Muzica mea

Există cîteva perioade aparte în trecutul meu personal care m-au influențat în mod deosebit și către care gîndurile îmi revin mereu, ca și cum ceva pivotal, mi s-a întîmplat atunci, decizii pe care le-am luat sau le-aș fi putut lua, chiar răni care s-au cicatrizat, deși n-aș putea repera cu exactitate ce anume m-a influențat și nici în ce mod. De exemplu primii doi, trei ani de după nouăzeci, perioadă de timp la care uneori, mai ales în ultimul timp, mă întorc, fără voia mea, răscolindu-mi propriul trecut, cu bune și cu rele. Ce îmi vine în primul rînd în minte este muzica pe care-o ascultam atunci, și pe care, cu foarte puține excepții, o mai ascult și acum. Odată cu vîrsta, devii parcă mai atent la detalii, se spune că îți rafinezi gusturile, sau cel puțin acesta e cazul meu, nu știu dacă alții, din contră, și le simplifică, reducîndu-și gusturile invers proporțional cu deficitul de atenție care domină azi omenirea. Acum îmi place același gen de muzică, aceeași muzicieni, chiar dacă, reascultîndu-i, le descopăr nuanțe noi și subtilități, care nu știu cum de mi-au scăpat atunci.

Puțină istorie personală în acest paragraf. În timpul facultății mi-am propus ca după ce voi începe să lucrez să-mi procur o combină și sute de CD-uri. Ei bine, între timp apăruseră mp3-urile, nici ele așa ușor de procurat la început (nici eu nu eram așa sociabil, să știu oameni, plus gusturile mele ne-comerciale sau nevandabile în zona asta de lume). Și schimbarea modului de a asculta muzică, de la a da drumul la casetofon și doar a aculta, la a asculta în timp ce ești la calculator, făcînd altceva între timp, lucrînd sau pur și simplu răsfoind net-ul. Ei bine, exact mentalitatea asta am încercat să mi-o schimb în ultimii ani. Cum? Simplu. Unu: punîndu-mi căștile și nefăcînd altceva decît lăsîndu-mă în voia muzicii. Și doi: să-mi procur CD-uri. Un lucru fizic, palpabil, pe care să-l ții în mînă, un lucru care impune respect față de muzicieni, de muzică, un lucru serios la care-au trudit cîteva luni sau un an o mulțime de oameni, unii dintre ei ultra-talentați.

Re-ascultînd acum acele albume, îmi revin senzații de demult, pe care nu le-am mai trăit de atunci, ca și cînd ma uit la o poză din Paris dintr-un loc în care nici nu am mai fost de cinșpe ani de exemplu și la care nici nu m-am mai gîndit dar care mă transpune imediat în trecut și îmi amintesc cu precizie contextul în care am fost acolo, ziua și chiar cum era vremea, dar mai ales starea de spirit în care eram atunci. Poate e doar simplă nostalgie, deși nu știu dacă putem numi nostalgia ca fiind simplă, fiindcă este ceva profund, cu ramificații și influențe care țin o viață întreagă. Iar a pune un CD cu muzică și a te așeza în fotoliu sau în pat doar ca să-l asculți este ca și cum agiți întîi vinul în pahar, ca să-i deschizi buchetul, îl miroși și apoi, gustîndu-l, te gîndești la soarele care-a copt strugurii în anul respectiv și poate la ce făceai în anul respectiv, coloana sonoră a propriei vieți. Eu cel puțin, așa simt.