Milano

Milano nu e un oraș care arată așa de rău cum îl descriu vizitatorii grăbiți și superficiali și nici așa glamorous cum i se face reclamă prin ghiduri. Poate o combinație între cele două, așa cum e o combinație între lumea mediteraneeană și cea central-vest-europeană. Asta se vede imediat în arhitectură: majoritatea clădirilor au fațade cenușii, cum erau în Paris înainte de Malraux, dar sînt și cîteva cu fațadele de culoarea mierii sau chiar roz, dar ferestrele, înguste și înalte, cu mici balcoane de fier forjat (din nou n-am cum să nu mă gîndesc la Paris) sau cu mici coloane de beton își păstrează storurile de lemn, care nu sînt verzi și nici turcoaz, ci mai mult gri, dînd clădirilor un caracter un pic mai, hai să nu zic sobru, dar serios.

Aglomerația, tramvaiele, multitudinea de magazine abat ușor atenția oamenilor grăbiți care nu se opresc să se uite puțin în sus la fațadele imperiale ale clădirilor de pe bulevarde sau străzilor imediat adiacente. Am avut ocazia să merg de exemplu pe Via Edmondo de Amicis și în continuarea ei, Carducci, sau, în Est, pe Viale Permuda sau pe Bianca Maria ca să admir în voie arhitectura maiestuoasă, cvasi-parisiană (gata, promit că n-am să mai fac comparații cu Parisul). Probabil mai ușor de admirat și deoarece nu sînt înțesate de magazine și magazinașe. Ca să nu mai vorbesc de Corso Venezia, pe care am trecut aproape zilnic, dar care mi s-a părut a avea un caracter cam eclectic: un palazzo de un tip, de exemplu baroc, aproape ca un castel de nisip, urmată apoi un altul cu o arhitectură mai sobră, ca și cum te plimbai prin orașe diferite. Deși în fond, poți să le privești ca avînd o unitate în ecletism, imaginativ, cum e caracterul italienilor, care n-au dus niciodată lipsă de fantezie nici în literatură, nici în pictură, nici în muzică așa că de ce nu ar reflecta acest spirit și în arhitectură?

Aceste clădiri de piatră alternează deseori cu blocuri moderne, cu balcoane lungi, și nu știu de ce, poate trebuiau umplute zonele goale sau au fost dărîmate din varii motive? Unele parcă nu se potrivesc. Vizitatorul grăbit remarcă imediat murdăria, graffiti-urile, pentru că merge prin zonele turistice, și în special la shopping, în zone în care coșurile de gunoi stradale sînt pline de dau pe afară. Dar ia să meragă la plimbare (plimbare doar, fără grabă!) prin locurile pe care le-am spus în paragraful anterior de exemplu, preferabil într-o după-amiază, în loc de siestă, sau într-o duminică, cum am fost eu, cînd e mai liniște sau dacă n-are timp să ia un tramvai și să nu se uite doar la fronturile stradale. N-ai cum să nu te gîndești, zic eu, la cum ar fi dac-ai sta acolo, sau să te întrebi ce fel de oameni locuiesc acolo, imaginîndu-ți-i ultra civilizați, eleganți, cum maniere din perioada victoriană, cam de cînd cred că sînt multe clădiri, care merg la Scala sau se plimbă pe bulevard și se salută scoțîndu-ți pălăriile.

Nu am avut așa de mult timp la dispoziție încît să vizitez toate marile muzee, întotdeauna pe unde-am fost am lăsat și ceva pentru data viitoare, dar mi-am făcut timp să merg prin două pinacoteci, Brera și Ambrosiana. M-ai plăcut atît de multe! De exemplu la Brera: Adorația magilor de Lorenzo Costa cel Bătrîn, cu scintilațiile aurii, decorurile medievale și background-ul atît de bogat, fascinant, narativ, ca pe cărțile de tarot, pictură la care-am stat vre-un sfert de oră, cred. După sute de picturi cu teme biblice, care mi se păreau crude, că abia le mai suportam, au venit peisajele lui Belotto din secolul XVIII - felii de viață dintr-o lume din care există prea puține mărturii (fotografia avea să apară peste aproape un secol). Canaletto și Guardi cu Veneția (aceeași mereu), Sărutul lui Hayez, desigur, atît de perfect realizată: dragostea, în sfîrșit! Pe un culoar îngust erau și picturi moderne, cîteva picturi de la începutul secolului XX, alienarea oamenilor care lucrau în fabrici. În altă încăpere cîteva sculpturi mici, unele de mai bine de cinci mii de ani. Dar cel mai mult și mai mult m-a impresionat tabloul lui Caravaggio, Supper at Emmaus, situat aproape de ieșire: Iisus, după înviere, după ce-a pătimit atîtea de la oameni, stînd la o masă alături printre alții, care însă nu-l recunosc, binecuvintîndu-le mîncarea iar ei uitîndu-se cu fascinație. Cred că e unul din cele mai impresionante tablouri pe care le-am văzut în viața mea.

La Ambrosiana am ajuns cînd chiar începea să picure și nu a fost ușor de găsit, gps-ul meu de la celular sărea de la o zonă la alta și indicatoarele stradale ori le-am ratat ori chiar lipseau. Intrarea nu e pe la San Sepolcro, cum m-a îndrumat (în italiană, dar am înțeles perfect) un om amabil, ci exact pe partea opusă. Pe cît de prost e semnalizat de afară, pe atît de bine e localizată colecția pe dinăuntru, cu săgeți care-ți indică sensul de vizitare și destui de mulți oameni care sînt disponibili, și atenți, uneori parcă prea atenți. Poate nu arătam eu a vizitator, cu pantofii se sport și rucsac. În fine. În prima încăpere, Botticelli. Bine te-am regăsit, Sandro, nu ne-am văzut de ceva timp! Foarte interesantă curtea interioară cu statui, cu balcon de jur împrejur prin care treci la următoarea încăpere. Mi-am plăcut enorm picturile peisagiste, panoramice, ale lui Paul Bril (de care n-am mai auzit), care aduceau un pic cu Claude Lorrain, doar că nu erau peisaje marine ci continentale, și m-am așezat pe banchetă și m-am tot uitat la ele și voiam să mă transpun acolo. Apoi alegoriile lui Brueghel cel Bătrîn. Deci nu doar artă italiană, de fapt și la Uffizzi erau tablouri flamande. Biblioteca mi s-a părut destul de mică, de fapt mie toate bibliotecile mi se par insuficiente, ca și librăriile de altfel.

Ca orice oraș din Italia, nu mi se pare fezabil pentru un city-break. De fapt personal consider că a merge în Italia într-un city-break nu doar o dovadă de ignoranță dar și de lipsă de respect. Sînt destule de văzut și în interior, și nu mă refer la shopping. Relativ la asta, am fost în, aș zice, principalele librării din Milano, trei Feltrinelli și vreo două Mondatori plus încă două mai mici. Au cărți în engleză, nu așa multe, în general noutăți, ca la noi, dar ei fac o distincție între cărți clasice în engleză (de ex. Penguin sau Oxford) și restul. Și m-a plăcut că au multe CD-uri, deși n-am găsit Be Myself-ul lui Sheryl Crow, ceea ce m-a mirat. De Springsteen găsești toate albumele oficiale și cîtve neoficiale plus dvd-uri. Tot în librării am mai remarcat secțiunea de comics, nu doar americane, ci și franceze (traduse) cît și, normal, italienești.

Metroul are aer condiționat, pe ramele de pe linia 1 e chiar răcoare. Nu toate tramvaiele sînt în stilul vechi, cam cum era tramvaiul 5 la noi. Interesant că pe linia lui 5, care merge în zona gării, sînt tramvaie de model vechi, fără vagon, un pic mai mari decît erau în Timișoara tramvaiele 5, și în interior sînt banchete paralele cu geamul din șipci lăcuite iar în tavan lămpi cu modele decorative, uși care se pliază și trepte retractile, și merg bine, niciodată n-am așteptat mult după ele. Statione Centrale nu mi s-a părut a avea un aer fascist, cum spun unii răuvoitori: e aerisită, se aude mult ecou, dar nu ai așa multe locuri de mîncat la Roma de exemplu.

Pe străzile aglomerate miroase mult a fum de țigară. Mulți așa-(auto-)numiți refugiați negri (nu știu dacă cineva îi crede cu adevărat refugiați) în centru și în parcul Castelului, unde stau ciorchine pe bănci, amplasați parcă strategic la toate intrările în parc, unii destul de insistenți, chiar te ating și întind mîna să le dai ceva, dar din fericire și mulți polițiști și carabinieri, în fond Milano a fost și el amenințat de multe ori de islamiști, ca atîtea locuri din Europa. În octombrie va avea loc un referendum pentru autonomie, dar care va avea cică doar un caracter informativ. Restaurantele sînt pline, și sînt deservite de mulți chelneri bărbați, ceea ce nu-mi inspira încredere la început dar sînt toți foarte politicoși. Nu trebuie să te iei după chipul omului, în fond un middle-aged bronzat și gelat poate fi la fel de politicos, nici nu cere bacșiș, chiar se miră cînd le lași ceva, (nu ca-n Canada, unde-ți aduceau bonul cu cuvîntul "gratuity" subliniat) deși eu tot prefer parcă să fiu servit de o fată, chestie de obișnuință. A, și femeile frumoase, de toate vîrstele, sublinez acst lucru: toate vîrstele, îmbrăcate cu bun gust, nu ca la noi, unde e la modă stilul trash-fauvist. Am fost puțin și la canale, la Darsena, să caut un loc liber la un restaurant dar am preferat să mănînc la o pizzerie/patiserie (da, ăsta e cuvîntul) Carnelli's Bakery, ținut de niște gospodine în care am avut încredere de cum le-am văzut.

Mai am multe de povestit, biserici frumoase în care-am intrat, dute-vino-ul din Galeria Vittorio Emmanuelle II în lumina aurie de dinaintea înserării, Torre Velasca, pentru care am sentimente amestecate, dar mă opresc deocamdată aici. Milano necesită aceeași atenție la detalii ca orice alt oraș din Italia, nu trebuie să-ți lași privirea să alunece doar la nivelul străzii. Sper să revin și aici.