La un autobuz de centru

De la începutul anului compania unde lucrez s-a mutat la o altă locație, puțin mai departe de zona centrală. Așa că Piața Unirii și Operei cu restaurantele, cafenelele, librăriile, fetele îmbrăcate frumos, patiseriile cu dichis, adică viața urbană cu tot ce numesc eu civilizație s-a îndepărtat îngrijorător din peisajul meu zilnic. Nu atît de mult încît să nu pot trage o fugă în pauza de masă de exemplu, cu un troleu sau autobuz, la două, trei stații sau chiar pe jos, dar nici suficient încît să hoinăresc în voie sau să zăbovesc prea mult. Acum, cînd ajung prin Centru, am uneori o senzație de turist într-un oraș familiar și străin în același timp, familiar ca spirit, ca arhitectură (pe care o recunoști și în fotografiile de acum un secol) și străin fiindcă oamenii sînt parcă mereu alții iar amenajările de sezon îi dau un caracter ușor diferit, nou, lustruit, ca și cum privești un lucru din alt unghi. În general te simți ca și cînd revizitezi locuri după o îndelungată absență.

Uneori, seara, cînd merg spre casă cu expresul, care ocolește prin centru din cauza extrem de lentelor lucrări de extindere a unor pasaje și diverse reparații care-au cuprins tot orașul și care parcă nu se mai termină, făcînd din trafic un adevărat infern, cobor, spontan, în stație la Regina Maria, ca "să fac o tură", să-mi "clătesc ochii" după servici. Un lucru care mă face să mă simt relaxat automat după mizeria cartierului în care se află clădirea unde lucrez, cu țărani, oameni fără adăpost și destule figuri dubioase care mai și degajă o putoare la cîțiva metri împrejur, cu peisajul urban deprimant, blocuri pestrițe cu opt etaje, avînd la parter săli de jocuri, case de parirui, săli de jocuri, șaormerii, langoșerii, magazine cu haine la second hand din import, aprozare cu gardieni care se uită suspicios la oricine. Ca și cum aș fi regresat atît în timp, cît și în spațiu, decalîndu-mă undeva spre orient.

Dar de cele mai multe ori mă duc direct spre casă. Mersul cu autobuzul are avantajul că poți observa mai bine oamenii. Pentru asta, nu trebuie să te holbezi la ei, e suficient să arunci o privire și apoi să-ți folosești vederea periferică, să-i auzi cum vorbesc, ce vorbesc, să observi detalii de îmbrăcăminte, să-i studiezi mai bine decît ai face-o dacă te intersectezi cu ei pe stradă. E cam ca diferența între a citi un roman și o povestire. Pe unii îi văd aproape zilnic, și la dus și la întors, din moment ce luăm același expres care vine la ore, în general, fixe. Alții apar ca niște personaje într-o scenetă. Fata grasă care rîdea la telefon la fiecare zece secunde, un rîs însă nervos, care maschează altceva, o problemă de la servici de exemplu și care ne exaspereză pe toți. Perechea mamă în vîrstă - fiu la vreo patruzeci și de ani, (cred), el așteptînd următorul meci al naționalei ea grăbindu-se la un serial turcesc, el nervos că stă în trafic, ea spunînd eu "ce pot să fac?", și care nu știu unde merg, dar îi văd de vreo două, trei ori pe săptămînă. Un pensionar care vorbea tare în perioada manifestațiilor din iarnă despre ce emisiuni a văzut el la două posturi românești conduse de pușcăriași și exprimîndu-și nostalgia față de perioada epocii de aur și regretul că dictatorul, care zice el, a fost singurul care a făcut ceva în țara asta, a fost împușcat. Două pensionare care vorbesc despre rețete la sarmale, un preferă cu smîntînă că nu alunecă, alta fără, că are alt gust și alte detalii culinare pe care le-am uitat. Fata serioasă, grăsuță, țărăncuță dar frumușică care la dus urcă la o stație după mine, dar coboară mai încolo (îmi place de ea, zău). Alta, mai nervoasă, care pare mută, fiindcă odată m-a bătut pe umăr s-o las să coboare. Doi bătrîni care s-au întîlnit parcă după mult timp și și-au strîns mîinile îndelung, și după un timp mi-am dat seama că unul dintre ei rîdea de fiecare dată cînd se uita din cînd în cînd la celălalt și nu vorbea deloc, poate foști colegi la o uzină. Studenți sau tineri care stau cu ochii în smartphone-uri, răsfoind facebook-ul. Unii pasageri sînt îmbrăcați bine, cu pantofi de sport "de firmă", mai vezi și alte fete drăguțe și îngrijite. Mai sînt elevii de la țară care vorbesc măscării. Desigur, figuri dubioase, țigănci care niciodată nu compostează și în jurul cărora nu stă nimeni. Dar din fericire uneori mai vezi și gardieni. Colegi la alt departament care rînjesc încontinuu, după obiceiul că fiecare trebuie să-l facă pe celălat să rîdă, ca să fie simpatic, sociabil, deci bine văzut în companie. Colega care uneori se face că nu mă vede, ca să meargă singură pe drumul spe servici (amîndoi sîntem ciudați). Și senzația, cînd ajung la destinație, fie la servici, fie acasă, este de a fi venit dintr-o călătorie, cu capul plin de senzații, de caractere.