe lîngă Sheryl Crow cu excelentul său nou album Be Myself și Springsteen am reînceput să ascult Mark Knopfler și l-am descoperit pe Van Morrison. M-am uitat pe youtube la concerte și interviuri cu ei. Mi-am luat CD-uri pe care, deși nu prea am unde să le ascult, îmi place să le dețin fizic, ca un colecționar. N-am putut să mi le procur atunci, dar le am acum, în mînă și mă uit la ele și parcă mă întorc în timp. Gusturile mele nu s-au schimbat din facultate, sau chiar din liceu și sînt la fel de diferite de cele ale celor dimprejur.

Nici la seriale gusturile nu s-au schimbat. Uneori mă mai uit seara la Gilmore Girls sau Ally McBeal sau la Mad About You, cu Helen Hunt care degajă un șarm care m-a fascinat întotdeauna, care se difuzează la posturile de la noi și mă simt ca-n anii nouăzeci. (Deși pe vremea aia nu le prea apreciam.) Și cînd mă gîndesc că actorii de atunci erau mai tineri ca mine acum! E un sentiment destul de ciudat.

București

Prima impresia datează de cînd am fost cu ai mei în prima jumătate a anilor optzeci, întorcîndu-ne de la mare, și-mi amintesc aglomerația de pe străzi și din magazine, bulevardele mari, late, care-mi păreau nemărginite și desigur vizitele plictisitoare la niște rude, sau cum am mîncat într-o autoservire la subsolul hotelului Intercontinental, apoi la un restaurant undeva, camera de hotel în care-am stat. Și cam atît. Bine, nici nu cred c-am stat două nopți, dar oricît mi-aș stoarce creierul nu-mi prea amintesc altceva concret. Parcă un bloc cu niște copaci, deși nu sînt sigur dacă nu cumva e o amintire falsă indusă de un film sau poate de un cîntec.

A doua oară a fost la în primul an al acestui secol și mileniu, în noiembrie, trimis de firmă la un training. Venisem după cîțiva ani de viață de șoarece, servici, acasă și atît, apoi rămas fără servici și dintr-o dată iată-mă într-o metropolă! Uau! Spații deschise, metrou, mall, hipermarket-uri, hotel a cărui cameră se deschidea cu card. Societate funcțională față de care orașul meu îmi părea cu cîteva decenii în urmă, chiar primitiv. Clădiri înalte, sedii de companii una după alta, înșirate de-a lungul cîte unui bulevard. Un coleg avea o prietenă care lucra acolo și ne-a plimbat cu mașina, în căutarea unui restaurant. Interesant să vezi, deși noapte, atîtea repere culturale, Ateneul, sediul ProTv-ului, al radioului național, sediul guvernului din Piața Victoriei, locuri pe care nu le știam localiza pe hartă, dar care mi se învălmășeau în cap. M-a impresionat cel mai mult multitudinea de buchiniști din Piața Universității, anticariatele de sub pasaj dar și de deasupra (nu știu dacă mai există acolo). Am fost cu încă trei colegi la un restaurant și-am mîncat și am băut toși vreo cinci sticle de vin și povestit și spus bancuri pînă aproape de miezul nopții. În altă seară am fost într-un cazinou și țin minte că la intrare ne-au pus să ne uităm în sus la o cameră video. Ce mai faună, figuri dubioase, ca-n filmele cu mafioți. Colegul meu a pierdut la ruletă, dar senzația de Las Vegas merită încercată măcar o dată dacă vrei să studiezi să devii un connoisseur al firii omenești.

A treia oară (nu mai știu dacă am mai scris despre asta pe blog) a fost după un an, într-o primăvară cînd am venit la Consulat pentru reînnoirea vizelor și apoi seara urma să luăm avionul spre Paris. După ce ne-am despus actele am mîncat la o braserie prin apropiere. Țin minte că era un grup pe oameni de vîrsta a doua care ascultau cu venerație pe un tip mai în vîrstă care povestea lucruri vesele la care ei izbucneau în rîs în cor, dar nu am tras cu urechea, ocupați cu ochiurile de ouă cu șuncă puse pe masă și cafeaua. Apoi ne-am plimbat încet pe Magheru, și prin zonele învecinate. Ce aglomerație în Piața Romană! Elevi ieșind de la școală, pensionari încruntați, figuri oacheșe cu trăsături turcești, grecești, cu chipuri scobite. Plin de terase. KFC-ul de asemenea plin. Emoția cu care privești o scenă de viață trecătoare știind că seara, dacă ai noroc cu viza aveai să pleci în Franța, și nu văd de ce n-ai avea, de vreme ce firma avea un om de încredere la Consulat, fiindcă i-am înmînat personal plicurile. N-aș compara Parisul cu Bucureștiul. Bucureștiul e încă în căutarea identității, Parisul e consacrat și unitar.

Ultima oară a fost peste înc-un an, la sfîrșit de noiembrie, început de decembrie. De data asta am luat-o sistematic, aveam experiența explorării Parisului. Am fost la o berărie celebră, acolo unde s-a filmat videoclipul Trăiască berea, în care lumea cînta dansa pe muzică de petrecere fără nici o grijă, de parcă nu eram în mijlocul săptămînii și de parcă ziua de mîine nu va mai exista. În altă seară, într-un restaurant (iarăși nu rețin numele său) cu fresce cu scene istorice pe pereți, în care un chelner mustăcios, cînd l-am întrebat ce are a dat din umeri că, deh, e Întîi Decembrie, să nu ne așteptăm la prea multe. Mai tîrziu, tot acolo, două femei îmbrăcat elegant dansau, de parcă erau două fantome. Plimbările noaptea prin Centrul Vechi și părăginit (era înainte de reînnoirile astea despre care-am auzit), pustiu, clădirea cec-ului ca o creatură marină monstruoasă. În altă seară La Pizza Hut cu alți colegi, suprins de amabilitatea chelnerilor, toți tineri, total diferit de prejudecățile noastre despre bucureșteni, privind pe strada aglomerată și extra-luminată. Sau cu taxiul spre hotel după o tură shopping cu doi colegi care aveau copii mici și mă gîndeam ce fain de ei. Parcă nu mai erau atîția anticari dar în schimb am văzut atîtea librării, ah! Cărtureștiul încă nici nu apăruse în Timișoara! În dimineața plecării, era într-o sîmbătă senină dar rece de decembrie, m-am sculat devreme și m-am plimbat de unul singur. Am luat-o spre Unirii, pe Brătianu, Bălcescu, Magheru, Piața Romană, Piața Victoriei. Și cîteva străzi lăturalnice, pitorești. Am străbătut toată Calea Victoriei, impregnîndu-mă de atmosfera istorică a locurilor.

De fapt la tot pasul dai de locuri cu nume rezonante pe care le auzisem de exemplu în reclame la radio, sau la televizor sau în filme ori de care citisem în cărți: Cinema Patria, Capșa, Calea Dorobanților, Calea Floreasca, Calea Victoriei, Pipera, Colentina, Drumul Taberei, Cotroceni, Magheru, Lipscani, Teatrul Național, Calea Moșilor, Cișmigiu, Kiseleff, Obor, Palatul Cantacuzino, Mîntuleasa, Sf. Iosif, Colțea, biserici și mănăstiri cu nume de domnitori, Dealul Mitropoliei, Piața Matache (chiar lîngă Gara de Nord), Berceni, Rahova, Amzei, Calea Griviței, Foișorul de Foc, Hanul lui Manuc, Sala Palatului și altele. Încă nu apăruseră cărțile Ioanei Pârvulescu, dar cum spuneam și înainte, fiind acolo, mintea mea automat umplea, colora locurile cu amintiri din alte timpuri, peisaje și oameni, filme și teatru și literatură. Și muzică! Într-un restaurant n-aveam cum să nu mă gîndesc la oameni de odinioară, care ascultau muzica lăutărească, la un șpriț, cu oameni cu mistața fină, îmbrăcați la costum și femei cu pălării. N-aveam cum să trec prin Piața Univeristății fără să mă gîndesc la Revoluție. Sau pe străduțele înguste fără să mă gîndesc la Eliade sau Camil Petrescu. Trecînd pe lîngă o cafenea sau într-o berărie la Caragiale. Și peste toate astea am adăugat înc-un strat, cel al amintirilor personale, din care, o mică parte doar, am încercat să o descriu mai sus.

Flâneur în vara indiană

Toamna este noul meu anotimp preferat.
Săptămînile trecute mi-am luat cîteva după-amieze libere (fiindcă în luna precedentă am lucrat două sîmbete) și mi le-am petrecut plimbîndu-mă prin oraș, în deplină atmosferă de vară indiană. Am mers cît de încet am putut, m-am plimbat pe ambele maluri ale Begăi, prin parcurile adiacente, am stat pe bănci și m-am gîndit la viața mea. În cîteva rînduri am avut și cîteva dialoguri mintale, imaginare, cu persoane care-au însemnat ceva în viața mea, pe care mi le închipuiam alături de mine, și nu le-am mai văzut de un car de ani, dar pe care nu m-am încumetat să le sun, așa cum nu mă-ncumet să le contactez nici acum, nevrînd să-i deranjez de la viața lor desigur mult mai împlinită și fastuoasă, cu familii, etc. Mă uitam la licăirea apei, la covorul de frunze roșii și galbene cu puține nuanțe de verde, la bănci, la clădirea Universității care se vedea dincolo de mal. Mă așteptam să fie mai mulți oameni, dar din fericire erau cam atîți oameni cîți vroiam de fapt să fie, adică puțini, nu chiar pustiu, doar din cînd în cînd mai trecea cîte-un cuplu mai de vîrstă mijlocie sau cîte-o fată frumoasă spre facultate. În urmă cu o lună a fost o furtună care a smuls copaci din rădăcini, iar urmele ravagiilor încă se vedeau.  Îmi amintesc cum mă plimbam pe aici cînd eram în liceu și apoi în facultate, uneori cu o fată (aceeași) sar de cele mai multe ori singur, cu capul plin de vise naive din care aproape nici unul nu s-a realizat (poate unul, în care ies noaptea de la servici și nu mă grăbesc spre casă). Ba mai mult, nici nu mă visam că voi fi aici, astfel după zeci de ani ci că voi trăi într-o atmosferă intelectuală, într-un oraș cu oameni civilizați, cultivați. De fapt, eh, nu știu, poate sînt prea exigent, oameni din aceștia găsești oriunde, dar nu i-am găsit încă, nu? Nu mai sînt sigur de asta. Uneori mă gîndesc că viața mea a fost un vis și aștept să mă trezesc și să fiu iar student, așa cum Philip K. Dick se gîndea că sîntem tot pe vremea imperiului roman și totul e o iluzie. Sau poate sînt deja mort. Cert e că aici ne aflăm pe teritoriul fostului imperiu roman, al cărui spirit trăiește, trebuie doar să-l descoperi în amănunte. Sub podul de lângă fosta terasă bănățeană (care acum se numesc altcumva, și terasa și podul) erau o serie de postere de la School of Visual Arts NY care mi-au atras atenția. "Great ideas never happen without imagination" scria pe unul pe care l-am și fotografiat.

Am mai trecut pe lîngă Filarmonică, unde era un afiș cu Festivalul de Muzică de Orgă Timorgelfest, apoi prin Centru, apoi am intrat la Prospero și mi-am luat un cappuccino cu un croissant făcut după o rețetă care nu le iese niciodată brutarilor din Timișoara, ascultînd fără să vreau limbuția unui agent imobiliar care-i explica unei fete cam urîțele parcelarea terenului de casă, un blestem al societății de la noi, mutarea la casă, izolarea și sălbăticirea populației. Terasele din Centru nu prea aveau mușterii dar claunul alb din centru trimitea mereu bezele trecătorilor. După aceea luat-o pe Alba Iulia, am intrat la Cartea de Nisip, frunzărind niște cărți (la noi, neapărînd cărți serioase de istorie, multe se găsesc în engleză) și ascultînd prin ușa deschisă larg o muzică medievală săltăreață de la muzicanții stradali. Mi-am luat SPQR-ul, despre care peste vreo săptămînă am aflat că va apărea și-n traducere. Am traversat Piața Libertății. Multă lume regretă modul în care s-a renovat, dar eu găsesc că n-arată rău, e chiar mai aerisită. Eh, poate niște pîlcuri mici de copaci ar fi fost mai OK, dar asta se poate aranja, odată cu unele clădiri dimprejur. În fond nici în cea mai frumoasă piață din lume, Piazza del Campo din Siena, nu cresc copaci. Ah, apoi zona Pieței Unirii, care e chiar o capodoperă! M-am plimbat pe străzile Savoya, Alecsandri, Mercy, chiar și pe străzile lăturalnice, fără magazine sau localuri, am intrat și la Dom, dar, din păcate, ca de fiecare dată ziua, în timpul săptămînii, era închis. Apoi, fiindcă nu m-am săturat, am mai făcut o tură! Am luat-o pe la magazinul Bega, de unde mi-am luat revista Rétroviseur, apoi prin Parcul Civic, și din nou prin Rozelor și pe malul Begăi! După aceea - înapoi, pe la Bastion, și iarăși prin Unirii. Nu știu dacă există cineva care să țină pasul cu un flâneur ca mine! Dar mă simțeam atît de bine așa că de ce nu? Odată am trecut și pe lîngă Parcul Copiilor dar nu am intrat. Apoi mi-am zis să intru și prin Parcul Botanic, în drum spre casă. De atîtea ori treceam grăbit prin locurile astea, și dacă mă gîndesc bine cred că niciodată, da, niciodată, n-am mai avut atît timp liber la dispoziție într-o după-amiază să hoinăresc în voie!

Haine și stiluri

A fost o vreme, pînă prin anii șaptezeci, cînd oamenii se îmbrăcau la costum, inclusiv cu pălării, ca să meargă cu avionul. De fapt asta era și moda în acele vremuri, atunci cînd moda mai însemna ceva, nu ca acum, cînd tot ce se face este parcă se încearcă asorterea la nesfîrșit a tricourilor cu blugii și converșii. De fapt, dacă mergem și mai în trecut, la fel se întîmpla și la mersul cu trenul, în gări. Era o senzație că ești înconjurat numai de lume bună, chiar dacă numai în aparență. Fare bella figura, cum spun italienii nu înseamnă superficialitate, ci ține de educație, de civilizație, care înseamnă printre altele și păstrarea unei ținute care arată respect față de ceilalți. Apoi lucrurile au început să se degradeze. Cultura tinerilor, a sportului, a fast-food-urilor, hip-hop-ului, a vieții trăite cu accelerație, fie a schimbat trendul, fie oamenii pur și simplu au neglijat aceste aspecte și a te îmbărca atent a ajuns o dovadă de snobism sau chiar de ipocrizie. Nici la MTV nu se purta în general tricou, asta a venit mai pe urmă, cînd s-a degradat. Acuma, că ăsta e un lucru rău sau bun, e discutabil. Dar să nu fim ca est europenii, care, avînd mințile simple, nu disting nuanțele, ci să luăm și ce e bun în asta (să nu ne luăm după exteriorul omului).

Nici eu nu port costum sau sacou, deși cred că mi-ar plăcea. La mine la servici așa ceva nu se vede, nimeni nu poartă decît atunci cînd vin oaspeți din străinătate, sau inspectori, și atunci, cu cîteva zile înainte se ascund trotinetele și mesele de ping-pong. Deși în Défense în fiecare oră vezi sute de oameni la costum pe trotinete. La mine la servici e unul care vine și pleacă pe trotinetă la servici, dar arată așa de aiurea! E un tip pe la vreo treizeci-și de ani, mai apropape de patruzeci, cu mutră de țăran, cu chelie, veșnic neras, cu tricou, blugi, pantofi de sport, arată ca un pervers care a furat o trotinetă de undeva. O fi văzut el pe undeva cînd o fi fost trimis din greșeală într-un stat occidental că unii folosesc ca mijloc de deplasare și s-a gîndit să imite și el ca țăranul de multinațională, dar n-o face deloc cu stil. Totuși îți trebuie stil și pentru a merge cu trotineta.

Doi colegi se plîngeau că într-un aeroport în Germania, pe cînd se pregăteau să plece peste ocean, au fost tratați cam cu nasul pe sus. I-am așteptat (eu eram deja acolo de o săptămînă) și am văzut cum erau îmbrăcați: blugi jerpeliți, pantofi murdari, bluză de trening cu glugă. Dar nu numai aspectul exterior. Aveau minele unor oameni parcă speriați, ca niște refugiați sau fugari, hăituiți. Cum altfel să fie tratați de oficialii unui stat civilizat care țin la aspectul exterior, la aparențe? Ține asta de lipsa de experiență socială a unor oameni care-și petrec majoritatea timpului, inclusiv a timpului liber, în fața calculatorului? Și care nu citesc cărți și care se uită exclusiv la filme și seriale hollywoodiene din alea de acțiune. Unii se simt stînjeniți de-a dreptul cînd merg într-o cafenea, să nu mai zic bar, ca niște sălbatici aterizați direct din junglă. Dar pe de altă parte mă gîndesc cum niște oameni, buni profesioniști de altfel, au astfel de lipsuri, goluri, în privința civilizației? Nu că aș fi eu grozav de civilizat, dar măcar nu am atitudinea asta, sau cel puțin așa sper.

Milano

Milano nu e un oraș care arată așa de rău cum îl descriu vizitatorii grăbiți și superficiali și nici așa glamorous cum i se face reclamă prin ghiduri. Poate o combinație între cele două, așa cum e o combinație între lumea mediteraneeană și cea central-vest-europeană. Asta se vede imediat în arhitectură: majoritatea clădirilor au fațade cenușii, cum erau în Paris înainte de Malraux, dar sînt și cîteva cu fațadele de culoarea mierii sau chiar roz, dar ferestrele, înguste și înalte, cu mici balcoane de fier forjat (din nou n-am cum să nu mă gîndesc la Paris) sau cu mici coloane de beton își păstrează storurile de lemn, care nu sînt verzi și nici turcoaz, ci mai mult gri, dînd clădirilor un caracter un pic mai, hai să nu zic sobru, dar serios.

Aglomerația, tramvaiele, multitudinea de magazine abat ușor atenția oamenilor grăbiți care nu se opresc să se uite puțin în sus la fațadele imperiale ale clădirilor de pe bulevarde sau străzilor imediat adiacente. Am avut ocazia să merg de exemplu pe Via Edmondo de Amicis și în continuarea ei, Carducci, sau, în Est, pe Viale Permuda sau pe Bianca Maria ca să admir în voie arhitectura maiestuoasă, cvasi-parisiană (gata, promit că n-am să mai fac comparații cu Parisul). Probabil mai ușor de admirat și deoarece nu sînt înțesate de magazine și magazinașe. Ca să nu mai vorbesc de Corso Venezia, pe care am trecut aproape zilnic, dar care mi s-a părut a avea un caracter cam eclectic: un palazzo de un tip, de exemplu baroc, aproape ca un castel de nisip, urmată apoi un altul cu o arhitectură mai sobră, ca și cum te plimbai prin orașe diferite. Deși în fond, poți să le privești ca avînd o unitate în ecletism, imaginativ, cum e caracterul italienilor, care n-au dus niciodată lipsă de fantezie nici în literatură, nici în pictură, nici în muzică așa că de ce nu ar reflecta acest spirit și în arhitectură?

Aceste clădiri de piatră alternează deseori cu blocuri moderne, cu balcoane lungi, și nu știu de ce, poate trebuiau umplute zonele goale sau au fost dărîmate din varii motive? Unele parcă nu se potrivesc. Vizitatorul grăbit remarcă imediat murdăria, graffiti-urile, pentru că merge prin zonele turistice, și în special la shopping, în zone în care coșurile de gunoi stradale sînt pline de dau pe afară. Dar ia să meragă la plimbare (plimbare doar, fără grabă!) prin locurile pe care le-am spus în paragraful anterior de exemplu, preferabil într-o după-amiază, în loc de siestă, sau într-o duminică, cum am fost eu, cînd e mai liniște sau dacă n-are timp să ia un tramvai și să nu se uite doar la fronturile stradale. N-ai cum să nu te gîndești, zic eu, la cum ar fi dac-ai sta acolo, sau să te întrebi ce fel de oameni locuiesc acolo, imaginîndu-ți-i ultra civilizați, eleganți, cum maniere din perioada victoriană, cam de cînd cred că sînt multe clădiri, care merg la Scala sau se plimbă pe bulevard și se salută scoțîndu-ți pălăriile.

Nu am avut așa de mult timp la dispoziție încît să vizitez toate marile muzee, întotdeauna pe unde-am fost am lăsat și ceva pentru data viitoare, dar mi-am făcut timp să merg prin două pinacoteci, Brera și Ambrosiana. M-ai plăcut atît de multe! De exemplu la Brera: Adorația magilor de Lorenzo Costa cel Bătrîn, cu scintilațiile aurii, decorurile medievale și background-ul atît de bogat, fascinant, narativ, ca pe cărțile de tarot, pictură la care-am stat vre-un sfert de oră, cred. După sute de picturi cu teme biblice, care mi se păreau crude, că abia le mai suportam, au venit peisajele lui Belotto din secolul XVIII - felii de viață dintr-o lume din care există prea puține mărturii (fotografia avea să apară peste aproape un secol). Canaletto și Guardi cu Veneția (aceeași mereu), Sărutul lui Hayez, desigur, atît de perfect realizată: dragostea, în sfîrșit! Pe un culoar îngust erau și picturi moderne, cîteva picturi de la începutul secolului XX, alienarea oamenilor care lucrau în fabrici. În altă încăpere cîteva sculpturi mici, unele de mai bine de cinci mii de ani. Dar cel mai mult și mai mult m-a impresionat tabloul lui Caravaggio, Supper at Emmaus, situat aproape de ieșire: Iisus, după înviere, după ce-a pătimit atîtea de la oameni, stînd la o masă alături printre alții, care însă nu-l recunosc, binecuvintîndu-le mîncarea iar ei uitîndu-se cu fascinație. Cred că e unul din cele mai impresionante tablouri pe care le-am văzut în viața mea.

La Ambrosiana am ajuns cînd chiar începea să picure și nu a fost ușor de găsit, gps-ul meu de la celular sărea de la o zonă la alta și indicatoarele stradale ori le-am ratat ori chiar lipseau. Intrarea nu e pe la San Sepolcro, cum m-a îndrumat (în italiană, dar am înțeles perfect) un om amabil, ci exact pe partea opusă. Pe cît de prost e semnalizat de afară, pe atît de bine e localizată colecția pe dinăuntru, cu săgeți care-ți indică sensul de vizitare și destui de mulți oameni care sînt disponibili, și atenți, uneori parcă prea atenți. Poate nu arătam eu a vizitator, cu pantofii se sport și rucsac. În fine. În prima încăpere, Botticelli. Bine te-am regăsit, Sandro, nu ne-am văzut de ceva timp! Foarte interesantă curtea interioară cu statui, cu balcon de jur împrejur prin care treci la următoarea încăpere. Mi-am plăcut enorm picturile peisagiste, panoramice, ale lui Paul Bril (de care n-am mai auzit), care aduceau un pic cu Claude Lorrain, doar că nu erau peisaje marine ci continentale, și m-am așezat pe banchetă și m-am tot uitat la ele și voiam să mă transpun acolo. Apoi alegoriile lui Brueghel cel Bătrîn. Deci nu doar artă italiană, de fapt și la Uffizzi erau tablouri flamande. Biblioteca mi s-a părut destul de mică, de fapt mie toate bibliotecile mi se par insuficiente, ca și librăriile de altfel.

Ca orice oraș din Italia, nu mi se pare fezabil pentru un city-break. De fapt personal consider că a merge în Italia într-un city-break nu doar o dovadă de ignoranță dar și de lipsă de respect. Sînt destule de văzut și în interior, și nu mă refer la shopping. Relativ la asta, am fost în, aș zice, principalele librării din Milano, trei Feltrinelli și vreo două Mondatori plus încă două mai mici. Au cărți în engleză, nu așa multe, în general noutăți, ca la noi, dar ei fac o distincție între cărți clasice în engleză (de ex. Penguin sau Oxford) și restul. Și m-a plăcut că au multe CD-uri, deși n-am găsit Be Myself-ul lui Sheryl Crow, ceea ce m-a mirat. De Springsteen găsești toate albumele oficiale și cîtve neoficiale plus dvd-uri. Tot în librării am mai remarcat secțiunea de comics, nu doar americane, ci și franceze (traduse) cît și, normal, italienești.

Metroul are aer condiționat, pe ramele de pe linia 1 e chiar răcoare. Nu toate tramvaiele sînt în stilul vechi, cam cum era tramvaiul 5 la noi. Interesant că pe linia lui 5, care merge în zona gării, sînt tramvaie de model vechi, fără vagon, un pic mai mari decît erau în Timișoara tramvaiele 5, și în interior sînt banchete paralele cu geamul din șipci lăcuite iar în tavan lămpi cu modele decorative, uși care se pliază și trepte retractile, și merg bine, niciodată n-am așteptat mult după ele. Statione Centrale nu mi s-a părut a avea un aer fascist, cum spun unii răuvoitori: e aerisită, se aude mult ecou, dar nu ai așa multe locuri de mîncat la Roma de exemplu.

Pe străzile aglomerate miroase mult a fum de țigară. Mulți așa-(auto-)numiți refugiați negri (nu știu dacă cineva îi crede cu adevărat refugiați) în centru și în parcul Castelului, unde stau ciorchine pe bănci, amplasați parcă strategic la toate intrările în parc, unii destul de insistenți, chiar te ating și întind mîna să le dai ceva, dar din fericire și mulți polițiști și carabinieri, în fond Milano a fost și el amenințat de multe ori de islamiști, ca atîtea locuri din Europa. În octombrie va avea loc un referendum pentru autonomie, dar care va avea cică doar un caracter informativ. Restaurantele sînt pline, și sînt deservite de mulți chelneri bărbați, ceea ce nu-mi inspira încredere la început dar sînt toți foarte politicoși. Nu trebuie să te iei după chipul omului, în fond un middle-aged bronzat și gelat poate fi la fel de politicos, nici nu cere bacșiș, chiar se miră cînd le lași ceva, (nu ca-n Canada, unde-ți aduceau bonul cu cuvîntul "gratuity" subliniat) deși eu tot prefer parcă să fiu servit de o fată, chestie de obișnuință. A, și femeile frumoase, de toate vîrstele, sublinez acst lucru: toate vîrstele, îmbrăcate cu bun gust, nu ca la noi, unde e la modă stilul trash-fauvist. Am fost puțin și la canale, la Darsena, să caut un loc liber la un restaurant dar am preferat să mănînc la o pizzerie/patiserie (da, ăsta e cuvîntul) Carnelli's Bakery, ținut de niște gospodine în care am avut încredere de cum le-am văzut.

Mai am multe de povestit, biserici frumoase în care-am intrat, dute-vino-ul din Galeria Vittorio Emmanuelle II în lumina aurie de dinaintea înserării, Torre Velasca, pentru care am sentimente amestecate, dar mă opresc deocamdată aici. Milano necesită aceeași atenție la detalii ca orice alt oraș din Italia, nu trebuie să-ți lași privirea să alunece doar la nivelul străzii. Sper să revin și aici.

Gînduri despre vacanță

Încă nu mi-am revenit complet din oboseala călătoriei de vacanță, deși au trecut aproape două săptămîni deja de cînd m-am întors și din care una am petrecut-o acasă. Intenționat mi-am lăsat dinainte această perioadă tampon de o săptămînă între revenirea acasă și mersul la serviciul acela de workaholici nevrotici la care lucrez, timp în care am stat în casă, m-am uitat la filme, am răsfoit reviste și am citit, deși foarte puțin, cam ce făceam și de obicei cînd nu plecam niciunde, în facultate de exemplu, dar acum savurînd mai adînd fiecare clipă deoarece timpul pare mai scurt acum. Deja e al patrulea an în care, de cum îmi iau vacanța, călătoresc prin Italia.

Paul Theroux spunea că o călătorie e mai plăcută în retrospect, și eu sînt perfect de acord cu asta. Și în acest an, am suferit din cauza arșiței, a mersului îndelungat pe străzi, și în general am făcut aceleași greșeli ca și-n anii anteriori, tot în principal din cauză că am vrut să văd prea multe și astfel nu am avut timp de relaxare, de introspecție, deși astea vor urma de acum încolo, sper. Și adaptarea la străinătate, sentimentul că nu ești de-al locului, că oamenii aceștia au un bagaj cultural, istoric care mie-mi lipsește. Anul ăsta am avut în plus gîndurile astea despre oamenii proști cu care am de-a face la servici, sau situația generalizată a prostiei și inculturii de la noi din țară, care-mi veneau în minte involuntar și de care scăpam cu un efort de voință care nu-mi prisosea.

Como, Milano, Pavia, Torino și Stresa, acestea au fost locurile pe care le-am vizitat (în primele două am și dormit). Și sînt atîtea de văzut într-un timp atît de scurt (zece nopți)! Pe de o parte voiam să mă impregnez cu spiritul Lombardiei și Piedmontului, să absorb frumusețea clădirilor cu fațadele cu balcoane și storuri verzi sau maro, să imit modul relaxat de a fi al oamenilor, de dimineață, cînd intră în cafenelele mereu pline, de după-masă cînd intră natural în restaurante, de seară cînd savurează un aperol la o terasă cu mînecile suflecate. Și femeile lor pline de naturalețe! Apoi mai sînt muzeele, atent organizate, pinacotecile. Desigur, librăriile, atît cu cărți cît și cu cd-uri și dvd-uri, pe care le găsesc la fel de educative ca un muzeu. O, de-aș putea, mi-aș face o bibliotecă personală cu zece mii de volume! Cel puțin! Și vreo mie de cd-uri!

Întotdeauna, oriunde am fost în vacanțe, mi-am zis că am stat prea puțin. O zi în plus în fiecare loc ar fi fost perfect. Și nici măcar n-am făcut city-break-uri! Respect prea mult Italia ca să fac city-break-uri, pe care le găsesc frivole, odioase chiar aici, poate în alte țări ar merge, dar nu în Italia și nici în Franța! Deși mă întreb dacă voi termina cu perioada asta, infantilă aș zice, în care tot vreau să văd cît mai multe și în loc de asta să mă focalizez pe o locație, sau și pe zona rurală de exemplu. Poate mă gîndesc că viața e scurtă și timpul atît de scurt. A te maturiza înseamnă a renunța speranța că poți face orice. Pe de altă parte totul e în mintea omului și în felul său de a fi, de a vedea lumea. Dacă nu ai răbdare, atunci ce folos? Nu te împiedică nimeni să călătorești cîte puțin în fiecare oraș, cu condiția să păstrezi un traseu, să rămîi de exemplu în limitele unei regiuni pe care vrei s-o explorezi. În cazul de față, poate regiunile au fost prea mari ca să fie cuprinse și înțelese într-o vacanță.

Niciodată o călătorie nu iese cum îți planifici. De fapt, dacă mă gîndesc bine nu mi-am planificat decît în mare, cîteva puncte în fiecare loc. Există timpi pierduți, ca de exemplu statul la coadă la bilete sau la metrou, la vapor, în gări (în care îmi place să ajung cu mult înainte), drumul pînă la și de la gară. Sau alți factori cronofagi ca băutul cafelei de dimineață cu o brioșă cu ciocolată (acolo muffins chiar conțin și bucățele de ciocolată), întotdeauna într-un bistro, mîncatul la prînz, de fapt în primul rînd alegerea unui restaurant. Nevoia de a te așeza undeva la umbră, deși toate băncile sînt cam ocupate, de a scăpa de căldură intrînd undeva, oriunde, o biserică chiar (și am vizitat biserici pe oriunde am trecut).

Uneori cauți să-ți pui ordine în gînduri și nu ai unde. Te așezi pe o bancă și la un moment dat în fața ta se pun niște sportivi care fac stretching minute bune și nu par să mai termine. Te ridici, cauți o altă bancă, o găsești cu puțin noroc, te așezi și după un timp vine o familie, un clan de indieni sau pakistanezi care începe să vorbească tare, strident. Mergi mai încolo, pe malul lacului mai alegi o bancă și în spate un tată îi suflă bebelușului său în burtă, o dată, de două ori, de zece ori, deja devine prea dureros. Nu alegi să stai lîngă fata frumoasă și calmă care citește serenă o carte, ca să n-o deranjezi tu. Șamd. Asta mi s-a întîmplat în prima seară la Como. Am găsit liniștea necesară meditației abia a doua zi, fiind pe lac, în vaporaș, pe drumul de întoarcere de le Menaggio, ultimul orășel în care m-am oprit, cînd nu era aglomerat și nu m-am așezat pe platforma de deasupra fiindcă mi-am zis că stătusem destul la soare pe ziua aceea, ci la una din mesele dinăuntru, uitîndu-mă pe geam la casele de pe malul lacului, scăldate în lumina apusului, la oamenii simpli și de toate vîrstele care se bucurau de viață. Acolo am reușit în sfîrșit să-mi duc gîndurile la capăt, după ce-am fost bombardat toată ziua cu imagini paradisiace din Varenna și Bellagio, poate și sub influența lor, cine știe.

Plimbări de vară

De atîtea ori m-am plimbat prin Timișoara și continui să mă plimb și mi se pare că în multe locuri orașul arată la fel ca acum douăzeci de ani, sau chiar de mai demult, poate de la începuturile studenției mele. De exemplu, în drum spre și de la servici, atunci cînd n-am chef să aștept autobuzul expres, trec pe lîngă o mulțime de locuri părăsite, sau semi-părăsite, locuri unde înainte de Revoluție existau cîteva fabrici, care fie au fost demolate, fie pur și simplu închise, fie o fi rămas vreo secție în funcțiune ori s-a deschis un atelier, pentru că din stradă văd că mai au cîțiva angajați, muncitori, care nu știu ce fac acolo, dar văd că robotesc ceva înăuntru, ca să-și cîștige pîinea de zi cu zi, atît de diferit și dacă mă gîndesc mai bine atît de asemănător ca-n orice altă firmă: în fond sînt oameni care muncesc. Iar la poartă un cățel blănos, care stă la umbră, mulțumit. În alte locuri clădirile urmează să fie demolate însă invesitițiile am citit că s-au oprit, datorită crizei, corupției investitorilor sau ambelor. Dar mie situația asta îmi convine într-un fel, pentru că mi-ar plăcea totuși ca locurile să rămînă așa, în starea asta, cît mai mult timp posibil, înainte de a fi înțesate cu clădiri înalte de sticlă, centre comerciale sau mai știu eu ce. Asta și fiindcă doresc să continui să mă plimb pe acolo, să mă regăsesc mai ales după (sau înainte de) nebunia de la servici. Din punctul ăsta de vedere sînt un romantic incurabil. Îmi amintesc cum cutreieram orașul verile, în vacanțe, fiindcă n-aveam unde altundeva să merg, pe căldură, trecînd pe la un anticariat sau o librărie cu cărți care-mi păreau solemne, prea solemne ca să mi le iau, dar pe atunci altceva nu prea găseai. Acum e cam aceeași atmosferă prăfuită, aceiași copaci, un pic mai stufoși, aceeași Begă leneșă și parcă și aceiași oameni. În general nu-mi plac schimbările. Și nici eu nu cred că m-am schimbat, la caracter, la suflet, față de cum eram acum un sfert de secol. Cum sună! Oare cum va fi peste înc-un sfert? Viitorul mă sperie și m-a speriat întotdeauna. Continui să am aceleași gusturi, și-n literatură, și la muzică, și aceleași idealuri ca atunci, chiar dacă unele s-au mai tocit pe alocuri. Nu știu dacă trebuie să existe în mod necesar o transformare, însă, în orice caz, anumite lucruri nu trebuie să se schimbe.

Călătorii

Nu sînt un călător înnăscut, asta e realitatea, oricît mi-ar plăcea să cred altceva. Nu-mi doresc să văd toată lumea, nici măcar să parcurg în întregime propriul continent sau propria țară. Dacă ajung să plec undeva odată sau de două ori maxim pe an, cum de altfel am cam și făcut în ultimii ani, m-am scos, mi-e suficient să-mi reîncarc bateriile, ca să zic așa. Cînd mă gîndesc ce mult călătoresc unii, city break-uri, voyage d'affaires, week-end-uri la munte, mă simt oarecum complexat, cel puțin în primă fază, dar parcă nici nu-i invidiez. Acuma, astea-s simple păreri, predispuse la schimbare, ca orice lucru.

Atunci cînd călătorești undeva, inevitabil te gîndești cum ar ți-ar fi viața dac-ai locui acolo. Sau poate, în mod inconștient, ăsta e și scopul pentru care o faci, să cauți un alt loc pentru tine. Dar atunci, să presupunem că l-ai găsi, ce-ai face? Ai rămîne acolo tot restul vieții și te-ai opri din cutreierat lumea? Sau demonul plecării te va împinge mereu la drum, după o vreme, ca o boală care revine? Ai pleca doar ca să te asiguri că nicăieri nu-i mai bine? Mai general, poate că un psiholog sau antropolog ți-ar spune că această căutare e înscrisă în genele oricărui om și că reprezintă de fapt căutarea paradisului pierdut. Toate lucrurile astea sînt legate de sensul vieții, spre care ne apropiem mereu dar care ne scapă de fiecare dată printre degete.

Ador să văd multitudinea de turiști dintr-o gară din Italia de exemplu, veniți din toate colțurile lumii, stînd pe jos, vorbind în limbile lor, înconjurați de bagaje, așteptînd nu doar un tren, așteptînd să fie uimiți de ceea ce vor descoperi în călătorie, un peisaj sau un oraș care să le atingă niște corzi sensibile înainte de a se întoarce inevitabil la casele lor, departe, poate peste ocean, și unde se vor gîndi la o seară caldă de vară stînd la terasă, la un turn cu creneluri, la un amfiteatru sau la o gondolă.

Peisaj muzical

Nu sînt de acord cu cei care afirmă că în muzică există doar un număr finit de combinații care se pot face și că în viitor tot ce se va compune nou, în afara reiterațiilor, reinterpretărilor pieselor existente, vor fi ca niște nișe, ca și cum cineva a lăsat o ușiță deschisă prin care un artist se poate exprima original, prin care poate intra pe scena lumii.

Mark Knopfler, unii dintre muzicienii mei favoriți, afirma într-un interviu că încearcă să facă vechiul să sune ca nou. Și că nu se ține de un anumit gen (rock, blues, country), nu crede în purism ci îi place să amestece formele. De ce nu?

În anii 1970, cînd rock-ul era totuși tînăr au apărut o mulțime de trupe proaste, care umpleau timpii radioului iar vînzările mergeau bine pentru că, deși multe sunau la fel, era totuși ceva nou, și nici nu prea aveai ce altceva să asculți. De exemplu Eagles, care e o muzică pentru yuppi, o formație care exprimă sentimentele tinerilor obosiți, storși de munca de birou, încarcerați în corporații, și care închid ochii și se visează într-un hotel, la Hotel California, asta e tot ce-a mai rămas din vechile idealuri din anii șaizeci, pe care le-au trădat. (Apropo anul acesta se împlinește o jumătate de secol de la Summer of Love.) Such a lovely place - ce muzică rock e asta în care se pronunță lovely?? La fel Fleetwood Mac. Sau David Bowie, un artist overrated, fără ritm susținut, cu lirica cvasi-inaudibilă care nu exprima nimic, în fiecare piesă e la voia sentimentelor de moment. Practic putea face orice pe scenă, putea cînta orice, existau destui care-l considerau un mare artist. Iar Led Zeppelin e muzică de umplutură.

Acuma, o fi fost perioada aia una de decadență, pe fondul căruia a apărut punk-ul, ca un fel de boală muzicală, urmat de fenomenul pop din era de aur a MTV-ului (să reamintim, anii optzeci și nouăzeci). Pe de altă parte îmi dau seama că e foarte greu să compui o piesă bună. Dar privind retrospectiv, îmi pare că prea puțin a rămas, puține trupe au trecut testul timpului. Acum, perioada anilor șaptezeci îmi ca un teren desțelenit, pe care artiștii, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai greu de afirmat într-o piață din ce în ce mai aglomerată, își construiau opera. Ca fundația unui oraș. Și din locul acela, ceea ce se vede acum este un ditamai orașul, cu tot ce găsești în el, cu clădiri înalte, dar și cu parcuri, săli de concert. Și ca să revin: cum să nu găsești nu doar o nișă, o ușă între-deschisă ci unghiuri diferite din care privești viața. Practic un cu totul alt peisaj.

La un autobuz de centru

De la începutul anului compania unde lucrez s-a mutat la o altă locație, puțin mai departe de zona centrală. Așa că Piața Unirii și Operei cu restaurantele, cafenelele, librăriile, fetele îmbrăcate frumos, patiseriile cu dichis, adică viața urbană cu tot ce numesc eu civilizație s-a îndepărtat îngrijorător din peisajul meu zilnic. Nu atît de mult încît să nu pot trage o fugă în pauza de masă de exemplu, cu un troleu sau autobuz, la două, trei stații sau chiar pe jos, dar nici suficient încît să hoinăresc în voie sau să zăbovesc prea mult. Acum, cînd ajung prin Centru, am uneori o senzație de turist într-un oraș familiar și străin în același timp, familiar ca spirit, ca arhitectură (pe care o recunoști și în fotografiile de acum un secol) și străin fiindcă oamenii sînt parcă mereu alții iar amenajările de sezon îi dau un caracter ușor diferit, nou, lustruit, ca și cum privești un lucru din alt unghi. În general te simți ca și cînd revizitezi locuri după o îndelungată absență.

Uneori, seara, cînd merg spre casă cu expresul, care ocolește prin centru din cauza extrem de lentelor lucrări de extindere a unor pasaje și diverse reparații care-au cuprins tot orașul și care parcă nu se mai termină, făcînd din trafic un adevărat infern, cobor, spontan, în stație la Regina Maria, ca "să fac o tură", să-mi "clătesc ochii" după servici. Un lucru care mă face să mă simt relaxat automat după mizeria cartierului în care se află clădirea unde lucrez, cu țărani, oameni fără adăpost și destule figuri dubioase care mai și degajă o putoare la cîțiva metri împrejur, cu peisajul urban deprimant, blocuri pestrițe cu opt etaje, avînd la parter săli de jocuri, case de parirui, săli de jocuri, șaormerii, langoșerii, magazine cu haine la second hand din import, aprozare cu gardieni care se uită suspicios la oricine. Ca și cum aș fi regresat atît în timp, cît și în spațiu, decalîndu-mă undeva spre orient.

Dar de cele mai multe ori mă duc direct spre casă. Mersul cu autobuzul are avantajul că poți observa mai bine oamenii. Pentru asta, nu trebuie să te holbezi la ei, e suficient să arunci o privire și apoi să-ți folosești vederea periferică, să-i auzi cum vorbesc, ce vorbesc, să observi detalii de îmbrăcăminte, să-i studiezi mai bine decît ai face-o dacă te intersectezi cu ei pe stradă. E cam ca diferența între a citi un roman și o povestire. Pe unii îi văd aproape zilnic, și la dus și la întors, din moment ce luăm același expres care vine la ore, în general, fixe. Alții apar ca niște personaje într-o scenetă. Fata grasă care rîdea la telefon la fiecare zece secunde, un rîs însă nervos, care maschează altceva, o problemă de la servici de exemplu și care ne exaspereză pe toți. Perechea mamă în vîrstă - fiu la vreo patruzeci și de ani, (cred), el așteptînd următorul meci al naționalei ea grăbindu-se la un serial turcesc, el nervos că stă în trafic, ea spunînd eu "ce pot să fac?", și care nu știu unde merg, dar îi văd de vreo două, trei ori pe săptămînă. Un pensionar care vorbea tare în perioada manifestațiilor din iarnă despre ce emisiuni a văzut el la două posturi românești conduse de pușcăriași și exprimîndu-și nostalgia față de perioada epocii de aur și regretul că dictatorul, care zice el, a fost singurul care a făcut ceva în țara asta, a fost împușcat. Două pensionare care vorbesc despre rețete la sarmale, un preferă cu smîntînă că nu alunecă, alta fără, că are alt gust și alte detalii culinare pe care le-am uitat. Fata serioasă, grăsuță, țărăncuță dar frumușică care la dus urcă la o stație după mine, dar coboară mai încolo (îmi place de ea, zău). Alta, mai nervoasă, care pare mută, fiindcă odată m-a bătut pe umăr s-o las să coboare. Doi bătrîni care s-au întîlnit parcă după mult timp și și-au strîns mîinile îndelung, și după un timp mi-am dat seama că unul dintre ei rîdea de fiecare dată cînd se uita din cînd în cînd la celălalt și nu vorbea deloc, poate foști colegi la o uzină. Studenți sau tineri care stau cu ochii în smartphone-uri, răsfoind facebook-ul. Unii pasageri sînt îmbrăcați bine, cu pantofi de sport "de firmă", mai vezi și alte fete drăguțe și îngrijite. Mai sînt elevii de la țară care vorbesc măscării. Desigur, figuri dubioase, țigănci care niciodată nu compostează și în jurul cărora nu stă nimeni. Dar din fericire uneori mai vezi și gardieni. Colegi la alt departament care rînjesc încontinuu, după obiceiul că fiecare trebuie să-l facă pe celălat să rîdă, ca să fie simpatic, sociabil, deci bine văzut în companie. Colega care uneori se face că nu mă vede, ca să meargă singură pe drumul spe servici (amîndoi sîntem ciudați). Și senzația, cînd ajung la destinație, fie la servici, fie acasă, este de a fi venit dintr-o călătorie, cu capul plin de senzații, de caractere.

Muzica mea

Există cîteva perioade aparte în trecutul meu personal care m-au influențat în mod deosebit și către care gîndurile îmi revin mereu, ca și cum ceva pivotal, mi s-a întîmplat atunci, decizii pe care le-am luat sau le-aș fi putut lua, chiar răni care s-au cicatrizat, deși n-aș putea repera cu exactitate ce anume m-a influențat și nici în ce mod. De exemplu primii doi, trei ani de după nouăzeci, perioadă de timp la care uneori, mai ales în ultimul timp, mă întorc, fără voia mea, răscolindu-mi propriul trecut, cu bune și cu rele. Ce îmi vine în primul rînd în minte este muzica pe care-o ascultam atunci, și pe care, cu foarte puține excepții, o mai ascult și acum. Odată cu vîrsta, devii parcă mai atent la detalii, se spune că îți rafinezi gusturile, sau cel puțin acesta e cazul meu, nu știu dacă alții, din contră, și le simplifică, reducîndu-și gusturile invers proporțional cu deficitul de atenție care domină azi omenirea. Acum îmi place același gen de muzică, aceeași muzicieni, chiar dacă, reascultîndu-i, le descopăr nuanțe noi și subtilități, care nu știu cum de mi-au scăpat atunci.

Puțină istorie personală în acest paragraf. În timpul facultății mi-am propus ca după ce voi începe să lucrez să-mi procur o combină și sute de CD-uri. Ei bine, între timp apăruseră mp3-urile, nici ele așa ușor de procurat la început (nici eu nu eram așa sociabil, să știu oameni, plus gusturile mele ne-comerciale sau nevandabile în zona asta de lume). Și schimbarea modului de a asculta muzică, de la a da drumul la casetofon și doar a aculta, la a asculta în timp ce ești la calculator, făcînd altceva între timp, lucrînd sau pur și simplu răsfoind net-ul. Ei bine, exact mentalitatea asta am încercat să mi-o schimb în ultimii ani. Cum? Simplu. Unu: punîndu-mi căștile și nefăcînd altceva decît lăsîndu-mă în voia muzicii. Și doi: să-mi procur CD-uri. Un lucru fizic, palpabil, pe care să-l ții în mînă, un lucru care impune respect față de muzicieni, de muzică, un lucru serios la care-au trudit cîteva luni sau un an o mulțime de oameni, unii dintre ei ultra-talentați.

Re-ascultînd acum acele albume, îmi revin senzații de demult, pe care nu le-am mai trăit de atunci, ca și cînd ma uit la o poză din Paris dintr-un loc în care nici nu am mai fost de cinșpe ani de exemplu și la care nici nu m-am mai gîndit dar care mă transpune imediat în trecut și îmi amintesc cu precizie contextul în care am fost acolo, ziua și chiar cum era vremea, dar mai ales starea de spirit în care eram atunci. Poate e doar simplă nostalgie, deși nu știu dacă putem numi nostalgia ca fiind simplă, fiindcă este ceva profund, cu ramificații și influențe care țin o viață întreagă. Iar a pune un CD cu muzică și a te așeza în fotoliu sau în pat doar ca să-l asculți este ca și cum agiți întîi vinul în pahar, ca să-i deschizi buchetul, îl miroși și apoi, gustîndu-l, te gîndești la soarele care-a copt strugurii în anul respectiv și poate la ce făceai în anul respectiv, coloana sonoră a propriei vieți. Eu cel puțin, așa simt.

Pelerinaj

Era o după-amiază călduroasă de sfîrșit de iulie. Mă aflam în ultima zi în Bologna și mă tot gîndisem în zilele precedente dacă să merg la Santuario di San Luca sau la San Michele in Bosco. Prima îmi părea a avea un aer mai sacru, e situat mai la distanță iar a doua opțiune oferea o panoramă asupra orașului și se află mai aproape. De asta îmi pare rău că n-am stat măcar o zi mai mult, să le pot vedea pe amîndouă, și în plus să mai intru și în alte cîteva muzee. Pînă la urmă am ales să merg la Santuario di Madonna di San Luca, pe sub celebrele arcade care dau orașului un farmec aparte de care nu mă mai săturam. Nu știam cît timp am să fac pînă acolo și-napoi și nici dacă e safe sau nu pentru un călător singur.

Am plecat de la hotel, care se afla în preajma Gării, am luat-o pe lunga Via dell'Indiependeza, mergînd relaxat, nici repede dar nici prea lent, ca să-mi drămuiesc puterile dar și ca să fiu sigur că mă întorc din pustie înainte de apusul soarelui. Am trecut pe lîngă sutele de magazine și fa(s)t food-uri fără nici cea mai vagă intenție de a intra, ca-n dățile precedente, sau de a mă holba cu interes la vitrine, deși nu am găsit niciodată ceva ce m-ar fi atras, am trecut printre tinerii și tinerele care, după cum remarcam și altă dată, reprezentau majoritatea populației, și care mă făceau să mă gîndesc la anii studenției, într-un fel mă gîndesc că toată viața e o prelungire studenției, nu ieșim parcă niciodată din Alma Mater, dar nu una rigidă, ca cea din Timișoara din ultimul deceniu al secolului trecut, ci una, cel puțin așa îmi plăcea să-mi închipui, cu adevărat liberală. Așa că mă simțeam iarăși parcă tînăr, dar alt fel decît am trăit atunci, luînd-o pe alt drum, trăind o nouă viață. Mai aveam un litru de apă în rucsac, mi-am zis că-mi va ajunge, așa că n-am oprit nici pentru alimentare. Am trecut și de Piazza Maggiore, fără să simt nevoia să mă opresc să aleg un unghi pentru a poza (ei bine, poate c-am făcut vreo două poze, fără să mă gîndesc prea mult). Apoi, pe nesimțite parcă, străzile devin mai puțin aglomerate, pustii chiar, și capătă un aer provincial. Clădirile de culoare roșiatică, mîzgălite din păcate cu graffitti, magazine alimentare în care vezi oameni ce par localnici, cîte o casnică sau familii cu copii, pe lîngă mici restaurante, trattoria și cafenele fără fițe, și cu toate astea aerul de medieval, de Italia, se păstrează, în nici un caz nu mă închipuiam ca fiind oriunde altundeva dar în același timp mă simțeam familiar cu toate astea, poate și după atîtea călătorii prin regiune. Am mers tot timpul pe sub arcade, care nu s-au întrerupt nici o clipă, așa că măcare aveau umbră, dar gps-ul meu de pe celular nu mă putea poziționa, așa că trebuia să ies din cînd în cînd de sub ele, ca să verific drumul. Din cînd în cînd treceau pe lîngă mine cîte un autobuz și mă întrebam dacă nu era poate mai bine să fi luat unul, cine știe cînd voi ajunge, dar în același timp îmi ziceam că e totuși un pelerinaj și e bine să-l fac pe jos. Cînd am văzut în față Porta Saragoza, am răsuflat un pic ușurat, de parcă o primă etapă a trecut, dar apoi cînd m-am uitat pe hartă în ansamblu, am văzut că nici nu mă aflam la jumătatea drumului și urcușul nici nu începuse.

Totuși, mi-am zis, bine c-am lăsat în urmă aglomerația din Centru. Eram și un pic obosit, sau mai bine spus un pic mai mult. Camera de hotel unde stăteam avea vedere la o stradă circulată unde era trafic pînă tîrziu în noapte și nu m-am odihnit prea bine zilele precedente. Ori, mă aflam în vacanță, am nevoie de somn, am venit și pentru odihnă fiindcă lăsam în urmă și cîteva luni de tras tare, cu stres. Pe cînd eram student nu am luat în cont acest aspect, oboseala, nevoia de relaxare, nu mă gîndeam că serviciul lasă urme așa de adînci în psihic, așa cum nu mă gîndeam de exemplu că voi ajunge în punctul în care sînt acum în viață, i.e. singur, fără nici un sentiment al împlinirii și amînînd mereu să încep cu adevărat ceva, viața. Bun, gata cu plonjarea asta în compătimire, mă așteaptă atîtea lucruri în față, ca și în viață de altfel. Continui să merg, mersul mă face să mă depărtez de gînduri, pe care le voi lăsa astfel în urmă, așa mă gîndesc. În stînga mea, adică spre sud, apar case cu etaj, vile mari cu curți și garaje, înconjurate de copaci înalți, îmi amintesc că am văzut și parcuri situate în pantă, dar n-am avut timp să intru. Știu că undeva, puțin mai departe, se află dealuri împădurite. Din cînd în cînd întîlnesc oameni, dar alte tipologii decît cele pe care le vezi prin oraș, cu un aer... mai îngrijit, nu știu cum să spun altfel. Unii care se întorc de undeva, poate chiar de la Sanctuar, alții stau în stațiile de autobuz, pe alții îi depășesc, unii merg mai repede, încălțați cu pantofi sport și cu rucsac în spate, ca și mine, în fond de ce nu, e un bun prilej de a face și sport, dar par a fi mai determinați ca mine, cu siguranță că știu drumul, l-au mai făcut sau poate că merg la stadion. Renato Dall'Ara se află parcă puțin mai încolo, celebrul (pentru mine) stadion, pe care-l știu de pe vremea Campionatului Mondial Italia Novanta, de pe vremea melodiei Un Estate Italiana, cu energia transmisă de Gianna Nannini, ce vremuri!

Cînd văd înaintea mea marea arcadă Arco del Meloncello, chiar simt o bucurie c-am ajuns la începutul urcușului. Mă uit repede împrejur, să nu văd figuri dubioase dar mă liniștesc imediat. Sînt cam o jumătate de duzină de oameni, pensionari grizonați, adulți, fete și băieți cu o mină sportivă, pregătindu-se să urce probabil sau coborînd sau stînd doar la începutul drumului, poate religioși poate doar turiști, nu doar străini. Unul părea cam de vîrsta mea, l-am auzit mai apoi vorbind, era francez. Și mie mi se răspundea în franceză în Italia, așa cum în Franța mă confundau cu un italian. E-n regulă, mi-am zis. Am stat un moment și eu, stînd cu ochii închiși și concentrîndu-mă asupra drumului, gîndindu-mă dacă sînt în stare s-o fac. Trebuie să fiu în stare, m-am autodeterminat, ce-i cu nesiguranța asta, toată viața ai fost nesigur pe tine! Și în plus ia-o nu doar ca pe o chestie de voință ci și ca pe o una religioasă, de cîte ori ai fost într-un pelerinaj sau ai vrut să-l faci? Și sînt atîți oameni care merg! Am început să urc treptele și m-am uitat în sus. E ceva. Am și am avut întotdeauna o condiție fizică proastă, trebuie să recunosc asta. Am conștientizat-o chiar atunci, pe loc. Mi-am luat ochelarii de pe ochi și i-am pus în rucsac, ca să pot respira mai bine. Era cald și eram puțin transpirat, așa că mi-am suflecat (cu greu) pantalonii pînă la genunchi să simt răcoare pe gambe. Am început să urc, dar puțin prea repede. Imediat ce panta s-a mărit am resimțit-o, am respirat din ce în ce mai greu. Așa mă simțeam la orele de la proba de rezistență din școală, cînd alergam în generală jurul țarcului și mai apoi în liceu în Parcul Botanic și eram mereu ultimul. Dar nu mai sînt la liceu, sînt om în toată firea! Să privesc spre partea bună, mi-am zis. Sînt sub arcade deci soarele nu bate (imediat contra gîndul: da, dar nici nu se simte vîntul iar aerul nu suflă din plin) iar aerul e curat (dar pe lîngă drum trec mașini). Mă gîndeam să mă iau la întrecere, într-un fel, mental, cu cineva, poate cu francezul, măcar să ajung înaintea lui. Să merg încet, dar cît de încet, la un moment de am încetinit într-atît că făceam un pas de zece centimetri și tot nu eram mai relaxat. Atunci mă opream. Cînd mi-am șters cu antebrațul transpirația de pe frunte, acesta mi-a alunecat pe pelicula fină de apă pe care o aveam. M-am oprit și am mai băut apă. Nu știu dacă e bine să bei apă sau nu, dar nici nu vroiam să ajung sus dezhidratat. Apa era deja călduță și o beam cu înghițituri mici. Mi-am pus și portofelul în rucsac, deși în general nu mă simt bine fără să-l simt aproape de coapsă, însă acum chiar mă incomoda. Toate măsurile astea nu le știam cînd eram mic, dar nu știu nici acum cît mă ajută efectiv. Există porțiuni cînd mergi aproape pe orizontală, dar există și trepte. Poți admira peisajul dar cel mai mult oamenii. Cu totul și cu totul alt fel de oameni decît vezi în mod obișnuit prin oraș. Departe de tot spiritul mercantil, de hipsteri și de oameni absorbiți de ei înșiși. Aici sînt alte personalități. Uite că mai există și oameni ca mine, mi-am zis. Oameni care cu siguranță citesc cărți, care au pasiuni intelectuale, artistice poate. Oameni credincioși sau poate doar sportivi, dar oricum, nu din cei care lîncezesc la televizor sau atîrnă pe la terase ori merg la shopping ca să-ți umple golul spiritual din suflet cu obiecte cu care să se compare apoi cu colegii și cu cei cu care se înconjoară.

În general era pustiu. Uneori mai trecea cîte-un grup de doi, trei, care umpleau interiorul arcadelor cu ecoul vocilor și pașilor lor. Mă mai uitam uneori (destul de des) și-n spate. Îi lăsam ce cei vădit mai rapizi ca mine să treacă înainte și mă dădeam în stînga. Erau și cîteva fete singure, atît de drăguțe, dar nu ne uitam unii la alții în același timp, sau poate ele nu se uitau deloc, erau concentrate doar asupra drumului, nu-mi dădeam seama. Mă mai opream din cînd în cînd să-mi recapăt răsuflarea. Am s-o fac! îmi spuneam, și eram din ce în ce mai convins de asta. Uneori pantele devenau mai abrupte și atunci trebuia să mă țin de o bară laterală. Sau mergeam mult aplecat în față, pînă-mi dădeam seama și mă îndreptam. Ar fi fost bun un baston, poate. Cămașa mi se lipise de spate, ca și rucsacul. Dar cel mai mult mă gîndeam. Mă gîndeam la servici, la stresul pe lîngă care am trecut și cu siguranță voi mai trece, că abia am putut să-mi rup o săptămînă ca să vin aici, la serile de vineri cînd de obicei mă-ntorc acasă atît de rupt că adorm instant. La fost prietenă și de ce Dumnezeu am lăsat-o să pleca că poate ne-ar fost bine împreună și acum, că doar încă o mai iub... Nu, nu știu. Și nici nu trebuie să mă gîndesc la asta,în fond a trecut atîta timp de atunci, sînt lucruri pe care trebuie să le lași în urmă, ca un balast. Cum de tot timpul mi-e ocupat și nu găsesc timp să-mi scriu povestirile alea, că doar le am în cap și nu mă pot determina să m-apuc să le canalizez, simt cum se acumulează în mine ca un balon de aer care nu mă lasă să respir și nici să-mi trăiesc viața. De ce nu  pot fi ca toată lumea, fericit, fără probleme existențiale și existențialiste. Dar cel mai mult mă gîndeam la Timp. Pe măsură ce urcam mă gîndeam la vacanțele din trecut, din copilărie cînd mergeam la Moneasa și urcam pe cărări de munte și la vacanțele din timpul facultății cînd doar stăteam în casă și citeam cărți și ascultam muzică și la vacanțele din anii cînd nu mergeam nicăieri findcă eram prea epuizat și oricum n-aveam nici un sfanț și nici nu-mi trecea prin cap să merg undeva singur. Și cum de-a trecut tot timpul ăsta? Articolele de site-urile de știință pe care le urmăresc pe FB care spun că timpul e o iluzie, poate o iluzie dar uite că trece și o simțim. Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred că a trecut, parcă aștept să mă trezesc și să fiu din nou în facultate și s-o aud pe Mama trebăluind prin bucătărie.

Nu-mi dădeam seama cît mai am pînă la bazilică. Am reușit pînă la urmă să-mi creez un ritm propriu pe mers, chiar dacă era unul destul de lent. M-am uitat în urmă, francezul mai era cu cineva, și avea pe umăr un copil. Am fost dezamăgit de mine însumi, nu voiam să mă iau la întrecere cu cineva care duce și un copil, ce rost are? Dac-aș fi avut și eu familie ar fi fost altceva, nu mi-ar mai fi păsat cînd aș fi ajuns și ar fi avut mai mult farmec. Sper ca asta să nu fie o metaforă pentru viața mea, ci mai mult un avertisment. Aerul devenea în mod clar mai curat. Porticurile astea sînt vechi, de prin secolul XVII, XVIII și aveau pereții foarte scorojiți iar după ce făceam un efort mai mare mi se părea că mă aflu într-un fel mormînt. Din fericire, după cum spuneam, mai treceau oameni. O dată am auzit un horcăit în spate: era de la un cîine buldog mic, negru, care mergea repede alături de o tipă cu echipament sportiv profesionist și ochelari de soare care alerga extrem de hotărîtă. La un moment dat panta a scăzut, apoi a urmat urcușul final, foarte abrupt. Cînd m-am uitat în sus la ceea ce părea arcada finală, am văzut o cruce profilîndu-se pe cer și am avut o epifanie, părîndu-mi-se că totul dispare împrejur și încep să mă trezesc dintr-un vis. O, Doamne! Dar n-a fost un vis, doar că mă simțeam ușurat. Cînd am ajuns sus, am respirat mai bine și parcă vedeam bine și fără ochelari. Inima îmi pompa cu putere dar mă simțeam ușurat, ușor, parcă pluteam. În depărtare se vedeau Apenini, iar pînă acolo dealuri, dealuri acoperite cu copaci, și cîte-o clădire veche pe ici pe colo. Am coborît în parcul din față (Bazilica era închisă pe toată perioada verii) am stat pe bancă alături de alți oameni, am mai făcut niște poze peisajelor. Gîndurile negre mi s-au mai risipit, mă simțeam chiar mulțumit și odihnit psihic. Poate asta înseamnă a trăi la o vibrație superioară.

La întoarcere puteam să iau o navetă care făcea cursa pe acolo, dar mi-am zis să merg pe același drum, să admir mai calm peisajul pe care la urcuș nu-l observasem cu atîta atenție pe cît trebuia. Nu mai știu cît am stat acolo sus. Poate vreo trei sferturi de oră. Apoi am început să cobor încet. Voiam să ajung acasă, dar acasă la mine, în Timișoara, nu la hotel (oricum a doua zi aveam avionul de întoarcere). Mă gîndeam ce fain ar fi fost dac-aș fi trăit în Franța și aș fi avut o lună întreagă de concediu vara, pe de altă parte poate nu, fiindcă dorul de casă și neliniștile existenței care m-ar fi împiedicat să citesc de exemplu, transformîndu-mă poate într-un zombi metro-boulot-dodo. Aveam așa un chef de un suc natural, pe care mi l-am luat imediat prin primul magazin pe care l-am găsit și de mîncat ceva proteine, ceea ce am și făcut, dintr-o piață/trattoria din Cadrilater. A fost un drum ușor, lin, am făcut niște poze. Am mers pe jos pînă la San Domenico, cu arhitectura ei sumbră, foarte medievală, inchizitorială chiar, apoi m-am mai plimbat prin Centru, pînă după ora nouă jumate, cînd mi-am zis că asta a fost pe anul ăsta și m-am întors.

Non-rezoluții

Nu mi-am mai stabilit noi rezoluții. Sînt aceleași ca cele de acum doi ani, care la rîndul lor sînt aceleași ca cele de acum patru ani, ș.a.m.d. Timpul trece, fuge parcă din ce în ce mai repede și parcă-mi scapă din ce-n ce mai mult printre degete. Sînt atît de multe lucruri pe care le-aș face și nu mă pot hotărî să mă aplec mai mult asupra niciunuia. Și mă concentrez greu chiar și asupra unui articol mai lung din The Guardian sau LitHub. De fapt nu știu ce anume efectiv mă împiedică să-mi realizez obiectivele. Poate aceleași lucruri ca și ceilalți oameni, rutina serviciului, oboseala acumulată, de care cred că în fond nu ai cum să scapi cu totul, se tot acumulează, se depune în straturi pe creier ca zăpada de-a lungul mileniilor la Polul Nord. Poate de asta și am sistemul imunitar scăzut și o răceală mă ține atît de mult. Sînt prea obosit și ca să mai merg undeva să mă relaxez. Nu cred că voi mai pleca undeva anul acesta în concediu, cred că am să stau acasă vara care vine, am să mănînc pepeni în pat și am să mă revăd pe dvd concertele care-mi plac.

De fapt am observat cei care-și țin rezoluțiile personale cu îndîrjire sînt niște obsedați de ordine, androizi, sau chiar psihopați și în nici un caz n-aș vrea să ajung ca ei. Poate că în final reușesc ei cumva, dar ajung cu spiritul modificat sau chiar mutilat pentru că își pierd o parte din umanism. Dar nu toți, majoritatea, pentru că atunci cînd se vorbește despre oameni, nu-i așa?, se vorbește cu în general, se spune de exemplu nu toți, majoritatea, chiar dacă asta scade din claritate și din impact și e și o dovadă a lipsei de siguranță și poate și de caracter. De exemplu mi se pare evident că majoritatea oamenilor din această țară sînt proști, dar e suficient să nimerești unul singur adevărat ca să te gîndești că s-a meritat. La fel cu cei apropiați, de exemplu cu colegii de servici, care n-au nici o altă pasiune în afară de umplerea burdihanelor, frecarea tabletelor și filmele cu explozii în HD (impropriu zis filme, corect ar fi: producții cinematografice de serie). De ce mă afectează? Pentru că mi-e clar că statul lîngă ei mă afectează cumva, ca un virus care parcă-mi bruiază gîndurile, deși n-are nici o logică să se întîmple asta. Poate totul e doar în capul meu.

Nu mă simt bine la servici, simt că pierd o mulțime de timp aiurea pe-acolo și că-mi tocesc spiritul. Nu-l consider o a doua familie. Abia aștept să ies, cît mai devreme posibil, ca și cum fiecare clipă ruptă de acolo contează într-un fel de clasament general. Cînd șeful are o zi liberă, lucru din păcate rar, pentru că e workaholic, plec mai repede și stau mai mult în pauză, fără nici o jenă. Colegii însă se simt bine. Chiar dacă se văicăresc că n-au ultima generație de gadget-uri de frecat de la Apple, chiar dacă se bîrfesc, chiar dacă nu se ascultă niciodată unul pe altul atunci cînd vorbesc și încontinuu se întrerup unul pe altul în timp ce vorbesc tot ce le trece prin cap, fără discernămînt, ei formează totuși un fel de organism, cu o gîndire de stup de albine, care depind unii de alții. Cred că ar colapsa dacă ar lucra singuri, se sperie să rămînă singuri cu propriile gînduri. Poate e o deformație profesională, poate un rezultat al îndoctrinării corporatiste, care din fericire (zic eu) că nu m-a atins. Însă toți recunosc că la servici este prea multă gălăgie care-i împiedică să lucreze eficient, curenți subterani care pun frînă ideilor. Cei mai workaholici lucrează și de-acasă, în week-end-uri, ba chiar își iau concediu, din zilele de concediu alocate lor anual, ca să poată lucra mai în liniște. Nu știu ce-aș face dacă firma ar da chix și aș primi cîteva salarii compensatorii, adică dacă mi-aș căuta imediat un alt job sau mi-aș lua un an sabatic de la influența vibrațiile negative de la servici.

Uneori, am unele satori-uri, bruște momente revelatoare cînd mă gîndesc că lucrurile sînt de fapt mai simple. Iei o decizie în deplină conștiință, de exemplu, ok, acum sînt la servici, acum acasă, acum la cumpărături, acum scriu, acum citesc o carte, acum un articol, acum studiez. Stai acolo și te concentrezi. În teorie e simplu să delimitezi, să-ți compartimentezi viața. Dar în practică, ceva mă împiedică să mă cufund mai adînc în ceea ce fac pe moment, sau chiar mă împiedică să mă apuc de ceva. Nu știu de ce, ori mă intimidează volumul de muncă, ori e teama de a nu pierde ceva, de exemplu la servici o ocazie sau o vorbă care s-ar dovedi importantă. Și gîndesc lateral, voința nu mă propulsează înainte, mintea-mi urmează meandre și nu ajung nicăieri, la nici o concluzie. Și amîn să fac ceva sau să m-apuc de ceva, mereu amîn, chiar și cel mai mărunt lucru. De luni mă apuc. De miercuri, nu de luni. A, mai bine las pe săptămîna viitoare, poate-mi trece oboseala asta. Am citit o carte pe tema asta, dar n-am rămas cu nimic după, poate cu groaza unor măsuri excesiv de exigente, inumane, sau din contră, cu vechiul îndem latin de a trăi în momentul prezent, carpe diem, atît de ușor de zis. După atîția ani, nici o concluzie, am aceleași obsesii peste care nu reușesc să trec și probleme rămase nerezolvate, ceva nu e-n regulă.